AFFAIRE CASTANHEIRA BARROS c. PORTUGAL

RESPONDENT

PRT

HOTĂRÂRE

26.10.2000

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE CASTANHEIRA BARROS c. PORTUGAL (CtEDO, 2000)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CASTANHEIRA BARROS c. PORTUGAL (Cercetarea nr. 36945/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 octombrie 2000 DEFINITIVF 26/01/2001 În cauza Castanheira Barros c. Portugalia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din domnul Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Cabral Barreto, Butkevych Hedigan judecători grefier de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 5 octombrie 2000, acesta a fost adoptat la această dată a procedurii de la data inițială a cauzei (nr. 36945/2002) împotriva Republicii Portugalia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Jorge Manuel Castanheira Barros, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului la data de 19 mai 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Libertăților Fundamentale). Guvernul portughez este reprezentat de agentul său, dl A. Henrique Gaspar, procuror general adjunct. Reclamantul susținea în special că durata unei proceduri civile era excesivă. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenție (art. 2 din Protocolul nr. 11). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din regulament. Prin decizia din 3 februarie 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă, atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise pe fond (art. 1 din Regulamentul de procedură). Reclamantul este un resortisant portughez născut în 1952, cu reședința în Coimbra. Astăzi avocat, el era, la momentul respectiv, funcționar la Institutul de Criminalistică din Coimbra și apoi la Institutul Național de Criminalistică , făcând parte din categoria principală de criminologie. La 8 februarie 1989, reclamantul a introdus în fața secțiunii din litigiul administrativ al Curții Supreme Administrative (Supremo Tribunal Administrativo) o acțiune în litigiu în anulare a deciziei ministrului justiției care i-a refuzat acordarea unei prime de risc. Prin hotărârea din 27 noiembrie 1990, Curtea Supremă Administrativă a respins acțiunea, considerând că decizia atacată nu era afectată de viciul indicat. 11. La 12 decembrie 1990, reclamantul a atacat această decizie în fața Curții plenare a secțiunii de judecată administrativă (pleno da secço) ) al Curții Supreme Administrative. Prin hotărârea din 11 decembrie 1996, Curtea Supremă a respins acțiunea. Reclamantul a prezentat încă o cerere în nulitate a acestei hotărâri, care a fost respinsă printr-o hotărâre din 20 martie 1997. 12. La 10 ianuarie 1997, reclamantul introducea o acțiune constituțională care viza anumite dispoziții ale decretului în temeiul căruia ministrul justiției luase decizia în litigiu. Cu toate acestea, printr-o decizie din 20 mai 1997, judecătorul raportor la Curtea Plenară, întrucât dispozițiile în cauză nu au fost aplicate prin deciziile judiciare atacate, a declarat recursul inadmisibil. Prin Hotărârea din 24 iunie 1997, Curtea Plenară a confirmat decizia raportorului 13. La 9 iulie 1997, reclamantul a depus o plângere împotriva acestei hotărâri la Tribunalul Constituțional (Tribunalul Constituțional), care a fost respinsă printr-o hotărâre din 4 februarie 1998. II. DREPTUL PERTINENT Funcțiile Institutului Național de Criminalistică 14. 96/95 din 10 mai 1995, un organism public cu autonomie administrativă și financiară și aflat sub tutela Ministerului Justiției. El a succedat Institutului de Criminalistică din Coimbra. 15. În conformitate cu art. 3 din Decretul-lege nr. 96/95, institutul deținea următoarele sarcini de cercetare științifică: □ elaborarea de studii și avize, precum și realizarea de experiență pilot în materie de prevenire și combatere a criminalității colaborarea cu alte servicii în materie de cercetare și dezvoltare a criteriilor de rating statistic criminal, precum și publicarea periodică a analizelor de date organizarea de cursuri, seminarii, conferințe și conferințe pentru personalul care desfășoară activități în serviciile de prevenire și combatere a infracțiunilor, susținerea cercetării științifice de către alte entități, promovarea dezbaterilor și a reuniunilor de informare la adresa publicului cu privire la aspecte infracționale schimburile și cooperarea cu alte instituții, naționale, străine și internaționale, precum și cu alte instituții, naționale, internaționale și internaționale, precum și cu probleme recreative la adresa publicațiilor, în scopul de a dezvălui activitatea științifică a institutului realizarea de competențe asupra personalității prevăzute de normele de procedură. Curtea a Comunităților Europene și Comunicarea Comisiei Europene publicată în J.OC.E. nr. C 72 din 18 martie 1988 16. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene din 25 martie Locuri de muncă în administrația publică Curtea a Comunităților Europene a dezvoltat o interpretare restrictivă a acestei derogări. În Hotărârea Comisiei c/Belgia din 17 decembrie 1980 (nr. 149/79, Rec., p. 3881), Comisia a decis că derogarea se referă numai la locurile de muncă care implică o participare, directă sau indirectă, la exercitarea autorității publice și la funcțiile care au ca obiect protejarea intereselor generale ale lai sau ale altor autorități publice și presupun astfel, din partea deținătorilor lor, existența unui raport special de solidaritate cu statul, precum și reciprocitatea drepturilor și obligațiilor care stau la baza legăturii de naționalitate. 17. Comisia Europeană, căreia i-a încredințat Tratatul CEE sarcina de a asigura aplicarea corectă a normelor comunitare, a arătat că un număr semnificativ de locuri de muncă care ar putea cădea sub incidența derogării sunt, de fapt, irelevante în ceea ce privește exercitarea autorității publice și protejarea intereselor generale ale statului 18. Într-o comunicare din 18 martie 1988, Comisia a identificat, pe de o parte, activitățile care fac obiectul derogării și, pe de altă parte, activitățile care nu sunt. Astfel, aceasta a stabilit două categorii de activități distincte, după cum sunt considerate sau nu ca făcând obiectul derogării. o participare directă sau indirectă la exercitarea funcției publice și la funcțiile care au ca obiect protejarea intereselor generale ale Pe baza stadiului actual al jurisprudenței Curții și ținând seama de condițiile actuale de construcție a pieței unice, Comisia consideră că derogarea prevăzută la art. 48 alineatul (4) se referă la funcțiile specifice ale lamâiului și ale colectivităților asimilabile, cum ar fi forțele armate, poliția și alte forțe de ordine; magistratura ; Administrația fiscală și diplomația. În plus, sunt considerate, de asemenea, acoperite de această excepție, locurile de muncă din cadrul ministerelor de la ë t, al guvernelor regionale, al autorităților teritoriale și al altor organisme asimilate, ale băncilor centrale în măsura în care este vorba despre personalul (funcționari și alți agenți) care desfășoară activități desfășurate în jurul unei puteri juridice publice a statului sau al unei alte persoane juridice de drept public, cum ar fi elaborarea actelor juridice, punerea în aplicare a acestor acte, controlul aplicării lor și tutela organismelor independente (...). Activități vizate de acțiunea în sectorul serviciilor publice Comisia consideră că sarcinile și responsabilitățile care caracterizează locurile de muncă din cadrul anumitor structuri naționale par, în general, să fie suficient de îndepărtate de activitățile specifice ale administrației publice, astfel cum sunt definite de Curtea, astfel încât acestea să nu poată face decât foarte excepțional obiectul exceptării prevăzute la art. 48 alineatul (4) din Tratatul CEE. Prin urmare, Comisia intenționează să acorde prioritate acțiunii sale sistematice asupra următoarelor sectoare - organismele responsabile cu gestionarea unui serviciu comercial (de exemplu, transportul public, distribuția de energie electrică sau de gaze naturale, companiile de navigație aeriană sau maritimă, posturile și telecomunicațiile, organismele de radiodifuziune), - serviciile operaționale de sănătate publică, - învățământul în instituțiile publice, - cercetarea în scopuri civile în instituțiile publice. Într-adevăr, pentru fiecare dintre aceste activități se constată că există, de asemenea, în sectorul privat, caz în care art. 48 alineatul (4) nu se aplică, fie că aceasta poate fi desfășurată în sectorul public în afara condițiilor de naționalitate (...) ÎN CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 20. Reclamantul denunță durata procedurii care a început la 8 februarie 1989 și se încheie la 4 februarie 1998. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la aplicabilitatea articolului 6 21. Curtea trebuie mai întâi să examineze dacă art. 6 se aplică prezentului litigiu. Reclamantul pledează în favoarea aplicabilității, pe de altă parte a statului. 22. Reclamantul susține astfel că a invocat, la nivel intern, un drept pur patrimonial. El subliniază că dreptul în cauză era inculpat și reamintește în această privință că Curtea Supremă administrativă nu și-a respins acțiunea în litigiu în limină 23. Se referă la cauza Pellegrin c. Franța (nr. 28541/95, CEDH 1999-VIII), reclamantul arată că activitatea sa în calitate de funcționar nu are în vedere exercitarea autorității publice, ci se limita la efectuarea de lucrări de cercetare științifică în cadrul funcțiilor Institutului. 