AFFAIRE DE MOUCHERON ET AUTRES c. FRANCE

AFFAIRE DE MOUCHERON ET AUTRES c. FRANCE (CtEDO, 2000)

Franța (solicitarea nr. 37051/97) hotărăște STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINIF 17/01/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Fuhrmann președinte J-P. Costa Loucaide Kūris Tulkens, Jungwiert Sir Nicolas Bratza judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 29 februarie și 26 septembrie 2000, renunță hotărârea care a fost adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 37051/97) îndreptată împotriva Franței, inclusiv opt resortisanți ai acestui stat, Laure de Moucheron, Jacqueline Grellet des Prades de Fleurelle, văduva lui Moucheron, Elena de la Poeze d .Harambure, văduva Le Gouz de Saint-Seine, François Le Gouz de Saint-Seine, Etienne Le Gouz de Saint-Seine Seine, Marie Reille-Soult din Dalmația, Jean-François Reille-Soult din Dalmația și Xavier Reille-Soult din Dalmația, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului ( Reclamanții sunt reprezentați de domnul Gerard Alexandre, avocat în barou la Strasbourg. Guvernul francez (adică, mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, la 21 octombrie 1998, Comisia (Camera a doua) a decis să trimită cererea la cunoștința guvernului, invitând în scris să prezinte observații cu privire la admisibilitate și la temeinicia fondului întemeiat pe durata procedurii. Cererea a fost transmisă Curții la 1 Noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 2 din Protocolul nr. 11) a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Guvernul și-a prezentat observațiile la 29 martie 1999 și reclamanții au răspuns la aceasta la 27 aprilie 1999. La 29 februarie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamanții sunt membri ai a trei familii , fiecare dintre ele fiind proprietarul unui castel situat în Franța, și anume: castelele din Thoreau (Eure-și-Loire) aparținând doamnelor din Moucheron, Saint-Seine de pe Vingeanne (Côte-d'Or) aparținând consorților Le Gouz de Saint-Seine și Plessis-Bourre (Maine și Loire) aparținând consorților Reille-Soult din Dalmația. În noaptea de 7 - 8 mai 1981, castelul Sf. Seine de pe Vingeanne a fost jefuit, iar prada a fost estimată la 50.000 de franci. O plângere a fost depusă în aceeași zi, iar plângerea cu constituție a părții civile a avut loc la 3 iunie 1985. În noaptea de 30 septembrie - 1 octombrie 1983, castelul Plessis-Bourre a fost de asemenea jefuit. Franci. Reclamanții au depus plângere prin intermediul reprezentantului lor la 1 octombrie 1983 și s-au constituit parțial civil la 20 ianuarie 1986. În noaptea zilei de 13-14 ianuarie 1984, castelul lui Thoreau a fost jefuit, iar prejudiciul a fost estimat la un milion de franci. Proprietarii au depus plângere la 15 ianuarie 1984 și au devenit parte civilă în timpul procesului la 30 aprilie 1992. Alte jafuri de castele din Franța au avut loc în aceeași perioadă și mai multe informații judiciare au fost deschise în mai multe tribunale. Ulterior, fie în 1985, au fost grupate în mâinile unui singur judecător judecător judecător din Dijon, care se afla el însuși prins de spargerea unui castel din Côte-d În 1984 și 1985, opt persoane au fost puse sub mandat de detenție, apoi au fost reținute provizoriu și interogate de judecător. În octombrie 1984, unul dintre principalii acuzați s-a sinucis în detenție. La 17 septembrie 1985, judecătorul a eliberat o comisie de recurs la poliția judiciară din Dijon. 10. La 23 decembrie 1988, judecătorul judecător a emis o expertiză psihiatrică și o anchetă de personalitate pentru toți inculpații. Rapoartele au fost depuse în cursul anului 1989, ultimul la 30 mai 1989. Între mai, iunie și octombrie 1989, judecătorul judecător a comis autoritățile competente în scopul de a se proceda la stabilirea curriculum vitae La 4 octombrie 1990 a fost pronunțată o ordonanță de fie comunicat. 12. La 3 decembrie 1990, procurorul a luat o rechiziție suplimentară cu privire la unul dintre inculpați și noi măsuri de pronunțare au fost luate și executate în aprilie 1991 13. La 24 iunie 1991, după rechizitoriul definitiv de trimitere din partea procurorului public la 7 iunie 1991, instanța judecătorească a dispus trimiterea dosarului procurorului general la tribunalul dijon. 