CtEDO 15.05.2001 AI

DE DREUX-BREZE contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
15.05.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
DE DREUX-BREZE contre la FRANCE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

cererii nr. 57969/00

prezentată de Gerald DE DREUX-BREZE

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a treia), ședință pe 15 mai 2001 într-o cameră compusă din

MM.

J.-P. Costa,

dna F. Tulkens,

dna H.S. Greve,

și din dna S. Dollé, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea mai sus-menționată introdusă pe 15 mai 2000 și înregistrată pe 8 iunie 2000,

După deliberații, adoptă următoarea decizie:

Reclamantul, Gerald de Dreux-Breze, este cetățean francez, născut în 1939. Este reprezentat înaintea Curții de către Me M. de Guillenchmidt, avocat la Paris.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate în felul următor.

Între 1822 și 1914, aproape 2 000 000 de familii franceze, inclusiv cea a reclamantului, subscriu împrumuturi emise de Statul rus pentru o sumă globală de aproximativ doisprezece miliarde de franci-aur, ceea ce reprezentase în capital 3 480 de tone de aur. În 1892, guvernul francez admit cotarea acestor împrumuturi la Bursa din Paris. Prin decret din 14 ianuarie 1918, comitetul central al sovieturilor decide anularea tuturor împrumuturilor încheiate de regimul țarist.

Din momentul instituirii guvernului sovietic și, de-a lungul anilor, guvernul francez se angajează repetat să face valabil drepturile deținătorilor de împrumuturi rusești. După semnarea tratatului de la Versailles, Franța obține ca o parte din aurul pe care Rusia îl plătise Germaniei în cadrul tratatului de la Brest-Litovsk să i se restituie în proporție de 47 de tone. La o declarație în Senat pe 9 aprilie 1924, președintele Consiliului recunoaște că acest aur este definitiv abandonat Franței în atenuare a creanței sale asupra Rusiei. În 1929, Statul francez deținea 648 de milioane în franci-aur de averi rusești în Franța. În 1963, cele 47 de tone precitate fuseseră oficial alocate în atenuare a creanței Statului francez.

Printr-un tratat din 29 octombrie 1990, guvernele francez și sovietic se angajează să se înțeleagă în termene rapide asupra soluționării litigiului lor financiar. Cu toate acestea, acest tratat nu a fost ratificat.

În 1992, la schimbarea regimului în Rusia, autoritățile franceze relansează negocierile. Un acord din 7 februarie 1992, ratificat dar neaplicat, prevedea soluționarea litigiului privind aspectele financiare și materiale ale bunurilor și intereselor persoanelor fizice și juridice ale celor două țări.

Printr-un memorandum semnat pe 26 noiembrie 1996, guvernul Federației Ruse se angajează să verseze o sumă de 400 de milioane de dolari (aproximativ 2,4 miliarde de franci) în opt tranșe semestriale. Conform acordului precitat:

„Guvernul Republicii Franceze și Guvernul Federației Rusie au convenit asupra următorului:

Guvernul Federației Rusie va plăti Guvernului Republicii Franceze o sumă de 400 de milioane de dolari SUA, în soluționarea definitivă a creanțelor reciproce dintre Franța și Rusia anterioare 9 mai 1945.

Această sumă va fi plată conform următoarelor modalități: opt tranșe semestriale de 50 de milioane de dolari SUA, fiecare pe 1 februarie și 1 august din anii 1997, 1998, 1999 și 2000.

Părțile franceză și rusă, în propriul lor nume, sau în numele persoanelor fizice și juridice, rusești sau franceze respectiv, nu vor prezenta una alteia și nici nu vor susține în vreun fel creanțe financiare sau reale, orice fel, apărute anterior 9 mai 1945.

Toate creanțele sunt considerate a fi fost soluționate definitiv și integral prin versarea întregii sume menționate în prezentul memorandum.

Părțile convin că, pe baza prezentului memorandum, ele vor elabora, cât mai curând posibil, acordul privind soluționarea creanțelor reciproce dintre Franța și Rusia."

Potrivit reclamantului, această sumă ar reprezenta mai puțin de 1% din valoarea actualizată a creanțelor.