24. Guvernul a susținut inițial că litigiul privind recrutarea, cariera și încetarea activității funcționarilor ieșea, ca regulă generală, din domeniul de aplicare al art. 6 alin. (1) din Convenție. Ulterior, acesta nu a susținut că reclamantul avea funcții care implică exercitarea autorității publice. 25. Cu toate acestea, guvernul a ajuns la concluzia că art. 6 alineatul (1) nu se aplică din alt motiv. Potrivit acestuia, motivul pe care reclamantul l-a utilizat pentru a contesta actul administrativ în cauză nu putea decât să ducă la respingerea acțiunii sale. Dreptul invocat de reclamant nu ar fi astfel de motivabil, în sensul jurisprudenței Curții. 26. Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 alineatul (1), sub titlul de " mai mult" civil, să găsească să se aplice, trebuie să existe o "abordare" a unui "drept" pe care l-am putea susține, cel puțin într-un mod care poate fi apărat, recunoscut în dreptul intern. Acesta trebuie să fie o cauză reală și serioasă. În plus, procedura trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul de caracter civil în cauză (Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 27, CEDH 2000-II 27. Curtea arată în primul rând că nu se poate considera, așa cum a fost susținut de guvern, că dreptul invocat de reclamant nu era recunoscut în dreptul intern. Ea constată că acțiunea în litigiu introdusă de reclamant nu a fost respinsă în limita , dar a fost examinat pe fond de către instanțele interne ale căror hotărâri sunt pe deplin motivate. În opinia Curții, reclamantul putea astfel să pretindă, într-un mod care poate fi apărat, invocarea dreptului în cauză. 28. în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, având în vedere faptul că, în speță, este vorba despre un litigiu privind cariera unui agent care lucrează pentru o administrație publică 29. Curtea amintește că, în hotărârea sa de principiu în cauza Pellegrin (hotărârea citată anterior, § 63), Curtea a considerat că este important să se dea seama, în scopul aplicării articolului 6 § 1, o interpretare autonomă a noțiunii de "funcie publică" să asigure un tratament egal al funcționarilor publici din statele părți la convenție, independent de sistemul național de ocupare a forței de muncă și, în special, de natura raportului juridic dintre agent și administrație (relație contractuală sau poziție statutară și de reglementare). 30. În această perspectivă, pentru a determina aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) funcționarilor publici, indiferent dacă aceștia sunt titulari sau contractuali, Curtea a considerat că este necesar să se adopte un criteriu funcțional, bazat pe natura funcțiilor și a responsabilităților exercitate de agent (ibidem) § 64. De asemenea, Comisia a menționat că, în cadrul administrațiilor naționale, anumite posturi includ o misiune de interes general sau o participare la exercitarea autorității publice și că titularii acestora dețin astfel o parcelă a suveranității statului, care are, prin urmare, un interes legitim de a solicita acestor agenți o legătură specială de încredere și loialitate (ibidem, § 65). 31. Astfel, Curtea a decis că sunt singurele care intră în domeniul de aplicare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție litigiile cu privire la agenții publici ale căror locuri de muncă sunt caracteristice activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a autorităii publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităi publice. În practică, Curtea va examina, în fiecare caz, dacă angajarea reclamantului implică - ținând cont de natura funcțiilor și responsabilităților pe care le presupune - o participare directă sau indirectă la exercitarea autorității publice și la funcțiile de protejare a intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice. Ibidem , § 66), Curtea va lua în considerare, cu titlu indicativ, categoriile de activități și locurile de muncă enumerate de Comisia Europeană în comunicarea sa din 18 martie 1988 și de Curtea a Comunităților Europene (a se vedea punctele 16-19 de mai sus). 32. În cazul de față, nu reiese din dosar că reclamantul a exercitat responsabilități care implică funcții de autoritate publică. cercetare în scopuri civile în instituțiile publice mai exact, menționată în Comunicarea Comisiei Europene din 18 martie 1988 (a se vedea punctul 19 de mai sus). Acesta este un domeniu în care, în general, exercitarea autorității publice și protejarea intereselor generale ale statului nu se află în discuție. 