SANLES SANLES v. SPAIN

Reclamantul este un național spaniol, născut în 1936 și locuiește în Porto do Son, Corunna (Spania). Ea a fost reprezentată în fața Curții de dl Jorge Arroyo Martínez și dl José Luis Mazón Costa, din Barcelona și, respectiv, din Murcia Bars. La 12 ianuarie 1998, dl Ramón Sampedro Cameán („Dl Sampedro”), care a fost tetraplegic de la vârsta de 25 de ani după accidentul din 23 august 1968, a murit o moarte voluntară și fără durere după ce a solicitat recunoașterea de la instanțele spaniole din aprilie 1993 a dreptului său de a nu interzice statul de a-și pune capăt vieții în acest mod. Aceste proceduri, pe care le-a instituit în instanța civilă din Barcelona, s-au încheiat cu o hotărâre a Curții Constituționale din 18 iulie 1994 de respingere a recursului său amparo din cauza faptului că remediile din instanțele obișnuite nu au fost utilizate în mod corespunzător deoarece reclamantul nu a reușit să-și aducă cazul în instanțe cu competență teritorială. Această decizie a fost examinată de Comisie, care a declarat cererea (nr. 25949/94) inadmisibilă la 17 mai 1995 pentru neepuizarea recoursurilor interne. Soacratul, sora dlui Sampedro, este moștenitorul desemnat legal de el pentru a continua procedurile pe care le-a instituit în timp ce el era în viață. La 12 iulie 1995, dl Sampedro a interzis o acțiune (juridicación voluntara) în Tribunalul de Primă Instanță de Noia (Corunna) cerând: „... ca practicantul meu general să fie autorizat să-mi prescrie medicamentele necesare pentru a-mi elibera durerea, anxietatea și dificultățile cauzate de condiția mea, fără ca acest act să fie considerat ca asistent la sinucidere sau pentru a fi o infracțiune de orice fel; accept pe deplin riscul că acest medicament ar putea implica și sper astfel să poată, la momentul potrivit, să moară în demnitate.” Într-o hotărâre din 9 octombrie 1995, Tribunalul de Primă Instanță de la Barcelona a refuzat cererea dlui Sampedro, susținând că art. 143 din Codul penal nu a permis unei instanțe să autorizeze o terță să ajute o persoană să moară sau să provoace moartea acestei persoane. În decizia (auto) din 19 noiembrie 1996, provincia Corunna Audiencia a susținut hotărârea pe baza articolului 15 din Constituție și a interpretării acestui articol a Curții Constituționale (a se vedea mai jos legislația și practicile interne relevante), articolele 17 și 3 din Codul Civil, art. 409 din fostul Cod Penal și art. 143 din noul Cod Penal. Dl Sampedro a depus apoi un recurs de amparo la Curtea Constituțională pe baza drepturilor la demnitate umană și la libera dezvoltare a personalității, la viață și la integritatea fizică și psihologică, precum și la un proces echitabil (articolele 10, 15 și 24 din Constituție). La 10 martie 1997, dl Sampedro a primit douăzeci de zile pentru a-și prezenta observațiile finale. În primele ore ale 12 ianuarie 1998, dl Sampedro a murit, asistat de una sau mai multe persoane anonime. După moartea dlui Sampedro, reclamantul a informat Curtea Constituțională la 7 aprilie 1998 că intenționează să continue procedurile inițiate de dl Sampedro în calitate de moștenitor. La 4 mai 1998, reclamantul a reformulat, după cum urmează, motivele de recurs prezentate de dl Sampedro în sprijinul apelului său amparo, pentru a le adapta la noua situație care a apărut ca urmare a decesului său: „că Audiencia [provincial] ar fi trebuit să recunoască [dl. Sampedro] dreptul de a fi autorizat să-i administreze medicamentele necesare...”. Într-o hotărâre din 11 noiembrie 1998, Curtea Constituțională a întrerupt procedura și a refuzat reclamantului dreptul, în calitate de moștenitor al dlui Sampedro, de a continua procedura inițiată de el. Cu toate acestea, nu s-a pronunțat asupra argumentării reclamantului cu privire la lungimea excesivă a procedurii de la Curtea Constituțională, care încă era în așteptare la momentul decesului dlui Sampedro. Următoarele sunt un extras din hotărârea instanței: „Să se recunoaște că sistemul nostru juridic permite continuitatea în exercitarea acțiunilor de recunoaștere și protecție a anumitor drepturi personale de către moștenitori și de alte persoane după moartea persoanei care au adus acțiunea. în ceea ce privește protecția civilă a dreptului de onoare, a vieții private personale și de familie și imaginea personală (secțiunea 6 alineatul (2) din Legea instituțională 1/1982 din 5 mai 1982). Aceste condiții juridice de fond nu sunt, totuși, suficiente pentru a justifica cererea dnei Sanles de a continua procedura doar pe baza declarației prevăzute la art. 661 din Codul Civil... Există două aspecte în ceea ce privește dreptul acordat în temeiul acestei dispoziții de a continua procedurile juridice: (a) se referă la drepturile juridice și relațiile care nu sunt epuizate în sine, dar sunt proiectate către grupul de familie, extind dincolo de deținătorul dreptului la alte persoane afectate de decizia