Printr-un decret nr. 97-134 din 12 februarie 1997, o „comisie de urmărire" a fost instituită la Consiliul de Stat, cu misiunea de a propune Guvernului modalitățile de efectuare a recensamintelor pe baza și conform acordurilor franco-rusești, metodele de evaluare și modalitățile de indemnizare.

Pe 27 mai 1997, un acord complementar a fost semnat între guvernul francez și guvernul rus. În art. 1, enumera creanțele deținute asupra Rusiei pentru care Franța renunță și în art. 2 creanțele asupra Franței pe care Rusia se angajează să nu mai le prezinte. art. 3 reamintea modalitățile soluționării creanțelor de Rusia, după cum fuseseră definite de memorandumul din 1996. art. 4 adăuga că toate creanțele ar fi considerate a fi fost soluționate definitiv și integral prin versarea întregii sume menționate. art. 5 prevedea că de la data intrării în vigoare a acordului, niciuna din părți nu ar întreprinde împotriva celeilalte acțiuni pe baza de creanțe financiare și reale, de orice natură, apărute anterior 9 mai 1945.

Pe 11 iunie și 1 august 1997, Rusia procedează la primele două versamente prevăzute de acord, adică 100 de milioane de dolari. Alte versamente fuseseră trimise Franței în 1998, pe 3 februarie și 4 august 1999 și în sfârșit în februarie 2000, adică șapte versamente în total.

La depunerea proiectului de lege nr. 229 din 24 septembrie 1997, prim-ministrul recunoaște, în expunerea de motive, că acordurile franco-rusești din 26 noiembrie 1996 și 27 mai 1997 nu conțin nici o stipulație pentru alții și nu au nici un efect asupra drepturilor terților. Pe 20 noiembrie 1997, Adunarea Națională adoptă un proiect de lege, de asemenea adoptat de Senat pe 10 decembrie 1997, autorizând aprobarea acordurilor precitate. Printr-o lege nr. 97-1160 din 19 decembrie 1997, Parlamentul autorizează ratificarea acestor acorduri.

Recensamintele numărului deținătorilor de titluri a fost prevăzut de art. 73 din legea nr. 98-546 din 2 iulie 1998 și decretul acesteia de aplicare nr. 98-552 din 3 iulie 1998. Operațiunile s-au desfășurat într-un interval de șase luni, de la data intrării în vigoare a decretului. Pe 9 februarie 1999, bilanțul provizoriu al ministerului Economiei, Finanțelor și Industriei arăta 132 440 de declarații privind un total de 3 760 098 de titluri. Pe 23 martie 1999, ministrul bugetului preciza că numărul deținătorilor era mai exact de 135 620 și numărul titlurilor de 3 822 549. Pe 9 iulie 1999, ministerul Economiei, Finanțelor și Industriei anunța că numărul deținătorilor ajungea la 300 000 și cel al titlurilor depășea nouă milioane.

Potrivit reclamantului, aceste cifre ar fi eronate. Demersurile pentru a obține clarificări asupra acestui punct fuseseră neproductive. Într-adevăr, pe 13 octombrie 1999, prin cale de executor, asociația regrupând deținătorii de împrumuturi rusești (AFPER) intima ministrului Economiei, Finanțelor și Industriei să publice, județ după județ, detalierea lunară a rezultatelor recensamintelor, numărul titlurilor pe categorie, detaliile celor patru mii de valori admise în recenzamânt precum și justificarea creșterii declaranților și titlurilor comparativ cu cifrele indicate la sfârșitul lunii martie. Pe 2 mai 2000, o intimare identică a fost adresată noului ministru al Economiei, Finanțelor și Industriei.

Pe 26 iulie 1999, AFPER intima Federația Rusie să plătească suma de nouă miliarde de franci corespunzând creanțelor sale, dobânzi incluse.

Pe 27 august 1999, ambasada acestui stat răspunde în modul următor:

„În conformitate cu memorandumul de acord din 26 noiembrie 1996 dintre Guvernul Republicii Franceze și Guvernul Federației Rusie privind soluționarea definitivă a creanțelor reciproce financiare și reale, după cum apăruseră anterior 9 mai 1945, partea franceză a luat un angajament de a nu prezenta părții Ruse, în propriul ei nume sau în numele persoanelor fizice sau juridice franceze, și nici de a susține în vreun fel creanțe financiare și reale, orice fel, apărute anterior 9 mai 1945.

