SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 57071/00 prezentate de Simone THIVET împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la octombrie 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 25 februarie 2000 și înregistrată la 9 mai 2000, după ce a deliberat cu privire la aceasta, face ca următoarea decizie să fie luată de către reclamantă ca resortisant francez, născută în 1929 și rezidentă la Principatul Dan. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul B. Guibert, avocat în baroul din Marsilia.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. De la 1860 la 1914, guvernul rus, precum și diverse organisme, au pus o multitudine de delegări la care numeroși deponenți francezi subscrie. După revoluția din 1917, nicio rambursare nu a fost efectuată de către ONSS.
Mobilul dintre Franța și Rusia din 26 noiembrie 1996, completat de acordul din 27 mai 1997, a redus problema soluționării definitive a creanțelor reciproce financiare și reale între Franța și Rusia înainte de 9 mai 1945. În conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. Un decret din 12 februarie 1997 a instituit o comisie de monitorizare a memorandumului menționat anterior (prezidat de dl Paye) și a mandatat-o pe aceasta să propună guvernului modalitățile de identificare, iar apoi pe cele de evaluare și de executare a diferitelor categorii de creanțe financiare și reale În raportul său, Comisia a stabilit două constrângeri juridice pentru guvern și legislator: pe de o parte, preeminența privind legea acordului internațional ratificat, publicat și aplicat de cealaltă parte Pe de altă parte, respectarea principiului egalității în fața legii, principiul valorii constituționale care interzice introducerea, în tratamentul persoanelor care au drepturi, a discriminării pe care nu le-ar justifica nici interesul general, nici o diferență de situație între acestea.
La 17 noiembrie 1998, recurenta a pus în mod regulat la dispoziția Trezoreriei Generale, în cadrul recensământului efectuat de autoritățile franceze între 6 iulie 1998 și 5 ianuarie 1998, toate titlurile sale de recuperare din Rusia, respectiv 6 196 de titluri de valoare (reprezentând 12 857 de obligațiuni de 500 de franci de aur echivalent cu un capital nominal de 6 428 500 de franci de aur). Raportul de prezentare a colectivului bugetar 1999 preciza că suma care urma să fie plătită titularilor de drepturi nu era inclusă într-o logică de rambursare sau de despăgubire integrală a prejudiciului suferit, ci de despăgubire. Fiecare purtător trebuia apoi să primească o sumă forfetară, a cărei sumă urma să fie definită prin lege, plus o sumă proporțională cu valoarea portofoliului său în limita unui plafon, astfel încât să se evite diferențele excesive între sumele percepute de cei mici și cele percepute de cei mari.
Legea finanțelor rectificative pentru 1999, la art. 48, definește condițiile de punere în aplicare a creanței prevăzute de acordurile dintre autoritățile franceze și ruse. Fiecare purtător trebuia să primească o sumă forfetară, plus o sumă proporțională cu valoarea totală a portofoliului în limita unui plafon. Sesizat de un grup de senatori, Consiliul Constituțional, printr-o decizie din 29 decembrie 1999, a considerat că art. 49 din legea menționată anterior era în conformitate cu Constituția. Criticile principale aduse textului de către senatori au fost faptul că repartizarea sumelor plătite nu era egală, în timp ce fiecare titlu îi asigura proprietarului său drepturi identice cu dreptul la despăgubire și că modalitățile de repartizare a acestor sume, care nu ar putea avea caracterul juridic al daunelor și intereselor, ar încălca principiul egalității în fața legii și ar aduce atingere dreptului de proprietate.
Consiliul Constituțional a hotărât că în circumstanțele specifice ale cauzei, ținând seama de natura prejudiciului, de caracterul finit al sumei destinate despăgubirii sale, de disproporția dintre această sumă și valoarea șpoliției … Din cauza plafonării despăgubirii prevăzute de legea menționată anterior, reclamanta a trebuit să primească de la 60 000 la 70 000 de franci, sumă care nu corespunde spectivei sale. Ea nu precizează dacă a primit deja această sumă. Recurenta se plânge de faptul că modalitățile de încasare nu sunt egale cu alocarea fondurilor, în timp ce fiecare titlu asigură proprietarului său drepturi identice cu despăgubirile. 1, dar au încălcat, de asemenea, art. 14 din Convenție, făcând o distincție nejustificată între purtătorii mari și cei mici.