de judecată care recunoaște sau remediază dreptul încălcat și, în esență, (b) ... nu succesorii procedurilor juridice în temeiul legii de succesiune, ci succesorii ope legis, în măsura în care este prevăzută în mod expres prin lege, ceea ce a spus, în cazul dreptului de a muri în demnitate de către eutanasia, fără intervenția de către o terță parte care constituie o infracțiune, care a fost dreptul în ceea ce privește care dl Sampedro a depus apelul său de amparo, condițiile de mai sus nu sunt îndeplinite. Nu există nicio dispoziție juridică explicită în acest sens (art. 661 din Codul Civil limitat la indicarea momentului în care se efectuează succesiunea) și cazul nu se referă la drepturi cum ar fi o onoare personală, o reputație, o imagine sau o intimitate, ale căror efecte nu sunt limitate la titularul dreptului, ci să se extindă la cercul familiei sau rudelor sale. Dimpotrivă, este aici o cerere de caracter „restrictiv personal” și inextricabil legată de persoana care îl exercită ca „act de testament numai cu privire la persoana respectivă” (Hotărârea instanței constituționale (“CCJ”) 120/1990, șaptea motiv și CCJ 137/1990, al cincilea motiv). ... Având în vedere cele de mai sus, cererea de a continua procedura trebuie respinsă. Cererea reclamantului a expirat de la momentul în care dl Sampedro Cameán, recurentul, a murit și moștenitorul său, dna Manuela Sanles Sanles, nu pot continua să se bazeze pe aceasta în cadrul procedurii constituționale. Concluzia noastră este susținută în continuare de natura unui apel amparo în cadrul procedurilor constituționale, care a fost stabilit în scopul provocării încălcărilor efective și eficiente a drepturilor fundamentale. După cum se menționează în CCJ 114/1995, un apel amparo „nu este un remediu adecvat pentru solicitarea și obținerea unei decizii abstracte și generice care determină afirmații declarative care se referă la interpretații presupuse eșuate sau la aplicarea eșuată a dispozițiilor constituționale, dar numai și exclusiv acele afirmații care sunt destinate să restabilească sau să protejeze drepturile fundamentale în cazul unei încălcări efective și efective” (al doilea motiv).” „Heirs va moșteni toate drepturile și obligațiile decedate de decedați numai de moartea sa.” „Cine ajută sau încurajează un alt sinucidere este responsabil pentru o condamnare la închisoare [din șase până la douăsprezece ani]; dacă sprijină în măsura în care cauzează moartea, el va fi responsabil cu o condamnare la închisoare de 12 până la douăzeci ani.”... Oricine efectuează un act necesar pentru a ajuta altul să se sinucidă este responsabil pentru o condamnare la închisoare cu doi până la cinci ani. În cazul în care această asistență cauzează moartea, persoana care îl preconizează este responsabilă pentru o condamnare la închisoare cuprinsă între șase și zece ani. Orice persoană care, la cererea expresă, autentică și neechilibrată a unei persoane care suferă de o boală terminală gravă sau care îl provoacă suferințe grave permanente și intolerabile, provoacă moartea acestei persoane sau efectuează activ un act necesar pentru a-l ajuta să moară este responsabilă cu o sentință din prima sau a doua categorie de sub cea prevăzută la alineatele (2) și (3) din prezentul articol”. „1. În cazul în care titularul dreptului încălcat moare fără a fi putut aduce, fie el însuși, fie prin intermediul reprezentantului său juridic, o acțiune în temeiul prezentului Act, din cauza circumstanțelor în care a avut loc încălcarea, acționarea poate fi inițiată de persoanele menționate la secțiunea 4 [persoana desemnată în testament sau, în lipsa acestuia, soțul, descendenții, ascendenții și frații...] 2. Acele persoane pot continua o acțiune inițiată anterior de titularul dreptului încălcat atunci când moare.” „...Dreptul la viață este, în consecință, unul inerent pozitiv și protectiv, care nu poate fi considerat, prin urmare, drept de libertate care include dreptul la moarte. Cu toate acestea, nu este incompatibil cu acest principiu să recunoască că, în măsura în care viața este un bun personal care formează o parte integrantă a libertății unei persoane, un individ poate dispărea de propria sa viață. Cu toate acestea, un astfel de exemplu de „licvență de a acționa” (gere licere), în sensul de a lua propria viață sau de a accepta propria moarte, este un act permis prin lege, dar nu în nici un fel un drept subjectiv care să permită un individ să solicite sprijin de la autoritățile publice pentru a depăși rezistența la dorința sa de a muri; totuși mai puțin este un drept subjectiv fundamental în ceea ce privește care această posibilitate ar extinde peste și peste chiar rezistența legislativă, care nu poate reduce conținutul esențial al unui drept subjectiv fundamental. În consecință, art. 15 din Constituție, ca în vigoare, nu poate fi interpretat pentru a garanta persoanei un drept la propria sa moarte...”