14. Prin hotărârea din 8 aprilie 1992, camera de acuzare a tribunalului din Dijon a dispus o informare suplimentară. Prin Hotărârea din 17 martie 1993, camera de acuzare a dispus depunerea procedurii la grefa instanței de apel. 15. Un coleg acuzat a fost găsit mort în aprilie 1993, în timp ce a fost plasat sub control judiciar din 1987. 16. În ianuarie 1994, acuzații și părțile civile au depus toate memoriile în fața camerei de acuzare care au ținut ulterior o audiere la 26 ianuarie 1994. Prin Hotărârea din 23 februarie 1994, camera de judecată a Tribunalului de apel Dijon a dispus un nou act de informare. Prin Hotărârea din 25 mai 1994, camera de judecată a Tribunalului din Dijon a dispus depunerea procedurii la grefa Tribunalului de apel. La 14 noiembrie 1994, procurorul general și-a depus rechizițiile scrise. 18. În cursul unei audieri ținute la 25 ianuarie 1995, camera de acuzații a reieșit din examinarea cauzei cu privire la acuzatul A.C. și a pronunțat în mod deliberat cazul pentru ceilalți colegi acuzați. 19. La 17 februarie 1995, consorțiile lui Museron au interceptat recursul la ordonanța din 24 iunie 1991. 20. La 21 februarie 1995, procurorul general și-a depus rechizițiile scrise în vederea concilierii procedurii A.C. cu cea referitoare la ceilalți co-inculpați și la trimiterea lor în fața instanței de judecată. 21. În landul din 22 martie 1995, cauza a fost repusă în deliberare fără a se preciza data. 22. Prin hotărârea din 21 iunie 1995, camera de acuzare a Tribunalului de apel din Dijon a respins apelul din 17 februarie 1995 al consorțiilor din Moucheron și l-a trimis pe A.B., J.C., R.D., A.C., P.M., J.C.A. și W.H. în fața tribunalului pentru a fi judecat, printre altele, pentru infracțiunile de jaf în bandă organizată, tentativă de jaf în bandă organizată și reciluri de jaf în bandă organizată. 23. La 8 noiembrie 1995, Curtea de Casație a respins recursul consorțiilor de la Moucheron împotriva hotărârii din 21 iunie 1995. 24. Prin Hotărârea din 1 februarie 1997, după hotărârea de condamnare a tuturor inculpaților, cu excepția W.H., la 31 ianuarie 1997, Curtea a Departamentului Côte-d : A.B. să plătească consorțiilor Le Gouz de Saint-Seine 80.000 franci pentru prejudicii materiale și 10 000 franci pentru daune morale, în plus față de 20 000 franci în temeiul articolului 375 din Codul de procedură penală; A.B., J.C., R.D., A.C., P.M. să plătească consorților Reille-Soult din Dalmația suma de 300 000 franci pentru prejudicii materiale și 10 000 de franci În plus față de 20 000 de franci în temeiul articolului 375 din Codul de procedură penală ; R. D. să plătească Laure de Moucheron suma de 400 000 de franci pentru daune materiale și 10 000 de franci pentru daune morale, precum și suma de 15 000 de franci pentru Jacqueline de Moucheron pentru prejudicii materiale, în plus față de 20 000 În conformitate cu art. 375 din Codul de procedură penală pentru Laure și Jacqueline de Musueron, luate împreună. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 25, reclamanții se plâng de durata procedurii și: la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) mai mult decât Curtea este de părere că la art. 6 din convenție se aplică procedura în cauză (a se vedea Hotărârea Ait-Moubub c. Franța din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VIII, p. 3225-26§ 43-46). Perioada care trebuie luată în considerare 26. Perioadele care trebuie luate în considerare au început la 3 iunie 1985, 20 ianuarie 1986 și 30 aprilie 1992 prin depunerea de plângeri penale ale reclamanților cu constituirea de părți civile și s-au încheiat la 31 ianuarie 1997 prin închiderea instanței de judecată. Prin urmare, acestea au durat 11 ani, 7 luni și respectiv 28 de zile (consorțiul Gouz de Saint-Seine), 11 ani și 11 zile (consorții Reille-Soult din Dalmația) și 4 ani și 9 luni (consorții de Moucheron). Cu privire la observarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția 27. Guvernul susține că întârzierea în prelucrarea cauzei este cauzată de complexitatea cauzei și consideră că autoritățile judiciare au manifestat diligența necesară și recunoaște că comportamentul întreprinderilor nu a fost de natură să determine 28. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri s mai mult apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Selmuni c. Franța [GC], nr. 25803/94, CEDO 1999-V din 28.07.99, § 112, și Maini c. Franța, nr. 31801/96, [Secțiunea 3] din 26.10.99, § 33. 29. În ceea ce privește comportamentul autorităților competente, Curtea ține de culpă perioada care s-a scurs între încheierea procedurii de încuviințare a procedurii la 24 iunie 1991 și încetarea procedurii la data de 31 ianuarie 1997. În cadrul acestei perioade, Curtea ia notă de următoarele: din 17 martie 1993 (încredințarea procedurii la grefa instanței judecătorești) până la 23 februarie 1994 (suplimentar de informare), de la începutul anului 1995 până la 21 iunie 1995 și între această ultimă dată (hotărâre de trimitere la instanța de judecată) și 1 februarie 1997 (hotărârea Curții). Curtea reafirmă că este de competența statelor contractante să organizeze sistemul lor judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul fiecăruia de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil. 31. În speță, Curtea consideră că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. II. CU PRIVIRE LA APLICAREA LEGĂTURII 41 DIN CONVENȚIA 32. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte căiește pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 33. Consorții de la Moucheron solicită, pentru fiecare din ele, 60 000 de franci francezi (FRF) pentru daune morale. Consorții Gouz din Saint-Seine și Reille-Soult din Dalmația solicită fiecare 80 000 FRF în acest sens. În ceea ce privește prejudiciul material, recurentele din Museron cer ca sumele de 410 000 FRF și 15 000 să fie plătite acestora. FRF, care corespunde sumelor pe care inculpații au fost condamnați să le plătească în conformitate cu hotărârea civilă a instanței judecătorești din San Marino și Reille-Soult din Dalmația, solicită 110 000 FRF și, respectiv, 328 000 FRF pentru prejudiciul material. 34. Guvernul consideră că reclamanții nu pot solicita, pentru prejudiciul material, sumele care le-au fost deja alocate de instanțele interne, iar prejudiciul moral ar fi suficient pentru a-l repara 10 000 FRF pentru fiecare dintre consorțiile lui Moucheron și 20 000 FRF pentru fiecare dintre ceilalți solicitanți. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și orice prejudiciu material de care ar fi avut de suferit reclamanții În schimb, Comisia consideră că au suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei procedurii în litigiu. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în mod corect, astfel cum prevede art. 41, aceasta acordă 20 000 FRF fiecăreia dintre doamnele din Mucheron și 40 000 FRF fiecăruia dintre ceilalți solicitanți. Doamnele din Moucheron, consorțiile din Gouz de Saint-Seine și Reille Soult din Dalmația solicită plata a 44 120 FRF, dintre care 20 000 pentru cheltuielile irepetabile stabilite de cursul de ședere, restul corespunzător cheltuielilor suportate pentru procedură în fața Curții. 37. Guvernul declară că trebuie luate în considerare numai cheltuielile suportate în fața Curții. 38. Curtea, împreună cu guvernul, consideră că trebuie luate în considerare numai cheltuielile efectuate în fața Curții. Suma solicitată de solicitanți în acest sens este rezonabilă și o acordă în întregime. În consecință, aceasta alocă suma de 24 120 FRF consorțiilor lui Moucheron, precum și consorților lui Gouz de Saint-Seine și consorților Reille-Soult din Dalmația. Interese moratoriu 39. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,74% l an. de aceste motive, Curtea, în l Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume (i) pentru daune morale, 20 000 (80 000) de franci francezi pentru Laure și, respectiv, Jacqueline de Moucheron; (ii) 40 000 (cca o mie) franci francezi pentru fiecare dintre consorțiile Gouz de Saint-Seine și Reille Soult de Dalmația și (iii) 24 120 (24 de mii o sută douăzeci) franci francezi pentru cheltuielile și cheltuielile aferente consorțiilor de la Moucheron, consorților Guuz de Saint-Seine și consorților Reille-Soult din Dalmația că aceste sume vor trebui să majoreze o dobândă simplă de 2,74% l an de la expirarea termenului și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 octombrie 2000 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Dolle W. Fuhrmann Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE DE MOUCHERON ET AUTRES