Actul judecătoresc (...) precum și transmisia acestui act la Ambasada Federației Rusie reprezintă încălcarea angajamentelor menționate.

Este responsabilitatea Părții franceze să explice dispozițiile menționate mai sus persoanelor fizice și juridice interesate, precum și instanțelor judiciare pentru a evita în viitor apariția de noi neînțelegeri."

În plus, diverse acțiuni intentate în Franța nu au avut de asemenea succes.

Pe 18 decembrie 1998, diverși deținători depun la judecătorul de execuție al tribunalului regional din Versailles o cerere în vederea înscrierii unei ipoteci judiciare pe o proprietate imobiliară a Statului rus situată pe teritoriul francez. Printr-o hotărâre din 23 aprilie 1999, judecătorul estimează că creanțele acestor deținători sunt în principiu întemeirate. Consideră că datoriile rămân constante și „prezintă un interes public sigur" în ciuda versării sumei de 400 de milioane de dolari. Cu toate acestea, refuză să sechestre bunul în cauză, acesta fiind acoperit de imunitate diplomatică.

Pe 19 septembrie 1999, anumiți membri ai AFPER introduc la judecătorul de execuție al tribunalului regional din Paris o cerere solicitând înscrierea unui nantisment judecătoresc provizoriu conservator pe părțile sociale ale Băncii Comerciale pentru Europa de Nord. Cu toate acestea, această cerere a fost respinge și pe motiv că „creanca cum se invocă de reclamant nu poate fi considerată ca apărând întemeiată în principiu. (...) recuperarea creanței nu pare amenințată, amenințare neputând fi dedusă din inerția Statului rus."

Reclamantul deține în prezent 7 967 de titluri reprezentând, pentru o parte, 4 116,968 franci-aur și, pentru cealaltă parte, 137 190,50 ruble-aur.

B.

Dreptul și practica interne pertinente

Printr-o hotărâre din 30 martie 1966, Consiliul de Stat recunoaște responsabilitatea puterilor publice pentru prejudiciul pe care convenții internaționale la care Statul este parte pot causa particulari. În cazul Compagnie générale d'énergie radio-électrique, reclamanta, ale cărei încăperi fuseseră réquisiționate de armata germană, pretindea că avea drept la plata unei indemnități cu sarcina Statului francez, din cauza prejudiciului rezultând din ruperea egalității înaintea sarcinilor publice pe care semnarea de către guvernul francez a acordurilor internaționale i-o provocase, împiedicând până la o dată nedeterminată orice revendicare a creanței sale la Statul german.

Consiliul de Stat consideră că „responsabilitatea Statului este susceptibilă de a fi angajată pe baza egalității cetățenilor înaintea sarcinilor publice, pentru a asigura repararea prejudiciilor născute din convenții încheiate de Franța cu alte state și încorporate regulat în ordinea juridică internă, cu condiția pe de o parte ca, nici convenția ea însăși, nici legea care eventual autorizase ratificarea acesteia să nu poată fi interpretată ca având de scop excluderea oricărei indemnizări, și pe de altă parte, ca prejudiciul pentru care se cere reparare să fie de o gravitate suficientă și să prezinte un caracter special." Consiliul de Stat a concluzionat că condiția relativă la specialitate nu era îndeplinită „ținând seama de generalitatea acordurilor sus-menționate și de numărul resortisinților francezi victime ale daunelor analoge prejudiciului susținut de compania reclamantă" (Culegere Consiliul de Stat, p. 257).

Pe 18 mai 1992, o asociație a deținătorilor de împrumuturi rusești alta decât cea regrupând reclamantul, Gruparea Națională de Apărare a Deținătorilor de Titluri Rusești (GNDPTR), sesizează tribunalul administrativ din Paris pentru a obține condamnarea Statului francez să verseze o indemnitate deținătorilor. Pe 17 decembrie 1993, tribunalul administrativ respinge recursul prin următoarele motive:

„Considerând (...) că asociația reclamantă caută responsabilitatea Statului din cauza comportamentului autorităților franceze care ar fi refuzat să angajeze negocieri cu Statul sovietic și cu statele care i-au succedat pentru a obține indemnizarea membrilor săi; că deciziile guvernului pe această materie nu sunt detașabile de conduita relațiilor internaționale dintre cele două guverne; că deci concluziile analizate mai sus ridică o chestiune care prin natura sa nu este susceptibilă de a fi discutată în litigiu;

Considerând (...) că dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului nu pot fi utilă invocate întrucât atingerea și respectul dreptului recunoscut articolului nu sunt imputabile Statului francez; că în același fel, încălcarea dispozițiilor articolului 14 al acelei Convenții combinate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, nu pot fi utilă invocate (...).