Recurenta susține că, din cauza plafonării impozitului pe profit prevăzută de Legea rectificativă a finanțelor pentru 1999, suma pe care ar trebui să o primească nu ar corespunde cu valoarea titlurilor de valoare pe care le deține. Ea invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1, luată în parte sau combinată cu art. 14 din convenție, care se citesc astfel art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
art. 14 din Convenție Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. În primul rând, Curtea remarcă faptul că, în temeiul memorandumului din 26 noiembrie 1996, completat de acordul din 27 mai 1997, dintre Rusia și Franța, prima s.c. a angajat să plătească celei de-a doua 400 de milioane de dolari americani pentru a soluționa definitiv creanțele reciproce între cele două state anterioare datei de 9 mai 1945. Franța s-a angajat să repartizeze această sumă între titularii de drepturi franceze, și anume titularii anumitor titluri emise sau garantate, înainte de 7 noiembrie 1917, de către Guvernul de la ÖImperiul Rusiei, inclusiv reclamanta.
Legea finanțelor rectificative pentru 1999, la art. 48, a definit modalitățile de compensare a creanțelor menționate anterior. La 17 noiembrie 1998, recurenta și-a depus toate titlurile la Trezorerie Generală, în scopul recensământului efectuat de autoritățile franceze și al remunerării care urma să urmeze. Prin urmare, recurenta deținea o creanță asupra Rusiei, cedată de aceasta Franței, și putea să se prevaleze, în temeiul acordului și al legii menționate anterior, de un drept la o parte din dreptul la plată al statului francez. Dreptul la despăgubire astfel creat în beneficiul, printre altele, al recurentei constituie fără îndoială un mutatis mutandis, Tribunalul Beaumartin c. Franța din 24 noiembrie 1994, seria A n 296-B, p. 60, § 28). Încheierea unui plafon la litiera pe care recurenta trebuia să o primească în schimbul pierderii titlurilor sale constituie o interferență în dreptul de proprietate al reclamantei.
Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia, pentru a aprecia dacă o astfel de interferență respectă echilibrul corect între cerințele de interes general și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor, trebuie luate în considerare modalitățile de executare prevăzute de legislația internă. 1 nu garantează, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală, deoarece obiectivele legitime, de interes public, pot fi utilizate pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață totală (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Saints Monasteres c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A n 301-A, p. 35 alineatul 71). Or, Curtea consideră că astfel de obiective existau în speță.
: imperativele de egalitate în fața legii, menționate în raportul Comisiei Paye, precum și natura prejudiciului, caracterul finit al sumei destinate despăgubirii sale și necesitatea de a se evita reducerea la maximum a despăgubirii datorate titularilor de portofolii modeste, astfel cum a subliniat Consiliul Constituțional, sunt suficiente din avizul Curții pentru a justifica astfel caracterul absolut, cel puțin inoportun, al unei despăgubiri strict proporționale cu valoarea creanțelor datorate beneficiarilor acesteia, inclusiv reclamanta. În plus, modalitățile de despăgubire prevăzute de lege nu indică nici o lipsă totală de compensare, pe care numai circumstanțe excepționale le-ar putea justifica (hotărârea Lithgow și altele c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, Seria A n 102, p. 50, § 121), nici chiar ruperea unui echilibru corect între obiectivele de interes general și drepturile private.
Prin urmare, art. 1 din Protocolul nr. 1 este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 1 coroborată cu art. 14 din Convenție, Curtea nu constată nici o discriminare contrară cu art. 14 în speță. Curtea consideră că, presupunând chiar că o diferență de tratament a avut loc în prezenta cauză, aceasta nu lipsește de o justificare obiectivă și rezonabilă. §§ 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară REQUETA IRRECEVABILĂ S. Dolle W. Fuhrmann Modulul Președinte
DÉCISION
de la requête n o 57071/00 présentée par Simone THIVET contre France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 octobre 2000 en une chambre composée de M. W. Fuhrmann, président , M. J.-P. Costa, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, M. K. Traja, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 25 février 2000 et enregistrée le 9 mai 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante française, née en 1929 et résidant à la principauté d’Andorre. Elle est représentée devant la Cour par M e B. Guibert, avocat au barreau de Marseille. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
De 1860 à 1914, le gouvernement russe, ainsi que divers organismes, émirent une multitude d’emprunts auxquels de nombreux épargnants français souscrivirent. Après la révolution de 1917, aucun remboursement ne fut effectué par l’URSS. Le mémorandum entre la France et la Russie, du 26 novembre 1996, complété par l’accord du 27 mai 1997, trancha la question du règlement définitif des créances réciproques financières et réelles entre la France et la Russie antérieures au 9 mai 1945. L’accord prévoyait le versement pour solde de tout compte, par la Russie, d’une somme de 400 millions de dollars américains, que la France se chargeait de répartir entre les ayants droit français.
