STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINITIVF 17/01/2001 În cauza Nunzio Conte c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O După ce a deliberat într-o cameră a Consiliului la 26 septembrie 2000, se retrage hotărârea, adoptată la această dată proceduralA la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și printre care și un resortisant italian, domnul Nunzio Conte ( La data de 12 martie 1996, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Ofițerul său, dl U. Leanza, și co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 8 iulie 1998. La 29 ianuarie 1990, reclamantul, soția sa și unul dintre copiii săi, care sunt toți invalidi, au atribuit în fața tribunalului din Palermo biroul pentru locuințe cu chirie moderată (I.A.C.P.), precum și municipalitatea Palermo pentru a obține atribuirea unei alte locuințe, deoarece apartamentul care le fusese atribuit (apartamentul A) era neaglomerat. Ei pretindeau că au locuit temporar în acest apartament din 1984, în așteptarea realizării de lucrări de restructurare a unui alt apartament pe care l-au obținut deja în chirie de la I.A.C.P. (apartamentul B). Lucrările menționate, în vederea eliminării barierelor architectonice, nu erau nici măcar începute. Printr-o ordonanță din 9 mai 1990, judecătorul de punere în funcțiune a dispus transmiterea dosarului către președintele Tribunalului pentru a proceda la concilierea procedurii cu o altă cauză referitoare la aceleași părți. Această cauză se referea, în special, la opoziția reclamantului la executarea solicitată de II.A.C.P. în scopul de a obține restituirea apartamentului B, al cărui reclamant deține încă cheile. La 12 mai 1990, președintele a ordonat reunirea procedurilor. La 12 iunie 1990, reclamantul a solicitat o expertiză și, în conformitate cu art. 700 din Codul de procedură civilă, a solicitat ca un apartament să-i fie atribuit de urgență, de preferință apartamentul B. După o audiere, printr-o ordonanță din 25 iunie 1990, judecătorul de punere în funcțiune a respins cererea prin rejudecare a reclamantului și a numit un expert, care a depus jurământul la 2 octombrie 1990. La 29 ianuarie 1991, fiul reclamantului s-a constituit, de asemenea, în calitate de tată al minorului A. și părțile au solicitat o trimitere pentru a examina raportul de competență. După o audiere, printr-o ordonanță din 7 mai 1991, judecătorul de punere în funcțiune a dispus două expertize suplimentare, una privind starea de sănătate a apartamentului, și una privind condițiile de sănătate ale lui A. La 2 iulie 1991, unul dintre cei doi experți a renunțat la mandatul său și judecătorul, în numele unui alt judecător, care a depus jurământul la 16 iulie 1991. La 21 ianuarie 1992, reclamantul a trimis documente la dosar. La 5 mai 1992, judecătorul a dispus o expertiză cu privire la condițiile de sănătate ale reclamantului și, la cererea acestuia din urmă, a revocat ordonanța prin care ordonase competența cu privire la A. și a solicitat de la celălalt expert depunerea la grefa raportului privind starea apartamentului. În urma unei ședințe în cursul căreia ultimul expert a renunțat la mandatul său, printr-o ordonanță din 9 iulie 1992, judecătorul a suspendat această expertiză și a dispus prezentarea personală a medicului legist. La 10 noiembrie 1992, acesta din urmă nu a fost prezentat, judecătorul a amânat cauza la 2 februarie 1993. Această ședință a fost trimisă la 18 mai 1993 la cererea părților. În acea zi, judecătorul l-a înlocuit pe expertul care nu se prezentase cu altul, care a depus jurământul. În aceeași zi, acesta din urmă a renunțat la mandatul său prin faptul că ar fi trebuit să execute competența într-un spital, în timp ce reclamantul nu putea să-și părăsească domiciliul din cauza condițiilor sale de sănătate. După o audiere, printr-o ordonanță din 24 septembrie 1993, judecătorul a numit un alt expert și a amânat cazul la 25 ianuarie 1994. Această audiere a fost amânată la 17 mai 1994 deoarece expertul era absent. În ziua următoare, avocatul reclamantului a declarat renunțare la mandatul său și a solicitat o rejudecare pentru a permite clientului său să numească un alt apărător. La 21 martie 1995, judecătorul a amânat cazul la 4 iulie 1995, deoarece părțile nu erau prezentate. La acea dată, un nou avocat s-a constituit pentru reclamant. La 7 februarie 1996 s-a ținut o zi, iar părțile au cerut o trimitere pentru a permite expertului să depună jurământ. În ziua aceea, numai reclamantul era prezent, în timp ce avocații nu erau prezenți. Judecătorul a amânat cazul la 5 decembrie 1996 conform articolului 303 din Codul de procedură civilă (procedura de radiere). În ziua următoare, părțile nu erau prezentate, judecătorul a dispus radierea cauzei. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, reclamantul și familia sa au părăsit Sicilia în octombrie 1994. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Prin urmare, Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia, care urmează să fie prezentată în Codul Oficial al Curții, § 22) la existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerina termenului rezonabil, În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamantul a depus o cerere de satisfacție echitabilă în ceea ce privește prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit, fără a indica totuși suma. 16. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. Pe de altă parte, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Reclamantul solicită, de asemenea, 12 576 683 (ITL) pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță, luând în considerare observațiile prezentate de guvern și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale că aceste sume vor fi de majorat d un interes simplu de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
Nunzio CONTE c. ITALIE
(Requête n°
32765/96)
[1]
ARRÊT
17 octobre 2000
17/01/2001
En l’affaire Nunzio Conte c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Ferrari
Bravo
,
M.
