CtEDO 07.11.2000 Auto

VAN DER KAR ET LISSAUR VAN WEST contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
07.11.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
VAN DER KAR ET LISSAUR VAN WEST contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44952/98 și 44953/98 prezentate de Greta Van Der Kar și Greta Lissaur Van West împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 7 noiembrie 2000 într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președinte J-P. Costa Loucaide Sir Nicolas Bratza H.S. Greve dnii Traja Ugrekhelidze judecători și Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 decembrie 1998 și înregistrată la 15 decembrie 1998, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Recurentele sunt resortisante olandeze, născute în 1908 și, respectiv, 1914 și își au reședința în Amsterdam și Haga. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Anne-Victoria Fargepallet, avocat în baroul Paris (Franța). Circumstanțele speciale ale cauzei Faptele, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: În mai 1991, în timpul unei șederi la un hotel din Cannes, recurentele au fost victime ale furtului bijuteriilor lor depozitate în seiful camerei lor. La 29 septembrie 1992, ele au atribuit fiecare de partea lor societatea proprietară a hotelului în despăgubire în fața tribunalului de mari instanțe din Grasse. La 1 iulie 1993, în ceea ce privește M Lissaur Van West și la 8 iulie 1993 în ceea ce-l privește pe dl Van der Kar, judecătorul pentru punerea în funcțiune a alocat provizii recurentelor în valoare de 30 000 de franci și 55 400 de franci. Prin hotărârea din 15 septembrie 1995, s-a acordat dreptul la toate cererile dnei Van der Kar, reținând răspunderea nelimitată a hotelului. În schimb, prin hotărârea din 16 noiembrie 1995 pronunțată de aceeași instanță, dar care se află într-o altă componență, M Lissaur Van West a fost decăzut din cererea sa de despăgubire totală a prejudiciului pe motiv că răspunderea nelimitată a locatarului nu putea fi reținută și, prin urmare, numai o sumă contractuală fixă de 100 de ori prețul camerei (de 39 000 de franci) îi putea fi alocată. Lissaur Van West interjeta apel la această hotărâre și societatea pârâtă a răspuns apelului la hotărârea din 15 septembrie 1995. În concluziile prezentate la Tribunalul de Primă Instană din cauza Aix-en-Provence, recurentele au solicitat reunirea celor două cauze. Prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, Curtea din Aix-en-Provence a infirmat hotărârea pronunțată de tribunalul de mari instanțe din Grasse la 15 septembrie 1995 și i-a acordat dnei Van Der Kar suma de 55 Cu toate acestea, Comisia a confirmat hotărârea din 16 noiembrie 1995, motivând decizia sa din cauza lipsei de depunere în mâinile locatarului, dovada refuzului acestuia din urmă de a primi obiectele sau din vina sa. Elemente de drept intern Articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară Această responsabilitate nu este angajată decât printr-o greșeală gravă sau printr-o denigrare a justiției. În plus, recurentele se plâng de durata procedurilor. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la excepția de la epuizarea căilor de atac interne În primul rând, guvernul susține că recurentele nu au epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. În opinia sa, părțile interesate ar fi trebuit să sesizeze instanțele franceze cu privire la o acțiune în răspundere împotriva statului și bazată pe articolul L 781-1 din Codul organizării judiciare. Recurentele se opun în special jurisprudenței constante a organelor Convenției, conform căreia acțiunea prevăzută la articolul L 781-1 nu ar fi un recurs la epuizare în sensul articolului 35; ele subliniază, de asemenea, dificultățile practice ale acestei acțiuni, cum ar fi supracosturile financiare, și anume că, în orice caz, ar fi vorba pur și simplu de o acțiune concurentă a celei aduse în fața Curții în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Prin urmare, se pune în primul rând întrebarea dacă excepția de la epuizarea invocată de guvern se dovedește întemeiată în speță. În această privință, Comisia subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca art. 35 alineatul (1) să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări (hotărârea Carcot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36), cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 din Convenție se referă numai la utilizarea atât a infracțiunilor incriminate, cât și a celor adecvate; acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel nu le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită. ; sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. 11 Guvernul consideră că această cale de atac există într-un grad suficient de certitudine, pe baza unei jurisprudențe consolidate. Într-adevăr, o hotărâre a tribunalului de mare instanță din Paris din 5 noiembrie 1997 vizează în mod expres art. 6 din convenție și indică faptul că: în sensul articolului L 781-1, se înțelege prin negare de justiție, nu numai refuzul de a răspunde la cereri sau neglijarea de a judeca cauzele în stare de a fi, ci mai pe larg, orice încălcare a obligației sale de protecție juridică a persoanei care include dreptul pentru orice justițiar de a se pronunța asupra pretențiilor sale într-un termen rezonabil. Or, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a instanței judecătorești din Paris din 20 ianuarie 1999, care constituie, potrivit guvernului, o hotărâre de principiu pe scară largă urmată de instanțele interne. Astfel, Tribunalul de Mare Instanță din Paris a confirmat această jurisprudență la 9 iunie și 22 septembrie 1999, și cursurile de apel din Provence și Lyon s-au pronunțat în același sens la 14 iunie și 27 octombrie 1999, precum și alte câteva instanțe în decizii recente. Această evoluție jurisprudențială a fost, de asemenea, comentată pe larg în presa specializată. Curtea recunoaște că din toate hotărârile și hotărârile la care se referă guvernul reiese că această acțiune face în prezent obiectul unei utilizări din ce în ce mai frecvente, în special în domeniul nerespectării termenului rezonabil, instanțele competente care aplică art. L 781-1 din Codul privind organizarea judiciară, menționând art. 6 alineatul (1) din Convenție. Cu toate acestea, aceasta reamintește că o acțiune, chiar și în prezența unei jurisprudențe consolidate, nu constituie o acțiune de epuizare decât cu condiția de a avea un domeniu de aplicare suficient, permițând remedierea încălcării respective. Pe domeniul de aplicare a acțiunii întemeiate pe articolul L 781-1 Guvernul contestă jurisprudența Curții, potrivit căreia acțiunea întemeiată pe articolul L 781-1 nu ar fi eficientă în sensul articolului 6 alineatul (1) din tratat, în prezența unei proceduri încheiate pe plan intern, și nu pentru o procedură în curs de desfășurare Camilla c. Franța (dec), nr. 38840/97, 8.12.1998). În primul rând, acesta subliniază că nici hotărârea Vernillo, nici articolul L 781-1, nici jurisprudența internă nu fac deosebire între o procedură în curs de desfășurare și o procedură încheiată, nici mai mult decât Curtea însăși atunci când se referă la admisibilitatea unei invocări întemeiate pe o durată excesivă de procedură. În al doilea rând, guvernul reamintește că o acțiune este considerată eficientă din moment ce soluționează încălcarea constatată. Or, în ceea ce privește durata procedurii, este imposibil să se șteargă retroactiv încălcarea și singura soluție posibilă constă într-o reparație, la fel ca cea acordată de Curte cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea salută argumentul guvernului potrivit căruia acțiunea întemeiată pe articolul L 781-1 din Codul privind organizarea judiciară, prin urmare, este susținută în prezent de o jurisprudență internă constantă, permite remedierea încălcării respective atunci când procedura este finalizată pe plan intern. Cu toate acestea, Curtea reamintește că epuizarea acțiunilor interne se bucură, cu excepția excepțiilor, la data la care a fost introdusă cererea în fața Curții. Or, în speță, aceasta constată că: Hotărârea instanței judecătorești din Paris din 20 ianuarie 1999, precum și celelalte hotărâri menționate de guvern, sunt restante la introducerea hotărârilor, și anume la decembrie 1998 În consecință, recurentelor nu li se poate reproșa că nu li s-a epuizat, înainte de a sesiza Curtea, o acțiune care nu prezenta, în acel moment, caracterele de certitudine și de eficiență cerute (Zutter c. Franța, (dec.), nr. 30197/96, 27.6.2000). Potrivit recurentelor, durata procedurilor nu satisface cerința termenului rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție. Guvernul recunoaște că termenul de fixare a termenului în instanță în fața instanței de apel din Aix-en-Provence a fost excesiv și că cauza nu prezenta nicio dificultate serioasă. Prin urmare, el pune în discuție înțelepciunea Curții în ceea ce privește aprecierea caracterului rezonabil al duratei, subliniind totuși că nu există o diligență specială și că schimbul de concluzii între părți a contribuit la prelungirea procedurilor. Curtea constată că procedurile au început la 29 septembrie 1992 cu sesizarea Tribunalului de Mare Instanță din Grasse și s-au încheiat la 28 octombrie 1999, cu arestarea instanței judecătorești din Aix-en-Provence. Prin urmare, acestea au durat mai mult de 7 ani. Curtea consideră că, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest at trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECHETE RECEVALE, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle Fuhrmann Prezident

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-03-19
0,96
AFFAIRE VAN DER KAR ET LISSAUR VAN WEST c. FRANCE
t, avocate au barreau de Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Michèle Dubrocard, sous-directrice des Droits de l’Homme à la direction des affaires juridiques du ministère des Affaires étra
CtEDO 2000-07-11
0,93
S.G. contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 40669/98 présentée par S.G. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 juillet 2000 en une chambre composée de M. W. F
CtEDO 2000-09-05
0,93
SCI CARNOT-VICTOR HUGO contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 39994/98 présentée par SCI CARNOT-VICTOR HUGO contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 5 septembre 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-07-11
0,92
LOUERAT contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 44964/98 présentée par Maurice et Christine LOUERAT contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 juillet 2000 en une
CtEDO 2000-09-26
0,92
L.L. contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 41943/98 présentée par L.L. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 26 septembre 2000 en une chambre composée de M. W. Fuhrma
Sursă