Un décret du 12 février 1997 créa une commission du suivi du mémorandum précité (présidée par M. Paye) et donna mandat à celle-ci de proposer au Gouvernement les modalités de recensement, puis celles d’évaluation et d’indemnisation des diverses catégories de « créances financières et réelles » couvertes par le mémorandum. Dans son rapport, ladite Commission fixait au Gouvernement et au législateur deux contraintes juridiques : d’une part, la prééminence sur la loi de l’accord international ratifié, publié et appliqué par l’autre partie ; d’autre part, le respect du principe de l’égalité devant la loi, principe de valeur constitutionnelle qui interdit d’introduire, dans le traitement des ayants droit, des discriminations que ne justifieraient ni l’intérêt général ni une différence de situation entre eux.
Le 17 novembre 1998, la requérante déposa régulièrement l’ensemble de ses titres d’emprunt russe, soit 6 196 titres (représentant 12 857 obligations de 500 francs or équivalant à un capital nominal de 6 428 500 francs or), auprès de la Trésorerie Générale, dans le cadre du recensement effectué par les autorités françaises entre le 6 juillet 1998 et le 5 janvier 1999. Le rapport de présentation du collectif budgétaire 1999 précisait que la somme qui serait versée aux ayants droit ne s’inscrivait pas dans une logique de remboursement ou de réparation intégrale du préjudice subi mais d’indemnisation.
Chaque porteur devait alors recevoir une somme forfaitaire, dont le montant serait défini par la loi, augmentée d’un montant proportionnel à la valeur de son portefeuille dans la limite d’un plafond, de manière à éviter des écarts excessifs entre les sommes perçues par les « petits » porteurs et celles perçues par les « gros ». La loi de finances rectificative pour 1999, dans son article 48, définit les conditions de mise en œuvre de l’indemnisation des créances visées par les accords entre les autorités françaises et russes. Chaque porteur devait recevoir une somme forfaitaire, augmentée d’un montant proportionnel à la valeur totale du portefeuille dans la limite d’un plafond. Saisi par un groupe de sénateurs, le Conseil Constitutionnel, par une décision du 29 décembre 1999, considéra que l’article 49 de la loi précité était conforme à la Constitution.
La critique principale apportée au texte par les sénateurs était que la répartition des sommes versées n’était pas égale, alors que chaque titre assurait à son propriétaire des droits identiques à l’indemnisation et que les modalités de répartition de ces sommes, qui ne sauraient avoir le caractère juridique de dommages et intérêts méconnaîtraient le principe d’égalité devant la loi et porteraient atteinte au droit de propriété.
Le Conseil Constitutionnel jugea que « dans les circonstances particulières de l’espèce, compte tenu de l’ancienneté du préjudice, du caractère fini de la somme destinée à son indemnisation, de la disproportion entre cette somme et le montant des spoliations subies, de l’impossibilité qui en résulte de mettre en œuvre une indemnisation proportionnelle au montant des créances sans que soit réduite à néant la réparation due aux titulaires de portefeuilles modestes, enfin des impératifs de simplicité de mise en œuvre des règles d’indemnisation et de prompt règlement des sommes concernées, les modalités retenues (...), conformes à l’objectif de solidarité que s’est fixé le législateur, ne méconnaissait ni le principe d’égalité devant les charges publiques, ni le droit de propriété des titulaires de créance.
