AFFAIRE D.G. c. ITALIE

SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL D.G. c. ITALIA (solicitarea nr. 46507/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 noiembrie 2000 DEFINITIVF 21/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care un resortisant italian, dl D.G. ( Hotărârea a fost înregistrată la 4 martie 1999 sub numărul de dosar 46507/99.

Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 14 decembrie 1999. La 14 decembrie 1988, recurenta a atribuit lichidatorului proprietății V.M. în fața tribunalului din Milano, în scopul de a obține anularea unei deliberări a adunării coproprietarilor și repararea daunelor suferite ca urmare a infiltrării de apă în apartamentul său. La data de 4 aprilie 1989, judecătorul a respins cererea referitoare la mijloacele de probă formulate de reclamantă, deoarece era prea generică și a fixat la amnunjarea concluziilor la data de 16 mai. 1989. La data de 11 ianuarie 1990, tribunalul a respins cererea reclamantei printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 14 mai 1990. La 13 iulie 1990, reclamanta a făcut apel la tribunalul din Milano.

La rândul său, partea pârâtă a introdus un apel incident cu privire la cheltuielile procedurii. Încheierea cauzei a început la 21 noiembrie 1990. La ședința din 20 martie 1991 a fost retrimisă la 13 noiembrie 1991, la cererea pârâtei. A venit ziua în care a avut loc cinstirea concluziilor. La data de 26 octombrie 1993, tribunalul a respins apelurile părților prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 24 mai 1994, Curtea a respins apelurile părților. La data de 4 octombrie 1994, recurenta s-a ocupat de casare. La data de 13 decembrie 1996. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa la data de 20 mai 1997, Curtea a respins recursul recurentei.

ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Recurenta a declarat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 decembrie 1988 și s-a încheiat la 20 mai 1997. 10. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție,

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 15 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 8 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 5 000 000 ITL pentru prejudiciul moral.

De asemenea, recurenta solicită 10 725 440 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne. 17. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an.

Prin aceste motive, Curtea afirmă, 6 alin. (1) din Convenție Spuse cu șase voturi împotriva uneia, pe care statul pârât trebuie să o plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 5 000 000 ITL (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale pe care această sumă va trebui să le majoreze un interes simplu de 2,5 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata înapoiată, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 21 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Michael O În prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 & 2 din Convenție și 74 & 2 din regulament, la dreptul la o opinie separată a dlui Conforti.

E.P MOB OINFORMAȚIA JUDECĂTORULUI CONFORTI Regret faptul că nu pot să mă alătur majorității, deoarece, în opinia mea, o perioadă de opt ani și cinci luni pentru trei instanțe, mai ales în ceea ce privește chestiunea litigiului, nu se dovedește, în general, suficient de rezonabilă pentru a da naștere unei încălcări a convenției. Acest lucru este cu atât mai important cu cât această procedură este în curs de desfășurare într-o țară precum Italia, unde există milioane de acțiuni în fața instanțelor civile și în care există un exces de garanții, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea pentru toate cazurile - chiar și cele mai nesemnificative - de a merge până la casare.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE D.G. c. ITALIE (Requête n° 46507/99) ARRÊT STRASBOURG 21 novembre 2000 DÉFINITIF 21/02/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire D.G. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti , M. L. Ferrari Bravo , M. Gaukur Jörundsson , M. R. Türmen , M. B. Zupančič , M. T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »

OPINION DISSIDENTE DU JUGE CONFORTI

Je regrette de ne pas pouvoir me rallier à l’opinion de la majorité car à mon avis une durée de huit ans et cinq mois pour trois instances, surtout eu égard à l’enjeu du litige, ne se révèle pas globalement suffisamment déraisonnable pour donner lieu à une violation de la Convention. Cela d’autant plus que cette procédure s’est déroulée dans un pays comme l’Italie où il y a des millions de recours pendants devant les juridictions civiles et où il y a un excès de garanties, comme par exemple la possibilité pour toutes les affaires - même les plus insignifiantes - d’aller jusqu’en cassation.