Considerând în sfârșit că prejudiciul pentru care reclamanții cer reparare își găsește originea directă în faptul unui stat străin care nu poate angaja responsabilitatea Statului francez chiar pe terenul egalității înaintea sarcinilor publice; că oricum, daunele pentru care se cere reparare nu pot fi considerate, ținând seama de riscurile atașate realizării operațiunilor financiare cu un stat străin, ca revistind un caracter anormal și special. (...)"

1.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, considerat izolat și combinat cu art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că dispozițiile tratelor din 26 noiembrie 1996 și 27 mai 1997 conduc la despozierii bunurilor sale.

2.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul susține că aceste tratate aduc atingere și dreptului său de acces la un tribunal.

1.

Reclamantul pretinde încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, considerat izolat sau în combinație cu art. 14 din Convenție. Acești articoli se citesc așa:

art. 1 din Protocolul nr. 1

„Orice persoană fizică sau juridică are drept la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea exercitării dreptului de proprietate în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plații impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."

art. 14 din Convenție

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de (...) Convenție trebuie asigurată fără nici o deosebire, în special pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Reclamantul subliniază că este în posesia titlurilor emise și garantate de Statul rus și a căror existență și validitate nu a fost contestate nici de Statul rus, nici de Statul francez. În plus, tratele din 26 noiembrie 1996 și 27 mai 1997 au născut un drept la indemnizare în favoarea sa. Nu există deci nici o îndoială că este titular al unui „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Hotărârea din 26 noiembrie 1996 aduce o atingere considerabilă bunurilor sale în măsura în care prevede că „toate creanțele vor fi soluționate definitiv și integral prin versarea întregii sume menționate în (...) memorandum." Această sumă nu ar corespunde cu toate acestea decât unui procent infim al creanței. Or un asemenea procent ar constitui nu doar o indemnizare foarte parțială, ci și un „decontare de tot contat" al datoriilor și creanțelor reciproce ale Franței și Rusiei. Creanțele deținătorilor de împrumuturi nefiind singurele stinse prin termenii acestui acord, aceștia vor primi doar o parte infimă a creanței inițiale. Într-adevăr, cu versarea a 400 de milioane de dolari, Rusia s-a angajat să nu mai prezinte revendicări și Franța a renunțat la a mai face în viitor referință la adevăratele sale creanțe.

Dacă art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la o indemnizare integrală, nivelul și modalitățile indemnizării sunt supuse respectării unui echilibru corect. Cu toate acestea, atât expunerea de motive a legii de ratificare a acordului din 26 noiembrie 1996 (care prevede că litigiile financiare dintre cele două părți sunt definitiv soluționate prin stingerea creanțelor publice și renunțarea la susținerea revendicărilor privind creanțe private) cât și art. 4 al acordului din 27 mai 1997 impun deținătorilor de împrumuturi rusești, printre care reclamantul, o sarcină exorbitantă. Într-adevăr, textele precitate privează reclamantul de posibilitatea de a cere reparație. Franța refuză să considere că se substituie Statului rus în calitate de debitor vis-a-vis de creditori privați francezi și Rusia se consideră debarcată de orice responsabilitate din cauza semnării acordurilor din 1996 și 1997.

Sub aspect al articolului 14 din Convenție, reclamantul susține că a fost privat în mod arbitrar de dreptul de proprietate, ceea ce implică o discriminare.

Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează în esență dreptul de proprietate și conține trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază din primul paragraf și revistă caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, figurând în a doua frază din același paragraf, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât pentru a treia, consemnată în al doilea paragraf, aceasta recunoaște statelor puterea, printre altele, de a reglementa exercitarea dreptului de proprietate în conformitate cu interesul general (vezi, printre altele, hotărârile Marckx c. Belgia din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, § 64, și Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, § 61).