c. FRANCE

(Requête n° 37051/97)

ARRÊT

STRASBOURG

17 octobre 2000

DÉFINITIF

17/01/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire De Moucheron et autres c. France

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

W.

Fuhrmann

,

président

,

M.

J-P.

Costa

,

M.

L.

Loucaides

M.

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 29 février et 26

septembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°

37051/97) dirigée contre la France et dont huit ressortissants de cet Etat, Laure de Moucheron, Jacqueline

Grellet des Prades de Fleurelle, veuve de Moucheron, Hélène de la Poeze d’Harambure, veuve Le Gouz de Saint-Seine, François Le Gouz de Saint-Seine, Etienne Le

Gouz de Saint

Seine, Marie Reille-Soult de Dalmatie, Jean-François Reille-Soult de Dalmatie et Xavier Reille-Soult de Dalmatie

(«

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 30 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

Gérard Alexandre, avocat au barreau de Strasbourg. Le gouvernement

français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention,

les requérants se plaignaient de la durée d’une procédure pénale avec constitution de partie civile. Le 21

octobre 1998, la Commission (Deuxième chambre) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur la recevabilité et le bien-fondé du grief tiré de la durée de la procédure.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre

1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article

5

§

2 du Protocole n°

11). Elle a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement).

5.

Le Gouvernement a présenté ses observations le 29 mars 1999 et les requérants y ont répondu le 27 avril 1999. Le 29 février 2000, la Cour a déclaré la requête recevable.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.

Les requérants sont membres de trois familles

, chacune d'entre elles étant propriétaire d’un château situé en France, à savoir

: les châteaux de Thoreau (Eure-et-Loir) appartenant à mesdames de Moucheron, de Saint-Seine sur Vingeanne (Côte-d’Or) appartenant aux consorts Le Gouz de Saint- Seine et du Plessis-Bourre (Maine-et-Loire) appartenant aux consorts Reille- Soult de Dalmatie.

7.

Dans la nuit du 7 au 8 mai 1981, le château de Saint-Seine sur Vingeanne fut cambriolé. Le butin fut alors estimé à 50

000

francs. Une plainte fut déposée le jour même et la plainte avec constitution de partie civile intervint le 3 juin 1985. Dans la nuit du 30

septembre au 1

er

octobre 1983, le château du Plessis-Bourre fut également cambriolé. Le butin fut évalué à 700

000

francs. Les requérants déposèrent plainte par l’intermédiaire de leur régisseur le 1

er

octobre 1983 et se constituèrent partie civile le 20

janvier

D’autres pillages de châteaux en France eurent lieu à la même époque et plusieurs informations judiciaires furent ouvertes dans plusieurs tribunaux. Elles furent par la suite, soit en 1985, regroupées entre les mains d’un seul juge d’instruction de Dijon, qui se trouvait lui-même saisi du cambriolage d’un château en Côte-d’Or.

8.

En 1984 et 1985, huit personnes furent placées sous mandat de dépôt, puis mises en détention provisoire et interrogées par le juge d’instruction. En octobre 1984, l’un des principaux coaccusés se suicida en détention. L’action publique fut éteinte à son égard.

9.

Entre juin 1985 et octobre 1987, le juge d’instruction prit vingt-six ordonnances relatives à la détention des inculpés

; la chambre d’accusation rendit pour sa part quatorze arrêts. Le 17 septembre 1985, le juge d’instruction délivra une commission rogatoire à la police judiciaire de Dijon.

10.

Le 23 décembre 1988, le juge d’instruction ordonna une expertise psychiatrique et une enquête de personnalité pour tous les inculpés. Les rapports furent déposés au cours de l’année 1989, le dernier le 30 mai 1989. Entre mai, juin et octobre 1989, le juge d’instruction commit les autorités compétentes afin qu’il soit procédé à l’établissement du

curriculum

vitae

des inculpés. L’exécution de ces commissions rogatoires fut terminée en novembre 1989.

11.

Le 4 octobre 1990 fut rendue une ordonnance de soit-communiqué.

12.

Le 3 décembre 1990, le procureur prit un réquisitoire supplétif concernant un des inculpés et de nouvelles mesures d’instruction furent ordonnées et exécutées en avril 1991.

13.

