AFFAIRE CONDOMINIO CITTA DI PRATO c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CONDOMINIO CITTà DI PRATO c. ITALIA Cerere nr. 44440/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Condomiino Città di Prato c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei coproprietate italiană, Condomino Città di Préto, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 19 iulie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 9 noiembrie 2000. La 3 februarie 1987, două sute nouăzeci și doi de coproprietari au atribuit societății imobiliare I., societății de finanțare imobiliară S., reclamantei și altor patruzeci și doi de coproprietari care fac parte din același complex de reședință ca și cele solicitate în fața tribunalului din Roma, pentru a stabili existența unor vicii de construcție a unei clădiri și pentru a obține repararea daunelor suferite. În urma a trei audieri cu privire la reunirea prezentei cauze cu alte două cauze, la 25 ianuarie 1989 judecătorul a numit un expert. La 25 ianuarie 1990, instanța a fost reținută din oficiu de două ori până la 16 noiembrie. 1990. La acea dată, expertul a depus jurământul și o audiere a fost stabilită la 3 iulie 1991. O audiere mai târziu, la 8 ianuarie 1992, judecătorul a ordonat o a doua expertiză și a stabilit o audiere la 28 octombrie 1992. La 5 martie 1993, judecătorul l-a declarat la încetarea procedurii, deoarece o parte murise. Procedura a fost reîncepută la 19 ianuarie 1994. La 30 martie 1994, tribunalul a fost dat în judecată din oficiu la 13 mai 1994. La 19 decembrie 1994, instanța a fost amânată la 6 decembrie 1995 pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. La 5 iulie 1995, instanța a fost suspendată din cauza absenței părților. La 19 octombrie 1995, judecătorul a dispus un supliment de competență și a fixat o audiere la 18 1 ianuarie 1996. LÂNGEREA DIN 5 iunie 1996 a fost consacrată examinării complementului de competență. Părțile și-au prezentat concluziile la 8 ianuarie 1997 și au fost prevăzute pentru 8 octombrie 1999. Cu toate acestea, la o dată nespecificată, președintele tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) ) La 17 iulie 2000, judecătorul a stabilit încuviințarea pentru deliberare la data de 6 noiembrie 2000. În ziua următoare, instanța a fost revocată la data de 4 decembrie 2000, deoarece reclamanta și-a schimbat avocatura. ÎN CURS PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Recurenta a declarat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 februarie 1987 și era încă în curs de desfășurare la 4 decembrie 2000. [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 14. Recurenta solicită 500 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 15. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 40 000 000 ITL pentru daune. Costuri și cheltuieli de judecată 16. De asemenea, recurenta solicită 13 817 712 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 40 000 000 (cvarant milioane) lire italiene pentru daune și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Ress Premier Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE CONDOMINIO CITTÀ DI PRATO c. ITALIE

(

Requête n° 44460/98

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Condominio Città di Prato c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une copropriété italienne, Condominio Città di Prato («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44460/98. La requérante est représentée par M

e

C.L. Virgara, avocate à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 3 février 1987, deux cent quatre-vingt-douze copropriétaires assignèrent la société immobilière I., la société de financement immobilier S., la requérante et quarante-deux autres copropriétaires faisant partie du même complexe d’habitation que les demanderesses devant le tribunal de Rome, afin d’établir l’existence de vices de construction d’un immeuble et d’obtenir la réparation des dommages subis.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 24 mars 1987. Après trois audiences relatives à la jonction de la présente affaire avec deux autres affaires, le 25 janvier 1989 le juge nomma un expert. Le 25 janvier 1990, l’audience fut renvoyée d’office à deux reprises jusqu’au 16

novembre

janvier 1992, le juge ordonna une deuxième expertise et fixa une audience au 28 octobre 1992. Le 5

mars 1993, le juge déclara l’interruption de la procédure car une partie était décédée.

5.

La procédure fut reprise le 19 janvier 1994. Le 30 mars 1994, l’audience fut renvoyée d’office au 13 mai 1994. Le 19 décembre 1994, l’audience fut reportée au 6 décembre 1995 pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le 5 juillet 1995, l’audience fut ajournée à cause de l’absence des parties. Le 19 octobre 1995, le juge ordonna un complément d’expertise et fixa une audience au 18

janvier 1996. L’audience du 5 juin 1996 fut consacrée à l’examen du complément d’expertise. Les parties présentèrent leurs conclusions le 8 janvier 1997 et l’audience de plaidoiries fut prévue pour le 8

octobre 1999.

6.

Toutefois, à une date non précisée, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

). Le 17 juillet 2000, le juge fixa l’audience pour la mise en délibéré au 6 novembre 2000. Le jour venu, l’audience fut renvoyée au 4 décembre 2000, car la requérante avait changé d’avocat.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 3 février 1987 et était encore pendante au 4 décembre 2000.

10.

Elle avait à cette date déjà duré environ treize ans et dix mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

La requérante réclame 500

000

000 lires italiennes (ITL) au titre des préjudices matériel et moral qu’elle aurait subis.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 40

000

000

ITL pour dommage.

B.

Frais et dépens

16.

La requérante demande également 13

817

712

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 40

000

000 (quarante millions) lires italiennes pour dommage et 4

000

000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président