În primul rând, Curtea remarcă că reclamantul, deținător de împrumuturi rusești anulate necondiționat și fără excepție printr-un decret din 28 ianuarie 1918, se găsea într-o situație care trebuia să scape în mod normal competenței ratione personae și ratione temporis a Curții.

Cu toate acestea, prin memorandumul de acord din 26 noiembrie 1996 Rusia asumă obligația de a plăti Franței suma de 400 de milioane de dolari, în soluționarea definitivă a creanțelor reciproce dintre cele două părți anterioare 9 mai 1945. art. 3 §2 al acordului din 27 mai 1997 lăsa Franței sarcina de a asuma „repartițiunea sumelor percepute în conformitate cu acest acord dintre persoanele fizice și juridice franceze," din care reclamantul. Decretul din 12 februarie 1997 instituie o comisie de urmărire a acordului din 1996 având între altele misiunea de a propune Guvernului francez modalitățile de indemnizare a deținătorilor. Rezultă că acestea două texte au născut în privința reclamantului un drept la indemnizare care poate fi calificat ca „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Beaumartin c. Franța, din 24 noiembrie 1994, seria A nr. 296-B, § 28). Curtea hotărâse în acea hotărâre, unde nu era invocat nici un grief derivat din art. 1 din Protocolul nr. 1, că art. 6 § 1 din Convenție era aplicabil din cauza caracterului patrimonial al unei creanțe analoge creanțelor deținătorilor de împrumuturi rusești.

În al doilea rând, Curtea observă că reclamantul nu se plânge nici de o privare de proprietate, în sensul primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1, nici de o reglementare a exercitării dreptului de proprietate prevăzută de al doilea paragraf al articolului. Va examina deci pretenția reclamantului sub acest articol în ceea ce privește prima frază din primul paragraf, adică dreptul reclamantului la respectul bunurilor sale.

La această privință, Curtea trebuie să cerceteze dacă un echilibru corect a fost menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (hotărârea Phocas c. Franța din 23 aprilie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-II, § 53). Pentru a aprecia dacă măsura litigioasă respectă echilibrul corect vizat și, în particular, dacă nu impune reclamantului o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerație modalitățile indemnizării prevăzute de legislația internă. Chiar și în caz de privare de proprietate, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează în toate cazurile dreptul la o compensație integrală, deoarece obiective legitime de utilitate publică pot determina o rambursare mai scăzută decât valoarea de piață complet (hotărârea Mănăstirile sfinte c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, § 71).

Reclamantul susține că dispozițiile acordurilor din 26 noiembrie 1996 și 27 mai 1997 nu ar îndeplini condiția de proporționalitate deoarece sumele acordate corespund doar unui procent infim din creanca sa și Franța a renunțat la a susține în viitor revendicări privind creanțe private.

Cu toate acestea, Curtea reamintește că reclamantul a fost privat de bunurile sale în 1918 și că perspectivele de a-și recupera economia depusă și pierdută în această țară rămân timp de opt zeci de ani foarte modeste, în ciuda eforturilor guvernului francez luând apărarea deținătorilor de împrumuturi. Semnarea acordurilor sus-menționate, prin care guvernul Federației Rusie recunoștea datoriile fostei URSS față de creditori francezi și se angajează să verseze 400 de milioane de dolari Franței pentru aceasta, nu a fost posibilă decât datorită recentei schimbări politice din Rusia și reprezentase rezultatul unor negocieri lungi și dificile.

Curtea nu pierde din vedere și faptul că reclamantul, care avusese la vremea respectivă titluri rusești, se angajase într-o operație financiară, deci în mod necesar aleatorie, la profit și risc propriu. Posibilitatea oferită de aceste acorduri de a percepe o parte din economia sa sau a familiei sale, pierdută de atât timp, în cadrul plicului financiar negociat între Franța și Rusia, era mai degrabă neașteptată și constituie o indemnizare – chiar dacă nu corespundea așteptărilor – pentru o atingere la dreptul la respectul bunurilor sale din care Statul pârât nu era responsabil, și ar fi paradoxal să i se imputeze acum.

La aceasta se adaugă numărul mare de deținători ai acestor titluri și preocuparea autorităților franceze de a repartiza suma obținută între toți beneficiarii în modul cel mai inechitabil posibil, independent de valoarea portofoliului deținut de fiecare.