» En raison du plafonnement de l’indemnisation prévue par la loi susmentionnée, la requérante devait percevoir de 60 000 à 70 000 francs, somme ne correspondant pas à son expectative. Elle ne précise pas si elle a déjà perçu cette somme. GRIEFS La requérante se plaint de ce que les modalités d’indemnisation n’assurent pas une répartition égale des fonds, alors que chaque titre assure à son propriétaire des droits identiques à indemnisation. Qu’ainsi, les autorités françaises ont non seulement porté atteinte au droit de propriété garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, mais ont également violé l’article 14 de la Convention en opérant une distinction injustifiée entre les gros porteurs et les petits porteurs.
EN DROIT La requérante soutient qu’en raison du plafonnement de l’indemnisation prévue par la loi rectificative de finances pour 1999, la somme qu’elle devrait percevoir ne correspondrait nullement à la valeur des titres qu’elle détient. Elle allègue une violation de l’article 1 du Protocole n o 1, pris isolément ou combiné avec l’article 14 de la Convention, qui se lisent ainsi : Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
» Article 14 de la Convention « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » En premier lieu, la Cour note qu’en vertu du mémorandum du 26 novembre 1996, complété par l’accord du 27 mai 1997, entre la Russie et la France, la première s’engageait à verser à la seconde 400 millions de dollars américains afin de régler de manière définitive les créances réciproques entre ces deux Etats antérieurs au 9 mai 1945. La France se chargeait de répartir cette somme entre les ayants droit français, à savoir les porteurs de certains titres émis ou garantis, avant le 7 novembre 1917, par le Gouvernement de l’Empire de Russie, dont la requérante.
La loi de finances rectificative pour 1999, dans son article 48, définissait les modalités d’indemnisation des créances susmentionnées. Le 17 novembre 1998, la requérante déposa l’ensemble de ses titres auprès de la Trésorerie Générale, aux fins du recensement effectué par les autorités françaises et de l’indemnisation qui devait suivre. La requérante détenait donc une créance sur la Russie, cédée par celle-ci à la France, et pouvait se prévaloir, en vertu de l’accord et de la loi précités, d’un droit à une fraction de l’indemnité perçue par l’Etat français.
Le droit à indemnisation ainsi créé au profit, entre autres, de la requérante constitue sans nul doute un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Beaumartin c. France du 24 novembre 1994, série A n o 296-B, p. 60, § 28). L’établissement d’un plafond à l’indemnisation que la requérante devait percevoir en contrepartie de la perte de ses titres constitue une ingérence dans le droit de propriété de la requérante. La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle, afin d’apprécier si une telle ingérence respecte le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu, il y a lieu de prendre en considération les modalités d’indemnisation prévue par la législation interne.
L’article 1 du Protocole n o 1 ne garantit pas dans tous les cas le droit à une compensation intégrale, car des objectifs légitimes « d’utilité publique » peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Les Saints Monastères c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n o 301-A, p. 35, § 71). Or, la Cour estime que de tels objectifs existaient en l’espèce : les impératifs d’égalité devant la loi, mentionnés dans le rapport de la Commission Paye, ainsi que l’ancienneté du préjudice, le caractère fini de la somme destinée à son indemnisation et la nécessité d’éviter que soit réduite à néant la réparation due aux titulaires de portefeuilles modestes, comme l’a souligné le Conseil constitutionnel, suffisent de l’avis de la Cour pour justifier ainsi l’impossibilité absolue, du moins la très grande inopportunité, de mettre en œuvre une indemnisation strictement proportionnelle au montant des créances dues aux bénéficiaires de celle-ci, dont la requérante.
Qui plus est, les modalités d’indemnisation prévues par la loi ne font apparaître ni une absence totale de compensation, que seules des circonstances exceptionnelles pourraient justifier (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, Série A n o 102, p. 50, § 121), ni même la rupture d’un juste équilibre entre les objectifs d’intérêt général et les droits privés. Il s’ensuit que le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 pris isolément est manifestement mal fondé et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 3 et 4 de la Convention. Quant au grief tiré de la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 combiné avec l’article 14 de la Convention, la Cour ne relève aucune discrimination contraire à l’article 14 en l’espèce.
Elle estime qu’à supposer même qu’une différence de traitement ait eu lieu dans la présente affaire, celle-ci ne manque pas de justification objective et raisonnable. Il s’ensuit que le présent grief doit également être rejeté conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
. S. Dollé W. Fuhrmann Greffière Président