- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 17 octombrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Von Berger împotriva Italiei
Traducere în română Auto
PRIMUL SECȚIUNEA VON BERGER c. ITALIA (solicitarea nr. 45064/98) [1]HREȘTE STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINITIVF 17/01/2001 În cauza Von Berger c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 26 septembrie 2000, acesta a fost adoptat la această dată, la data inițială a procedurii, la data inițială a cauzei, o cerere adresată Republicii Italiene, printre care și cetățeni italieni, dnii Aicilio și Luciano Von Berger, au sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile de la Õ ï la data de 4 iunie 1964 primul reclamant, 28 februarie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale).
Cererea a fost înregistrată la 18 decembrie 1998 sub numărul de dosar 45064/98. Guvernul italian este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. DE FAPT, la 14 octombrie 1990, reclamanții au adresat municipiul din Livorne în fața Tribunalului de apel din Florența pentru a obține o creștere a sumei de l La data de 30 octombrie 1990, a fost numit un expert, care a depus jurământul la 19 decembrie 1990. Cele trei audieri care au urmat între 15 mai 1991 și 19 februarie 1992 au fost depuse deoarece raportul de e-mail nu fusese depus la grefă. La 3 iunie 1992, încuviințarea a fost amânată la 4 noiembrie 1992 pentru a permite părților să examineze raportul, depus la o dată nespecificată.
În noiembrie 1992, instanța a fost suspendată la 7 aprilie 1993 pentru a invita expertul să se prezinte. În ziua următoare, consilierul de punere în funcțiune a ordonat un supliment de competență care a fost depus la 7 iulie 1993. Părțile și-au prezentat concluziile la 6 aprilie 1994 și interdicția de a pleda a avut loc la 7 octombrie 1994. La acea dată, instanța a redeschis instanța pentru un complet de competență și a stabilit o audiere la 21 decembrie 1994. La 15 februarie 1995, tribunalul a fost amânat la 3 mai 1995 pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. Curtea redeschisă pentru a doua oară în instanță, a dispus o nouă expertiză și a fixat o audiere la 17 aprilie 1996, data la care expertul a depus jurământul.
Lacul din 20 noiembrie 1996 a fost retrimis la 2 aprilie 1997, pentru a permite părților să examineze raportul de competență. În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile, iar instanța de audiere a pledoariilor a avut loc la 17 octombrie 1997. printr-o hotărâre din 17 octombrie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 18 noiembrie 1997, instanța a fost parțial îndreptățită la cererea reclamanților. Potrivit informațiilor furnizate de solicitanți, în data de 4 noiembrie 1998 s-a plătit taxa pe valoarea adăugată.
În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții susțin că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, conform art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum se prevede în art. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 octombrie 1990 și s-a încheiat la 18 noiembrie 1997. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite … Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 32 000 000 de lire italiene (ITL),
adică 16 000 000 ITL per solicitant. Comisioane și cheltuieli de judecată 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL, adică 500 000 ITL per solicitant, pentru procedura în fața Curții și pentru procedura în fața reclamanților. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 16 000 000 (șaisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 500 000 (cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata făcută în limba franceză și apoi comunicate în scris la 17 octombrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Michael O Această oprire poate fi supusă unor modificări de formă.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE VON BERGER c. ITALIE (Requête n° 45064/98) [1] ARRÊT STRASBOURG 17 octobre 2000 DÉFINITIF 17/01/2001 En l’affaire Von Berger c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti , M. L. Ferrari Bravo , M. Gaukur Jörundsson , M. R. Türmen , M. B. Zupančič , M. T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Icilio et Luciano Von Berger (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 juin 1964 le premier requérant, 28 février 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45064/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999. EN FAIT
Le 14 octobre 1990, les requérants assignèrent la municipalité de Livourne devant la cour d’appel de Florence afin d’obtenir une augmentation du montant de l’indemnité d’expropriation de leur terrain, ainsi que le paiement de l’indemnité pour la période pendant laquelle le terrain avait été occupé sans titre.
La mise en état de l’affaire commença le 30 octobre 1990, par la nomination d’un expert. Celui-ci prêta serment le 19 décembre 1990. Les trois audiences qui suivirent entre le 15 mai 1991 et le 19 février 1992 furent remises car le rapport d’expertise n’avait pas été déposé au greffe. Le 3 juin 1992, l’audience fut reportée au 4 novembre 1992 pour permettre aux parties d’examiner ledit rapport, déposé à une date non précisée. Le 4 novembre 1992, l’audience fut ajournée au 7 avril 1993, pour inviter l’expert à se présenter. Le jour venu, le conseiller de la mise en état ordonna un complément d’expertise qui fut déposé le 7 juillet 1993. Les parties présentèrent leurs conclusions le 6 avril 1994 et l’audience de plaidoiries se tint le 7 octobre 1994.
A cette date, la cour rouvrit l’instruction pour un complément d’expertise et fixa une audience au 21 décembre 1994. Le 15 février 1995, l’audience fut ajournée au 3 mai 1995 pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. L’audience de plaidoiries eut lieu le 15 mars 1996.
La cour rouvrit pour la deuxième fois l’instruction, ordonna une nouvelle expertise et fixa une audience au 17 avril 1996, date à laquelle l’expert prêta serment. L’audience du 20 novembre 1996 fut renvoyée au 2 avril 1997, pour permettre aux parties d’examiner le rapport d’expertise. Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries se tint le 17 octobre 1997. Par un arrêt du 17 octobre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 18 novembre 1997, la cour fit en partie droit à la demande des requérants.
Selon les informations fournies par les requérants, l’indemnité fut payée le 4 novembre 1998. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
La période à considérer a débuté le 14 octobre 1990 et s'est terminée le 18 novembre 1997.
Elle a donc duré un peu plus de sept ans et un mois.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Les requérants s’en remettent à la Cour quant au préjudice moral qu'ils auraient subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant 32 000 000 lires italiennes (ITL), soit 16 000 000 ITL par requérant. B. Frais et dépens
Les requérants s’en remet à la Cour également pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL, soit 500 000 ITL par requérant, pour la procédure devant la Cour et l’accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 16 000 000 (seize millions) lires italiennes pour dommage moral et 500 000 (cinq cents mille) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente [1] Cet arrêt peut subir des retouches de forme.