În sfârșit, modalitățile indemnizării deținătorilor de împrumuturi rusești nu fac să apară o absență totală de compensație, pe care doar circumstanțe excepționale ar putea o justifica (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, § 121, și decizia Thivet c. Franța, nr. 57071/00, secțiunea III, 24 octombrie 2000).

În aceste condiții, nu a existat rupere a echilibrului corect care trebuie să domnească între salvgardarea dreptului la respectul bunurilor și cerințele interesului general.

Privind pretenția derivată din art. 14 din Convenție, Curtea remarcă că nu adaugă nimic celui prezentat din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respingă ca manifestă neîntemeiată, conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

2.

Reclamantul susține, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție care, în partea sa pertinentă, se citește după cum urmează:

„Orice persoană are drept ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"

Reclamantul subliniază că susține o contestație privind drepturi de natură civilă: acțiunea în recuperare a creanțelor pe care le deține împotriva Statului rus are un obiect patrimonial.

Susține că din cauza acordurilor semnate între Franța și Rusia în 1996 și 1997, se vede privat de toate căile de atac în aceste state. Franța luând angajamentul de a nu susține creanțele financiare și reale născute anterior 9 mai 1945, nu poate sesiza utilă nici o jurisdicție franceză. În plus, pe 17 decembrie 1993, tribunalul administrativ din Paris respinge recursul unei asociații a deținătorilor care aveau scopul de a obține condamnarea Statului francez să le verseze o indemnitate. În plus, pe 23 aprilie 1999 și 22 septembrie 1999, judecătorii de execuție ai tribunalului regional din Versailles și tribunalului regional din Paris refuză înscrierea ipotecilor judiciare conservatoare pe un imobil rus la Paris și pe părțile sociale ale Băncii Comerciale pentru Europa de Nord, deținute de Banca Centrală a Rusiei.

Curtea consideră că, chiar dacă acordurile dintre Franța și Rusia nu ar fi fost semnate, reclamantul nu a avut niciodată, și nu ar fi avut, șanse de succes înaintea tribunalelor Federației Rusie, aceasta din urmă neadmițând că răspunderea sa putea fi angajată vis-a-vis de persoane particulare din cauza datoriilor subscrise (înainte de 1917) de regimul țarist.

La fel, aceste acorduri nu au avut deloc efectul de a ruina dreptul de acces al reclamantului la jurisdicțiile franceze care, de la 1993, refuzaseră orice responsabilitate a Statului francez pe acest teren.

Privind o atingere mai largă a dreptului de acces la tribunalele franceze, Curtea reamintește că, opt zeci de ani după deseizarea reclamantului, Franța negociează și obține semnarea unui acord care asigura toți deținătorii de împrumuturi o indemnitate, desigur simbolică, dar fără care nu puteau spera să pretindă orice indemnizare. De asemenea reamintește că actul la originea atingerii dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu era imputabil Statului francez.

De aceea, Curtea nu poate concluziona că absența unui recurs efectiv împotriva Statului francez care ar permite reclamantului să revendice o indemnitate mai ridicată decât cea pe care a primit-o constituie în cauza de față o atingere disproporționată a dreptului de acces la un tribunal.

Rezultă că această parte a cererii trebuie, de asemenea, respingă ca manifestă neîntemeiată, conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Grefier

Președintele

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-05-15
0,97
ABRIAL ET AUTRES contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 58752/00 présentée par Joseph ABRIAL et autres contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 mai 2001 en une chambre composée de
CtEDO 2000-01-11
0,93
DROULEZ contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION [Note1] SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 41860/98 présentée par Michel DROULEZ [Note2] contre la France [Note3] La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 janvier 2000 en une
CtEDO 2000-10-24
0,93
THIVET contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 57071/00 présentée par Simone THIVET contre France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 octobre 2000 en une chambre composée de M. W. F
CtEDO 2000-07-18
0,92
AFFAIRE DROULEZ c. FRANCE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE DROULEZ c. FRANCE (Requête n° 41860/98) ARRÊT STRASBOURG 18 juillet 2000 En l’affaire DROULEZ c. la France, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : M. W.
CtEDO 2003-09-16
0,92
C. et D.L. contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 55052/00 présentée par C. et D.L. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 16 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. A
Sursă