Gaukur Jörundsson
,
M.
R.
Türmen
,
M.
B.
Zupančič
,
M.
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Nunzio Conte («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 mars 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 23 août 1996 sous le numéro de dossier 32765/96. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 8 juillet 1998.
3.
Le 29 janvier 1990, le requérant, sa femme et un de ses enfants, qui sont tous invalides, assignèrent devant le tribunal de Palerme le bureau des habitations à loyer modéré (I.A.C.P.) ainsi que la municipalité de Palerme afin d’obtenir l’attribution d’un autre logement car l’appartement qui leur avait était attribué (appartement A) était insalubre. Ils alléguaient qu’ils logeaient dans cet appartement à titre temporaire depuis 1984, dans l’attente de la réalisation de travaux de restructuration d’un autre appartement qu’ils avaient déjà obtenu en location par l’I.A.C.P. (appartement B). Lesdits travaux, visant à l’élimination de barrières architectoniques, n’étaient même pas commencés.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 9 mars 1990. Par une ordonnance du 9 mai 1990, le juge de la mise en état ordonna la transmission du dossier au président du tribunal afin de procéder à la jonction de la procédure avec une autre affaire concernant les mêmes parties. Cette affaire portait, notamment, sur l’opposition du requérant à l’exécution demandée par l’I.A.C.P. visant à obtenir la restitution de l’appartement B, dont le requérant détenait encore les clés. Le 12 mai 1990, le président ordonna la jonction des procédures. Le 12 juin 1990, le requérant demanda une expertise et, aux termes de l’article 700 du code de procédure civile, il demanda qu' un appartement lui fut attribué d’urgence, de préférence l’appartement B. Après une audience, par une ordonnance du 25 juin 1990, le juge de la mise en état rejeta la demande en référé du requérant et nomma un expert, qui prêta serment le 2 octobre 1990.
5.
Le 29 janvier 1991, le fils du requérant se constitua également en qualité de père du mineur A. C. et les parties demandèrent un renvoi afin d’examiner le rapport d’expertise. Après une audience, par une ordonnance du 7 mai 1991, le juge de la mise en état ordonna deux expertises complémentaires, une concernant l’état de l’appartement, et une relative aux conditions de santé de A. C. Le 2 juillet 1991, un des deux experts renonça à son mandat et le juge en nomma un autre, qui prêta serment le 16 juillet 1991. Le 21 janvier 1992, le requérant versa des documents au dossier. Le 5
mai 1992, le juge ordonna une expertise sur les conditions de santé du requérant et, à la demande de ce dernier, il révoqua l’ordonnance par laquelle il avait ordonné l’expertise concernant A. C. et sollicita de l’autre expert le dépôt au greffe du rapport sur l’état de l’appartement. Après une audience au cours de laquelle le dernier expert avait renoncé à son mandat, par une ordonnance du 9 juillet 1992 le juge suspendit ladite expertise et ordonna la comparution personnelle du médecin légiste. Le 10 novembre 1992, celui-ci ne s’étant pas présenté, le juge ajourna l’affaire au 2 février 1993.
6.
Cette audience fut renvoyée au 18 mai 1993 à la demande des parties. Ce jour-là, le juge remplaça l’expert qui ne s’était pas présenté avec un autre, qui prêta serment. Le même jour, ce dernier renonça à son mandat en alléguant qu’il aurait dû exécuter l’expertise dans un hôpital, tandis que le requérant ne pouvait pas quitter son domicile en raison de ses conditions de santé. Après une audience, par une ordonnance du 24 septembre 1993, le juge nomma un autre expert et ajourna l’affaire au 25 janvier 1994. Cette audience fut ajournée au 17 mai 1994 car l’expert était absent. Le jour venu, l’avocat du requérant déclara renoncer à son mandat et demanda un renvoi afin de permettre à son client de nommer un autre défenseur. L’audience prévue pour le 4 octobre 1994 ne se tint pas. Le 21 mars 1995, le juge ajourna l’affaire au 4 juillet 1995 car les parties ne s’étaient pas présentées. A cette date, un nouvel avocat se constitua pour le requérant. L’audience prévue pour le 7 février 1996 se tint un jour plus tard et les parties demandèrent un renvoi afin de permettre à l’expert de prêter serment. L’audience fixée pour le 4 juillet 1996 fut reportée d’office au 23 septembre 1996. Ce jour-là, seul le requérant était présent, tandis que les avocats n’étaient pas là. Le juge ajourna l’affaire au 5 décembre 1996 aux termes de l’article 309 du Code de procédure civile (procédure de radiation). Le jour venu, les parties ne s’étant pas présentées, le juge ordonna la radiation de l’affaire du rôle.
7.
Selon les informations fournies par le requérant, ce dernier et sa famille avaient quitté la Sicile en octobre 1994.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
9.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
10.
La période à considérer a débuté le 29 janvier 1990 et s'est terminée le 5 décembre 1996.
11.
Elle a donc duré un peu plus de six ans et dix mois, pour une instance.
12.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
13.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
14.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
15.
Le requérant a présenté une demande de satisfaction équitable au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subi, sans pourtant indiquer le montant.
16.
La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 12 000 000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
17.
Le requérant demande également 12 576 683 (ITL) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
18.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce, prenant en considération les observations présentées par le Gouvernement et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens.
C.
Intérêts moratoires
19.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5% l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente
[1]
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.