În cazul Di Teodoro și al celorlalți c. Italia (solicitarea nr. 45898/99) se pronunță prin hotărârea nr. 7 noiembrie 2000 defineșteF 07/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, Anna Lucia Di Teodoro, Marisa Di Pietro, domnul Giovanni Stile, domnul Bruna Scarioli, domnul Stefano Tempesta și domnul M. La 2 octombrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Cererea a fost înregistrată la data de 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45898/99. este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 octombrie 1999. La 7 aprilie 1987, reclamanții au prezentat o acțiune în fața Tribunalului din Velletri (Roma) în vederea obținerii unei sechestrări asigurătorii a bunurilor societății S. La 10 aprilie 1987, președintele Tribunalului a aprobat acțiunea respectivă. La 11 mai 1987, reclamanții au notat citatul pentru fondul cauzei și validarea sechestrului, care fusese executat la 2 mai 1987. La 24 iunie 1987, judecătorul a numit un expert care a depus jurământul în aceeași zi. Din cele 16 audieri prevăzute între 15 iulie 1987 și 7 februarie 1990 patru au vizat expertiza și completarea acesteia, trei au fost revocate din oficiu, una la cererea reclamanților și trei au fost amânate pentru a încerca să ajungă la o soluționare amiabilă a diferendului. La 28 februarie 1990, părțile au depus documente, iar judecătorul a fixat la tribunal prezentarea concluziilor la 20 iunie 1990. La tribunalul din fața camerei competente a avut loc la 22 aprilie 1992. Printr-o ordonanță în afara instanței din 6 mai 1992, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, instanța redeschisă la tribunal, în scopul de a încerca să trimită părțile la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei și a fixat în instanță următoarea la 28 octombrie 1992. La 20 ianuarie 1993, judecătorul i-a încredințat judecătorului un complet de competență. Patru audieri mai târziu, dintre care două au fost amânate din oficiu și una a dus la completarea de competență, la 5 aprilie 1995 procesul a fost întrerupt ca urmare a pronunțării falimentului societății pârâte. La 25 mai 1995, reclamanții au reînceput procedura. 1995, judecătorul l-a fixat la cinsta următoare la 27 martie 1996. O ședință mai târziu, la 18 decembrie 1996, părțile și-au prezentat concluziile și la ședința de pledoarii în fața camerei competente a avut loc la 23 septembrie 1998, ca urmare a unei trimiteri din oficiu. printr-o hotărâre din 10 mai 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 28 mai 1999, Tribunalul a respins cererea reclamanților. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit, reclamanții solicită 181 913 000 de lire italiene (ITL) și 150 000 000 ITL pentru prima reclamantă, 180 954 000 ITL și 150 000 ITL pentru a doua și a treia cerere, 180 954 000 ITL și, respectiv, 200 000 000 ITL pentru a patra și a cincea cerere; al șaselea reclamant solicită doar 178 216 În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecăruia dintre primii cinci solicitanți 32 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit și să nu acorde nimic ultimului solicitant, deoarece nu a solicitat nimic în legătură cu prejudiciul respectiv. Reclamanții solicită, de asemenea, 13 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus în afară de al șaselea, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 32 000 000 (trente-două milioane) lire italiene pentru daune morale că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE DI TEODORO ET AUTRES c. ITALIE
(Requête n°
45898/99)
ARRÊT
7 novembre 2000
07/02/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Di Teodoro et autres c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
J.-P.
Costa
,
président
,
M.
W.
Fuhrmann
,
M.
B.
Conforti
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M
me
Anna Lucia Di Teodoro, M
me
Marisa Di Pietro, M. Giovanni Stile, M
me
Bruna Scarioli, M.
Stefano Tempesta et M. Marzio Volpe (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45898/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999.
3.
Le 7 avril 1987, les requérants présentèrent un recours devant le tribunal de Velletri (Rome) afin d’obtenir une saisie conservatoire des biens de la société S. Le 10 avril 1987, le président du tribunal admit ladite saisie. Le 11 mai 1987, les requérants notifièrent la citation pour le fond de l'affaire et la validation de la saisie, qui avait été exécutée le 2 mai 1987.
4.
Le 24 juin 1987, le juge nomma un expert qui prêta serment le même jour. Des seize audiences prévues entre le 15 juillet 1987 et le 7
février
1990, quatre concernèrent ladite expertise et son complément, trois furent renvoyées d’office, une à la demande des requérants et trois furent reportées afin d’essayer de parvenir à un règlement amiable du différend. Le 28 février 1990, les parties déposèrent des documents et le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 20 juin 1990. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 22 avril 1992.
5.
Par une ordonnance hors audience du 6 mai 1992, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le tribunal rouvrit l’instruction afin d’essayer de faire parvenir les parties à un règlement amiable de l’affaire et fixa l’audience suivante au 28 octobre 1992.
6.
Le 20 janvier 1993, le juge confia à l’expert un complément d’expertise. Quatre audiences plus tard, dont deux furent reportées d’office et une concerna le complément d’expertise, le 5 avril 1995 le procès fut interrompu suite au prononcé de la faillite de la société défenderesse.
7.
Le 25 mai 1995, les requérants reprirent la procédure. Le 31
mai
1995, le juge fixa l’audience suivante au 27 mars 1996. Une audience plus tard, le 18 décembre 1996 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 23 septembre 1998, suite à un renvoi d’office.
8.
Par un jugement du 10 mai 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 28 mai 1999, le tribunal rejeta la demande des requérants.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 11 mai 1987 et s'est terminée le 28 mai 1999.
12.
Elle a donc duré plus de douze ans pour une instance.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
Au titre des préjudices matériel et moral qu’ils auraient subis, les requérants réclament respectivement 181 913 000 lires italiennes (ITL) et 150 000 000 ITL pour la première requérante, 180 954 000 ITL et 150
000
000 ITL pour la deuxième et le troisième requérants, 180
954 000 ITL et 200 000 000 ITL pour la quatrième et le cinquième requérants. Le sixième requérant ne réclame que 178
216
000 ITL au titre du préjudice matériel.
17.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à chacun des cinq premiers requérants 32 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi et de ne rien octroyer au dernier requérant car il n’a rien demandé au titre dudit préjudice.
B.
Frais et dépens
18.
Les requérants demandent également 13 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
19.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.
C.
Intérêts moratoires
20.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, sauf au sixième, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 32 000 000 (trente-deux millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président