SECȚIUNEA 3 CERINȚA PERINICI ȘI DE ERCOLĂ c. ITALIA (solicitarea nr. 45894/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2000 DEFINITIVF 07/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, domnul Antonio Pernici și M. Paola D'Ercule (adică, statele membre) au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 3 ianuarie 1997, în conformitate cu art. 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (precum Convenția de la Lisabona). Cererea a fost înregistrată la data de 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45894/99. Reclamanții sunt reprezentați de M. F. Lunari, avocat la Roma. Guvernul italian ( La 20 septembrie 1991, reclamanții l-au numit pe domnul R. și compania sa de asigurări în fața Tribunalului Fermo (Ancona) pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a decesului fiilor lor în urma unui accident de circulație. Prima ședință, care ar fi trebuit să aibă loc la 14 ianuarie 1992, a fost amânată din oficiu ca urmare a mutației judecătorului. La 29 ianuarie 1992, reclamanții au depus la grefa Tribunalului o cerere de numire a unui nou judecător. La 21 februarie 1992, președintele Tribunalului a informat tribunalul că nu există niciun magistrat n La 12 iulie 1993, judecătorul a numit un expert, a admis martori și a amânat cazul la 22 noiembrie 1993 pentru audierea acestora din urmă. Cele patru audieri prevăzute între 28 februarie 1994 și 4 iulie 1994, două au fost revocate din oficiu și două au fost revocate în instanță. Cele trei audieri care au avut loc între 3 octombrie 1994 și 8 mai 1995 au fost ținute la admitere și la audierea altor martori. Prezentarea concluziilor a avut loc la 22 ianuarie 1996; la această dată, audierea pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 17 ianuarie 1997. Prin hotărârea din 7 martie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 17 martie 1997, Tribunalul a admis la cererea reclamanților. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Reclamanții au susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 septembrie 1991 și s-a încheiat la 17 martie 1997; prin urmare, a durat aproape cinci ani și șase luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. (1) Curtea consideră că este necesar să se acorde 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit. Curtea consideră că este necesar să se acorde 30 000 000 ITL pentru prejudiciile morale, adică 15 000 000 ITL fiecărui solicitant. Comisioane și cheltuieli de judecată 15. Solicită, de asemenea, 4 890 000 pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 890 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă 2 445 000 ITL fiecărui solicitant. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale 2 445 000 (două milioane patru sute patruzeci și cinci de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 7 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
AFFAIRE PERNICI ET D'ERCOLE c. ITALIE
(Requête n°
45894/99)
ARRÊT
7 novembre 2000
07/02/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Pernici et D'Ercole c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
J.-P.
Costa
,
président
,
M.
W.
Fuhrmann
,
M.
B.
Conforti
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Antonio Pernici et M
me
Paola D'Ercole (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2
février 1999 sous le numéro de dossier 45894/99. Les requérants sont représentés par M
e
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999.
3.
Le 20 septembre 1991, les requérants assignèrent M. R. et sa compagnie d’assurances devant le tribunal de Fermo (Ancône) afin d’obtenir réparation des dommages subis suite au décès de leurs fils lors d'un accident de la circulation.
4.
La première audience, qui aurait dû se tenir le 14 janvier 1992, fut reportée d’office suite à la mutation du juge. Le 29 janvier 1992, les requérants déposèrent au greffe du tribunal une demande tendant à la désignation d’un nouveau juge. Le 21 février 1992, le président du tribunal informa les requérants qu’aucun magistrat n’étant disponible, l’affaire demeurait en attente. Le 4 décembre 1992, les requérants déposèrent au greffe une nouvelle demande. Par une ordonnance hors audience du 11
mars
1993, le président du tribunal se chargea de l’affaire et fixa la première audience au 31 mai 1993. Le 12 juillet 1993, le juge nomma un expert, admit des témoins et ajourna l’affaire au 22 novembre 1993 pour l’audition de ces derniers. Des quatre audiences prévues entre le 28 février 1994 et le 4
juillet 1994, deux furent renvoyées d’office et deux concernèrent l’expertise.
5.
Les trois audiences qui se tinrent entre le 3 octobre 1994 et le 8
mai
1995 furent consacrées à l’admission et à l’audition d’autres témoins. La présentation des conclusions eut lieu le 22 janvier 1996 ; à cette date, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 17
janvier 1997. Par un jugement du 7 mars 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 17 mars 1997, le tribunal fit droit à la demande des requérants.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 20 septembre 1991 et s'est terminée le 17 mars 1997.
9.
Elle a donc duré presque cinq ans et six mois pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Les requérants réclament 40 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.
14.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer 30 000 000 ITL au titre du préjudice moral, soit 15
000 000 ITL à chaque requérant.
B.
Frais et dépens
15.
Les requérants demandent également 4 890 000 pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
16.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 890 000 ITL pour la procédure devant la Cour et accorde 2 445 000 ITL à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
17.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral
et 2 445 000 (deux millions quatre cent quarante cinq mille) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président