Le 24 juin 1991, après réquisitoire définitif de renvoi du ministère public en date du 7

juin 1991, le juge d’instruction ordonna le renvoi du dossier au procureur général près la cour d’appel de Dijon.

14.

Par arrêt du 8 avril 1992, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Dijon ordonna un supplément d’information. Par arrêt du 17 mars 1993, la chambre d’accusation ordonna le dépôt de la procédure au greffe de la cour d’appel.

15.

Un coaccusé fut retrouvé mort en avril 1993 alors qu’il était placé sous contrôle judiciaire depuis 1987.

16.

En janvier 1994, les inculpés et les parties civiles déposèrent tous des mémoires devant la chambre d’accusation qui tint par la suite une audience en date du 26 janvier 1994.

17.

Par arrêt du 23 février 1994, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Dijon ordonna un nouveau supplément d’information. Par arrêt du 25 mai 1994, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Dijon ordonna le dépôt de la procédure au greffe de la cour d’appel. Le 14 novembre 1994, le procureur général déposa ses réquisitions écrites.

18.

Au cours d’une audience tenue le 25 janvier 1995, la chambre d’accusation renvoya l’examen de l’affaire concernant l’accusé A.C. et mit l’affaire en délibéré pour les autres coaccusés.

19.

Le 17 février 1995, les consorts de Moucheron interjetèrent appel de l’ordonnance du 24 juin 1991.

20.

Le 21 février 1995, le procureur général déposa ses réquisitions écrites tendant à la jonction de la procédure concernant A.C. à celle concernant les autres coaccusés et à leur renvoi devant la cour d’assises.

21.

A l’audience du 22 mars 1995, l’affaire fut à nouveau mise en délibéré sans précision de date.

22.

Par arrêt du 21 juin 1995, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Dijon rejeta l’appel du 17 février 1995 des consorts de Moucheron et renvoya A.B., J.C., R.D., A.C., P.M., J.-C.A. et W.H. devant la cour d’assises pour y être jugés notamment des crimes de vols en bande organisée, tentative de vol en bande organisée et recels de vols commis en bande organisée.

23.

Le 8 novembre 1995, la Cour de cassation rejeta le pourvoi des consorts de Moucheron contre l’arrêt du 21 juin 1995.

24.

Par arrêt du 1

er

février 1997, après arrêt de condamnation de tous les accusés, sauf W.H., en date du 31 janvier 1997, la cour d’assises du département de la Côte-d’Or, statuant sans le concours du jury, rendit un arrêt civil aux termes duquel elle condamna

: A.B. à payer aux consorts Le Gouz de Saint-Seine 80

000

francs au titre du préjudice matériel et 10

000

francs au titre du préjudice moral, en sus de 20

000

francs au titre de l’article 375 du code de procédure pénale

; A.B., J.C., R.D., A.C., P.M. à payer aux consorts Reille-Soult de Dalmatie la somme de 300

000

francs au titre du préjudice matériel et 10

000

francs au titre du préjudice moral, en sus de 20

000

francs au titre de l’article 375 du code de procédure pénale

; R. D. à payer à Laure de Moucheron la somme de 400

000

francs au titre du préjudice matériel et 10

000

francs au titre du préjudice moral, ainsi que la somme de 15

000

francs à Jacqueline de Moucheron au titre du préjudice matériel, en sus de 20

000

francs au titre de l’article 375 du code de procédure pénale pour Laure et Jacqueline de Moucheron prises ensemble.

EN DROIT

i.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1

DE LA CONVENTION

25.

Les requérants se plaignent de la durée de la procédure et invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La Cour est d’avis que l’article 6 de la Convention est applicable à la procédure en cause (voir arrêt Aït-Mouhoub c. France du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII, pp. 3225-26 §§ 43 à 46).

A.

Période à prendre en considération

26.

Les périodes à considérer ont débuté les 3 juin 1985, 20 janvier 1986 et 30 avril 1992 par le dépôt des plaintes pénales des requérants avec constitution de partie civile et se sont terminées le 31 janvier 1997 par l’arrêt de la cour d’assises. Elles ont donc duré respectivement onze ans, sept mois et vingt-huit jours (consorts le Gouz de Saint-Seine), onze ans et onze jours (consorts Reille-Soult de Dalmatie), et quatre ans et neuf mois (consorts de Moucheron).

B.

Sur l’observation de l’article 6 § 1 de la Convention

27.

Le Gouvernement soutient que le retard dans le traitement de l’affaire est imputable à la complexité de l’affaire. Il estime que les autorités judiciaires ont fait preuve de la diligence requise et reconnaît que le comportement des requérants n’était pas «

déterminant

».

28.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts

Selmouni c. France

[GC], no. 25803/94, CEDH 1999-V du 28.07.99, § 112, et

Maini c. France,

no. 31801/96, [Section 3] du 26.10.99, § 33).

29.

S’agissant du comportement des autorités compétentes, la Cour relève d’emblée la période qui s’est écoulée entre la clôture de l’instruction, le 24 juin 1991, et l’arrêt de la cour d’assises rendu le 31 janvier 1997. Au sein même de ladite période, elle note les lenteurs suivantes

: du 17

mars

1993 (dépôt de la procédure au greffe de la cour d’appel) au 23

février 1994 (supplément d’information), du début de l’année 1995 jusqu’au 21 juin 1995 et entre cette dernière date (arrêt de renvoi devant la cour d’assises) et le 1er février 1997 (arrêt de ladite cour).

Elle constate que ces délais ont contribué à ralentir

la marche du procès et estime que le Gouvernement n’a fourni aucune explication convaincante de ceux-ci.

30.

La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable.

31.

En l’espèce, la Cour considère qu’il y a eu violation de l’article 6 §

1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

32.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

33.

Les consorts de Moucheron réclament, pour chacune d’elle, 60

000 francs français (FRF) au titre du préjudice moral. Les consorts le Gouz de Saint-Seine et Reille-Soult de Dalmatie réclament chacun 80 000 FRF à ce titre. Au titre du préjudice matériel, les requérantes de Moucheron demandent à ce que leur soit versées les sommes de 410 000 FRF et 15

000

FRF, correspondant aux sommes que les accusés ont été condamnés à payer aux termes de l’arrêt civil de la cour d’assises. Les requérants le Gouz de Saint-Seine et Reille-Soult de Dalmatie demandent respectivement 110 000 FRF et 328 000 FRF au titre du préjudice matériel.

34.

Le Gouvernement considère que les requérants ne sauraient solliciter au titre du préjudice matériel des sommes qui leur ont déjà été allouées par les juridictions internes. Quant au préjudice moral, il estime que 10 000 FRF pour chacune des consorts de Moucheron et 20 000 FRF pour chacun des autres requérants suffiraient à le réparer.

35.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et un quelconque dommage matériel dont les requérants auraient eu à souffrir

; il échet donc de rejeter leurs prétentions à ce titre. Elle juge, en revanche, qu’ils ont subi un tort moral du fait de la durée de la procédure litigieuse. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle octroie 20

000

FRF à chacune des dames de Moucheron et 40 000 FRF à chacun des autres requérants.

B.

Frais et dépens

36.

Les dames de Moucheron, les consorts le Gouz de Saint-Seine et Reille Soult de Dalmatie sollicitent le paiement de 44 120 FRF dont 20

000 au titre des frais irrépétibles arrêtés par la cours d’assises, le reste correspondant aux frais engagés pour la procédure devant la Cour.

37.

Le Gouvernement déclare que seuls les frais engagés devant la Cour doivent être pris en compte.

38.

La Cour, avec le Gouvernement, estime que seuls les frais engagés devant la Cour doivent être pris en compte. Le montant réclamé par les requérants à ce titre est raisonnable et elle l’accorde en entier. En conséquence, elle alloue la somme de 24 120 FRF aux consorts de Moucheron, ainsi qu’aux consorts le Gouz de Saint-Seine et aux consorts Reille-Soult de Dalmatie.

C.

Intérêts moratoires

39.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en France à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,74

% l

’

an.

par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1

de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

:

(i) pour dommage moral, 20 000 (vingt mille) francs français pour Laure et Jacqueline de Moucheron respectivement,

(ii) 40 000 (quarante mille) francs français pour chacun des consorts le Gouz de Saint-Seine et Reille Soult de Dalmatie, et

(iii) 24 120 (vingt-quatre mille cent vingt) francs français au titre des frais et dépens aux consorts de Moucheron, aux consorts le Gouz de Saint-Seine et aux consorts Reille-Soult de Dalmatie

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,74

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

17 octobre 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

S.

Dollé

W. Fuhrmann

Greffière

Président