CtEDO 19.03.2002 Auto

AFFAIRE VAN DER KAR ET LISSAUR VAN WEST c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
19.03.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AFFAIRE VAN DER KAR ET LISSAUR VAN WEST c. FRANCE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

În cauza Van Der Kar și Lissaur Van West Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhalidze Municipaloni judecători și dl Dolle Graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 noiembrie 2000 și 26 februarie 2002, se rend la l La originea cauzei se află două inculpe (n 44952/98 și 44953/98) îndreptate împotriva Republicii Franceze și din care doi resortisanți olandezi, domnii mei Greta Van Der Kar și Greta Lissaur Van West ( Recurentele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Anne-Victoria Fargepallet, avocat în baroul Parisului. Guvernul francez ( Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele se plângeau de durata procedurilor. Cererile au fost atribuite celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 7 noiembrie 2000, camera a declarat cererile admisibile. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezentele cereri au fost atribuite celei de a doua secțiuni, astfel cum a fost modificată [art. 52 alineatul (1) ]. În mai 1991, în timpul unei șederi la un hotel din Cannes, recurentele au fost victime ale furtului bijuteriilor depozitate în seiful camerei lor. La 29 septembrie 1992, ele au atribuit fiecare de partea lor societatea proprietară a hotelului în despăgubire în fața tribunalului de mari instanțe din Grasse. 10. La 8 iulie 1993, în ceea ce privește prima reclamantă, și la 1 iulie 1993, în ceea ce o privește pe a doua, judecătorul de punere în funcțiune a alocat provizioane recurentelor în valoare de 55 400 FRF și 30 000 FRF. 11 printr-o hotărâre din 15 septembrie 1995, Tribunalul de Mare Instanță din Grasse, reținând răspunderea nelimitată a hotelului, a primit toate cererile primei reclamante. 12. Prin hotărârea din 16 noiembrie 1995 pronunțată de aceeași instanță care se află într-o altă compunere, a doua recurentă a fost decăzută de la cererea sa de despăgubire totală a prejudiciului, pe motiv că răspunderea nelimitată a hotelierului nu putea fi reținută și, prin urmare, numai o sumă stabilită prin contract de 100 de ori prețul camerei (adică 39) 13. Societatea proprietară a hotelului interjet a apelat la hotărârea din 15 septembrie 1995. A doua reclamantă a răspuns la apelul la hotărârea din 16 noiembrie 1995. În concluziile prezentate în instanța de apel din Aix-en-Provence, recurentele au solicitat reunirea celor două cauze. 14. La 28 octombrie 1999, instanța de judecată din Grasse (Aix-en-Provence) a infirmat hotărârea pronunțată la 15 septembrie 1995 de tribunalul de mari instanțe din Grasse și a acordat primei reclamante suma de 55 400 În plus, FRF a confirmat hotărârea din 16 noiembrie 1995, motivându-și decizia prin faptul că nu a fost depus niciun depozit în mâinile unui hotelier și prin lipsa unei dovezi a refuzului acestuia de a primi obiectele și din vina sa. Recurentele se plâng de durata procedurilor care au loc în fața instanței de apel din Aix-en-Provence. Acestea .. la art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Guvernul observă că procedurile nu prezentau o complexitate deosebită și subliniază că recurentele au luat parte în mod activ la desfășurarea procesului, însă timpul necesar schimbului de concluzii între părți (nouă luni) a contribuit la prelungirea procedurilor. În ceea ce privește comportamentul autorităților, guvernul observă că termenele limită în fața instanței de apel din Aix-en-Provence au fost excesive, adică aproximativ trei ani și o lună pentru prima reclamantă și doi ani și șapte luni pentru a doua instanță. În schimb, după ce au fost inițiate, afacerile au fost tratate cu atenție. Având în vedere aceste elemente, guvernul intenționează să dea înțelepciunei Curții pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei, subliniind totuși că nu există o diligență specială. 17. Recurentele subliniază că, în fața instanței de apel din Aix-en-Provence, cauzele erau în stare de a fi reținute încă din septembrie 1997, dar că, în virtutea jurisdicției în cauză, acestea au putut fi invocate doar doi ani mai târziu. 18. Curtea constată că procedurile au început la 29 septembrie 1992, cu sesizarea Tribunalului de Mare Instanță din Grasse de către recurente, și s-au încheiat la 28 octombrie 1999, cu arestarea instanței judecătorești din Aix-en-Provence. Astfel, acestea au durat șapte ani și douăzeci și nouă de zile. 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 20. Curtea constată că cauza în cauză nu prezenta o complexitate specială. În ceea ce privește comportamentul autorităților, Curtea constată că recurentele se plâng exclusiv de termenul de încuviințare în fața instanei de apel, fără a meniona nici măcar procedura de primă instană. Curtea arată că, în fața instanței de recurs din cauza Aix-en-Provence, s-a încheiat trei ani și o lună între depunerea ultimelor concluzii și încuviințarea ținută în cauza primei reclamante. În ceea ce privește cauza celei de-a doua reclamante, doi ani și șapte luni separă depunerea ultimelor concluzii de data la care au fost formulate. Curtea constată că nu a fost furnizată nicio explicație relevantă a acestor termene. 21. Curtea reafirmă că art. 6 alin. (1) din Convenție obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele și instanțele lor să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Duclos c. Franța din 17 decembrie 1996, § 55, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1996-VI) și, în special, garantarea dreptului fiecăruia de a obține o decizie definitivă într-un termen rezonabil (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Frydlender citată anterior, § 45). Curtea deduce din cele de mai sus că durata procedurilor pe fond se explică în principal printr-o deficiență a autorităților judiciare. 22. În aceste circumstanțe și având în vedere, de asemenea, durata procedurilor adoptate în ansamblul lor (peste șapte ani la două grade de greutate), Curtea ajunge la o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND LEGEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 23. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagube 24. Recurentele solicită fiecare suma de 50 000 FRF pentru prejudiciul moral 25. Guvernul propune plata sumei de 40 000 FRF pentru fiecare reclamantă. 26. Curtea consideră că durata procedurilor în litigiu dincolo de termenul rezonabil le-a cauzat, fără îndoială, recurentelor o neplăcere semnificativă și o incertitudine prelungită care justifică acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, ea alocă fiecărei recurente suma de 6 100 EUR ( Recurentele solicită suma de 20 000 FRF pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată pe care le-au prezentat în fața organelor convenției. Ele au prezentat o notă de plată în valoare de 20 000 FRF, care include taxa pe valoarea adăugată ( Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA Statul pârât trebuie să plătească fiecărei reclamante, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: 6 100 EUR (șase mii de euro) pentru daune morale și 3 049 EUR (trei mii patruzeci și nouă de euro), TVA inclusiv, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 martie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-11-07
0,95
VAN DER KAR ET LISSAUR VAN WEST contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 44952/98 et 44953/98 présentée par Greta Van Der Kar et Greta Lissaur Van West contre France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 7 novembr
CtEDO 2002-02-07
0,95
AFFAIRE L.L. c. FRANCE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE L.L. c. FRANCE (Requête n° 41943/98) ARRÊT STRASBOURG 7 février 2002 DÉFINITIF 07/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches d
CtEDO 2002-12-03
0,94
AFFAIRE BERGER c. FRANCE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE BERGER c. FRANCE (Requête n o 48221/99) ARRÊT STRASBOURG 3 décembre 2002 DÉFINITIF 21/05/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouch
CtEDO 2002-03-19
0,94
AFFAIRE GRANATA c. FRANCE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE GRANATA c. FRANCE (Requête n° 39626/98) ARRÊT STRASBOURG 19 mars 2002 DÉFINITIF 19/06/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches
CtEDO 2002-07-02
0,94
AFFAIRE KROLICZEK c. FRANCE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE KROLICZEK c. FRANCE (Requête n° 43969/98) ARRÊT STRASBOURG 2 juillet 2002 DÉFINITIF 21/05/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouc
Sursă