The applicant is a Spanish national. She was born in 1936 and lives in Porto do Son, Corunna (Spain). She was represented before the Court by Mr Jorge Arroyo Martínez and Mr José Luis Mazón Costa, of the Barcelona and Murcia Bars respectively. On 12 January 1998 Mr Ramón Sampedro Cameán (“Mr Sampedro”), who had been tetraplegic since the age of twenty-five following an accident on 23 August 1968, died a voluntary and painless death after having sought recognition from the Spanish courts since April 1993 of his right not to have the State interfere with his decision to end his life in that way. Those proceedings, which he had instituted in the Barcelona civil courts, ended with a decision of the Constitutional Court of 18 July 1994 dismissing his amparo appeal on the ground that the remedies in the ordinary courts had not been properly used because the applicant had failed to bring his case in the courts with territorial jurisdiction. That decision was examined by the Commission, which declared the application (no. 25949/94) inadmissible on 17 May 1995 for non-exhaustion of domestic remedies. The applicant, Mr Sampedro’s sister-in-law, is the heir legally appointed by him to continue the proceedings which he had instituted while he was alive. On 12 July 1995 Mr Sampedro brought an action (jurisdicción voluntaria) in the Court of First Instance of Noia (Corunna) requesting: “... that my general practitioner be authorised to prescribe me the medication necessary to relieve me of the pain, anxiety and distress caused by my condition without that act being considered under the criminal law to be assisting suicide or to be an offence of any kind; I fully accept the risk that such medication might entail and hope thus to be able, at the appropriate time, to die in dignity.” In a judgment of 9 October 1995 the Barcelona Court of First Instance refused Mr Sampedro’s request, holding that Article 143 of the Criminal Code did not allow a court to authorise a third party to help a person to die or to bring about that person’s death. Mr Sampedro appealed. In a decision (auto) of 19 November 1996, the Corunna Audiencia provincial upheld the judgment on the basis of Article 15 of the Constitution and the Constitutional Court’s interpretation of that Article (see Relevant domestic law and practice, below), Articles 17 and 3 of the Civil Code, Article 409 of the former Criminal Code, and Article 143 of the new Criminal Code. Mr Sampedro then lodged an amparo appeal with the Constitutional Court on the basis of the rights to human dignity and the free development of the personality, to life and to physical and psychological integrity, and to a fair trial (Articles 10, 15 and 24 of the Constitution). The appeal was registered on 16 December 1996. On 10 March 1997 Mr Sampedro was given twenty days in which to submit his final observations. In the early hours of 12 January 1998 Mr Sampedro died, assisted by one or more anonymous persons. Criminal proceedings were instituted against a person or persons unknown for aiding and abetting suicide. After Mr Sampedro’s death, the applicant informed the Constitutional Court on 7 April 1998 that she intended to continue the proceedings instituted by Mr Sampedro in her capacity as his heir. On 4 May 1998 the applicant reworded as follows the grounds of appeal submitted by Mr Sampedro in support of his amparo appeal in order to adapt them to the new situation arising as a result of his death: “[that] the Audiencia [provincial] should have acknowledged [Mr Sampedro’s] right for his general practitioner to be authorised to administer him the medication necessary...”. In a decision of 11 November 1998 the Constitutional Court discontinued the proceedings and refused the applicant the right, in her capacity as Mr Sampedro’s heir, to continue the proceedings brought by him. It did not rule, however, on the applicant’s allegation regarding the excessive length of the proceedings in the Constitutional Court, which had still been pending at the time of Mr Sampedro’s death. The following is an extract from the court’s judgment: “It must be acknowledged that our legal system allows continuity in the exercise of actions for the recognition and protection of certain personal rights by heirs and other persons after the death of the person bringing the action. Such is the case for actions concerning civil status, such as establishing descent ... and those concerning civil protection of the right to honour, personal and family privacy and personal image (section 6(2) of Institutional Law 1/1982 of 5 May 1982). Those substantive legal conditions do not suffice, however, to justify Mrs Sanles’s request to continue the proceedings merely on the basis of the declaration contained in Article 661 of the Civil Code... . There are two aspects to the right granted under that provision to continue legal proceedings: (a) it concerns legal rights and relations that are not exhausted in themselves but are projected onto the family group, extending beyond the holder of the right to other persons affected by the court decision recognising or remedying the right infringed, and, essentially, (b) ... not successors to legal proceedings under succession law, but successors ope legis, in so far as expressly provided for by law. That said, in the case of the right to die in dignity by euthanasia without the intervention by a third party constituting a criminal offence, which was the right in respect of which Mr Sampedro lodged his amparo appeal, the above conditions are not met. There is no explicit legal provision to that effect (Article 661 of the Civil Code being limited to indicating the time at which succession takes effect) and the case does not concern rights such as a personal honour, reputation, image or privacy, the effects of which are not confined to the holder of the right but extend to his family circle or relatives. On the contrary, it is here a request of a “strictly personal” nature and inextricably linked to the person exercising it as “an act of will concerning that person alone” (Constitutional Court Judgment (“CCJ”) 120/1990, seventh ground, and CCJ 137/1990, fifth ground). ... In the light of the foregoing, the request to continue the proceedings must be rejected. The applicant’s claim lapsed from the moment at which Mr Sampedro Cameán, the appellant, died and his heir, Mrs Manuela Sanles Sanles, cannot continue to rely on it in the constitutional proceedings. Our conclusion is further supported by the nature of an amparo appeal in constitutional proceedings, which has been established for the purpose of challenging actual and effective breaches of fundamental rights. As stated in the CCJ 114/1995, an amparo appeal “is not a proper remedy for requesting and obtaining an abstract and generic decision determining declarative claims which concern allegedly erroneous interpretations or incorrect applications of constitutional provisions, but only and exclusively those claims which are intended to re-establish or protect fundamental rights in the event of an actual and effective breach” (second ground).” “Heirs shall inherit all the rights and obligations of the deceased by the fact of his death alone.” “Anyone who helps or encourages another to commit suicide shall be liable to a prison sentence [of six to twelve years]; if he assists to such an extent that he causes the death, he shall be liable to a prison sentence of twelve to twenty years.” “... 2. Anyone who performs an act necessary to assist another to commit suicide shall be liable to a prison sentence of two to five years. 3. If that assistance causes the death, the person providing it shall be liable to a prison sentence of six to ten years. 4. Anyone who, at the express, genuine and unequivocal request of a person suffering from a serious terminal illness or one causing him serious permanent and intolerable suffering, causes that person’s death or actively performs an act necessary to assist him to die shall be liable to a sentence in the first or second category below the one provided for in paragraphs 2 and 3 of this Article”. “1. Where the holder of the infringed right dies without having been able to bring, either himself or through his legal representative, an action under this Act, on account of the circumstances in which the infringement occurred, the action may be brought by the persons referred to in section 4 [the person designated in the will or, failing that, the spouse, descendants, ascendants and brothers...] 2. Those persons may continue an action previously instituted by the holder of the infringed right when he dies.” “... The right to life is, accordingly, an inherently positive and protective one which cannot therefore be considered as a right of freedom encompassing the right to die. It is not, however, inconsistent with that principle to acknowledge that, in so far as life is a personal asset forming an integral part of a person’s freedom, an individual can dispose of his own life. However, such an example of “licence to act” (agere licere), in the sense of taking one’s own life or accepting one’s own death, is an act permissible by law but not in any way a subjective right allowing an individual to solicit support from the public authorities to overcome resistance to his desire to die; still less is it a fundamental subjective right in respect of which that possibility would extend over and above even legislative resistance, which cannot reduce the essential content of a fundamental subjective right. Accordingly, Article 15 of the Constitution, as in force, cannot be construed to guarantee the individual a right to his own death...”