33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că art. 6 din Convenția privind dreptul civil al dlui Castanheira Barros se aplică, în speță, în litigiul privind contestarea unui drept de caracter civil care îl privește pe dl Castanheira Barros la la . Cu privire la observația articolului 6 34. Reclamantul consideră că durata procedurii nu poate fi considerată rezonabilă. 35. Guvernul subliniază că procedura în fața Curții Plenare a Secțiunii pentru litigiul administrativ al Curții Supreme Administrative a suferit o anumită întârziere din cauza supraîncărcării rolului acestei instanțe. 36. Curtea constată că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 8 februarie 1989 cu introducerea acțiunii în litigiu și se încheie la 4 februarie 1998 prin hotărârea Tribunalului Constituțional. Prin urmare, aceasta se extinde pe o perioadă de nouă ani. 37. Pentru a verifica dacă a fost depășit termenul rezonabil, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Silva Pontes c. Portugalia din 23 martie 1994, seria A nr. 286-A, p. 15, § 39). 38. În primul rând, Curtea constată că cauza nu avea o complexitate deosebită. De asemenea, comportamentul reclamantului nu justifică durata procedurii. 39. În ceea ce privește comportamentul autorităților competente, Curtea arată că Curtea Plenară a secțiunii din litigiul administrativ al Curții Supreme Administrative a avut nevoie de șase ani pentru a examina recursul reclamantului, Ön Õ nefurnizat de o rejudecare relevantă în acest termen, care pare în mod vădit excesiv. Supraîncărcarea rolului instanței în cauză nu este o astfel de explicație. 40. Curtea reafirmă că revine statelor contractante obligația de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a primi o decizie definitivă cu privire la contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (a se vedea Frydlender c. Franța menționată anterior, § 45). 41. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea concluzionează astfel că a fost depășită termenul limită rezonabil și, prin urmare, încălcarea art. 6 Õ II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 42. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 43. Dl Castanheira Barros solicită ca daune materiale dobânda moratoriu asupra eventualei sume care i-ar putea fi acordată în urma prezentei hotărâri și care ar fi legată de presupusa întârziere de 17 zile în prezentarea observațiilor privind admisibilitatea și temeinicia prezentei cauze de către guvernul portughez și solicită, de asemenea, 8 000 44. Guvernul susține că suma solicitată pentru prejudiciul material nu prezintă niciun temei rezonabil; în ceea ce privește prejudiciul moral, sumele în cauză ar fi excesive. 45. Curtea nu deține nicio legătură de cauzalitate între suma solicitată de solicitant ca prejudiciu material și încălcarea constatată. În orice caz, aceasta subliniază faptul că nu a existat nicio întârziere în prezentarea observațiilor în cauză de către guvernul pârât, care a obținut o prelungire, acordată de președintele Comisiei, a termenului stabilit inițial. Cererea reclamantului în această privință este lipsită de relevanță și trebuie respinsă. Pe de altă parte, faptul că procedura în litigiu este prelungită dincolo de termenul rezonabil a cauzat, fără îndoială, reclamantului un prejudiciu moral care afectează acordarea unei despăgubiri. Statuind în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea alocă reclamantului suma de 900 000 PTE. Prospături și cheltuieli de judecată 46. Reclamantul solicită pentru cheltuieli și cheltuieli suma de 2 150 000 PTE, din care 1 750 47. Curtea arată mai întâi că suma solicitată pentru onorarii nu poate fi luată în considerare, întrucât reclamantul a ales să asigure Italia din 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-A, p. 13, § 29. În plus, Curtea nu este convinsă de caracterul necesar și rezonabil al tuturor cheltuielilor suportate. Aceasta consideră că este necesar să se acorde în acest sens 150 000 PTE. Interese moratorii 48. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil Portugaliei la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 7 % l an. de aceste motive, instanța, în l'unanimitÉ, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume i. 900 (9 sute de mii) Escudos portughez pentru daune morale ii. 150 000 (o sută cincizeci de mii) Escudos portughez pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 7 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 26 octombrie 2000 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele