Berger împotriva Franței

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 48221/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și pe care o cetățeancă a acestui Stat, D-na Marie Thérèse Berger ("reclamanta"), a depus-o în fața Curții pe 28 octombrie 1998 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-na Michèle Dubrocard, subdirectoare a Drepturilor Omului la ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta se plângea mai ales de echitatea unei proceduri penale cu constituire de parte civilă în fața Curții de Casație.

Cererea a fost atribuită secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 10 iulie 2001, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului). ÎN FAPT I.

Pe 30 septembrie 1991, reclamanta a semnat un act autentic notarial de leasing imobiliar cu societatea pe acțiuni SOFEBAIL, pentru renovarea unui estabeliment de vacanță care trebuia transformat în mobiliare. Reclamanta trebuia să exploateze fondul de comerț la nivel individual. Încă de la sfârșitul anului 1991, reclamanta se plângea că societatea nu executase lucurile de renovare până la capăt, așa cum era prevăzut în contract. A. Plângerea cu constituire de parte civilă depusă de reclamantă

Pe 13 iunie 1994, reclamanta a depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva societății pentru escrocherie, furt și abuz de încredere.

Pe 5 mai 1997, judecătorul de instrucție a redactat o ordonanță de clasare, redactată în termenii următori: "Din audierile părților civile și a responsabilului SOFEBAIL, precum și din documentele prezentate de părți, a reieșit că întreaga operațiune de leasing imobiliar, al cărui mecanism a fost calificat de partea civilă drept adevărată escrocherie, nu prezintă nici o calificare penală. Litigiile dintre [reclamantă] și SOFEBAIL sunt în mod evident de natură civilă sau comercială și au dat deja naștere la diverse proceduri de acest tip în fața instanțelor civile sau comerciale."

Pe 7 mai 1997, reclamanta a declarat apel împotriva acestei ordonanțe.

Pe 10 iulie 1997, camera de acuzare a curții de apel de Colmar a confirmat ordonanța atacată. A estimat că plângerile reclamantei aveau "un caracter în mod evident dilatator" și că anumite din afirmațiile sale erau "contradictorii", "pur arbitrare" și "în nici un fel susținute".

Pe 11 iulie 1997, reclamanta s-a pourvăzut în casație. Ședința a avut loc pe 24 septembrie 1998. Reclamanta era reprezentată de un avocat. Cele două volete ale raportului consilierului raporteur (prima conținând o expunere a faptelor, a procedurii și a motivelor de casație, iar a doua o analiză juridică a cauzei și o opinie asupra temeiniciei recursului) au fost transmise procurorului general înainte de ședință; pe de altă parte, reclamanta nu primise comunicarea concluziilor acestuia. Printr-o hotărâre din aceeași zi, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil, pe baza următoarelor motive: "Întrucât enunțările hotărârii atacate pun Curtea de Casație în măsură de a se asigura că, pentru a confirma ordonanța de clasare atacată, camera de acuzare, după ce analizase faptele denunțate în plângere și răspunsese la articolele esențiale ale memorandumului de care era sesizată, expusese motivele pentru care estimase că nu există suficiente probe contra nimănui de a fi săvârșit infracțiunile de abuz de încredere și escrocherie imputate sau orice altă infracțiune; Întrucât motivele propuse, care revin la discutarea valorii motivelor de fapt și drept reținute de judecători, nu conțin nici uno din plângerile pe care art. 575 al codului de procedură penală permite părții civile să le formeze împotriva hotărârii camerei de acuzare în absența recursului ministerului public." B. Procedura civilă inițiată de reclamantă

Pe 2 septembrie 1994, societatea SOFEBAIL a notificat prin portar reclamantei rezilierea contractului de leasing imobiliar din 30 septembrie 1991.

Pe 30 septembrie 1994, reclamanta a citat pe societate în fața tribunalului de circumscripție a Strasbourg cu scopul de a obține recunoașterea că rezoluția contractului din 30 septembrie 1991 nu era dobândită. Prin sentință din 4 aprilie 1997, tribunalul s-a abținut de la pronunțare până la sfârșitul procedurii penale rezultând din plângerea cu constituire de parte civilă a reclamantei.

Procedura fiind reluată în fața secțiunii comerciale a tribunalului de circumscripție a Strasbourg, reclamanta a concluzionat cu privire la nulitatea contractului litigios și la condamnarea societății la plata despăgubirilor.

Pe 8 septembrie 2000, tribunalul a respins pretensiile reclamantei. Pe 25 septembrie 2000, reclamanta a declarat apel împotriva sentinței. Prin hotărâre din 11 aprilie 2001, curtea de apel de Colmar a confirmat sentința atacată. Pe 31 iulie 2001, reclamanta s-a pourvăzut în casație. Procedura este în prezent în curs în fața Curții de Casație. II.

Curtea de Casație a confirmat conformitatea articolului 575 cu dispozițiile articolului 6 al Convenției. Într-o hotărâre recentă, secțiunea penală reaminteste că nu există incompatibilitate între cei doi articoli de mai sus, "victima dispunând de un recurs în fața instanțelor civile pentru a-și face valora drepturile" (Cass. crim. 23 noiembrie 1999, Société Besnier Charchigne, Bull. crim. nr. 268).

Astăzi, procurorul general informează înainte de ziua ședinței consilierii părților cu privire la sensul propriilor concluzii și, când, la cererea acestor consilieri, cauza este plaidată, aceștia din urmă au posibilitatea de a replica la concluziile în chestiune oral sau printr-o notă în deliberare (Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța, hotărârea din 31 martie 1998, Culegere a Hotărârilor și Deciziilor 1998-II, p. 666, § 106). ÎN DREPT I.

Reclamanta afirmă că nu trebuie cenzurate sau reduse domeniul general intenționat al articolului 6 al Convenției. Consideră că limitarea adusă de art. 575 din Codul de Procedură Penală dreptului părții civile de a se pourvăz în casație este injustă într-o țară democratică. Se plânge că decizia de a respinge recursul ei a prejudiciat grav interesele sale, pentru că dacă Curtea de Casație ar fi recunoscut temeinicia procedării sale, ar fi putut salva bunurile sale.

Guvernul reaminteste pe loc că, indiferent de posibilitățile de intervenție oferite de procedura penală părților civile, obiectivul primar al dreptului penal nu priveste repararea prejudiciilor acestora, ci urmărirea și sancționarea autorilor infracțiunilor. Acesta este principiul care stă la baza dispozițiilor articolului 575 din Codul de Procedură Penală. Limitarea adusă de acest articol facultății pentru partea civilă de a se pourvăz în casație rezultă atât din natura hotărârilor camerelor de acuzare cât și din locul acordat acțiunii civile în procesul penal.

În particular, Guvernul afirmă că camerele de acuzare (astăzi camerele de instrucție) nu se pronunță asupra temeiniciei cauzei, adică nu se pronunță asupra vinovăției inculpatului, ci controlează buna desfășurare a instrucției, și sunt mai ales conduse, în această calitate, să determine continuarea urmăririi penale – trimitere în fața unei jurisdicții de judecată sau clasare.

În ceea ce privește acțiunea civilă, ea nu este decât o acțiune accesoriu la acțiunea publică, care este în principiu inițiată de ministerul public. Deci, dacă ministerul public nu judecă oportun de a forma un recurs împotriva hotărârii camerei de instrucție atacate, interesul general nu justifică ca partea civilă să dispună de asemenea facultate, cu excepția cazurilor în care decizia nu prejudiciază grav interesele sale. Dacă partea civilă ar dispune de drept nelimitat la exercitarea recursului în casație împotriva hotărârilor camerei de instrucție și în special, cum în fapta de față, împotriva hotărârilor de clasare – și chiar dacă ministerul public, care reprezintă acuzarea, ar fi estimat că nu trebuie să se pourvadă – ar exista atunci un risc pentru inculpat de a fi expus procedurilor dilatoare sau abuzive, în ciuda prezumției de nevinovăție de care trebuie să beneficieze. În orice caz, Guvernul subliniază că partea civilă conservă întotdeauna posibilitatea de a acționa în fața instanțelor civile pentru a solicita indemnizarea prejudiciului.

De altfel, Guvernul observă că secțiunea penală a Curții de Casație a dat o interpretare flexibilă a celei de-a șase ipoteze enunțate în al doilea paragraf al articolului 575 din Codul de Procedură Penală, extinzând noțiunea de "condiții esențiale" ale existenței legale a hotărârii la motivare. Curtea de Casație a judecat deci că recursul numai al părții civile era posibil dacă hotărârea nu răspundea imperativelor de motivare, omitea să răspundă articolelor esențiale ale memorandumului părții civile, nu conținea nici o expunere a faptelor, sau nu conținea motivări suficiente asupra capilor de punere în examen vizați în plângerea cu constituire de parte civilă.

Pentru ceea ce privește fapta de față, Guvernul observă că în exercitarea recursului ei, reclamanta nu a ridicat în memorandumul ampliat nici un motiv susceptibil de a justifica examinarea pe fondul recursului în absența celui format de ministerul public. Într-adevăr, secțiunea penală considerase că motivele propuse de reclamantă reveneau la "discutarea motivelor de fapt și drept reținute de judecători" și nu corespundeau nici unuia din cazurile enumerate în al doilea paragraf al articolului 575 din Codul de Procedură Penală. Zis fiind, decizia de inadmisibilitate redată de secțiunea penală a fost precedată de o verificare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Trebuie deci să constatăm că recursul în casație format de reclamantă nu a fost lipsit de orice efect, pentru că a condus Curtea de Casație să examineze, cel puțin summar, plângerile invocate pe fond și să controleze regularitatea deciziei atacate. În sfârșit, Guvernul subliniază că plângerea reclamantei fusese anterior examinată de două ordine de jurisdicții succesive care ajunseseră la aceeași concluzie.

Guvernul concluzionează că în fapta de față aplicarea reclamantei dispozițiilor articolului 575 din Codul de Procedură Penală nu a prejudiciat dreptul ei de acces la un tribunal nici nu a încălcat principiul egalității armelor. În această privință, Guvernul subliniază că partea civilă nu poate fi considerată adversara ministerului public, pentru că ambii au interes ca faptele la originea prejudiciului suferit de victimă, în măsura în care prezintă calificare penală, să fie urmărite și judecate. În orice caz, ministerul public nu dispune de calitate pentru a se pourvăz împotriva tuturor deciziilor camerelor de instrucție. Nu este într-adevăr admisibil să se pourvadă decât în măsura în care decizia afectează interesul general, și nu doar interese private (Cass. crim. 3 mai 1994, Bull. crim. nr. 161). Rolul acordat respectiv părții civile și ministerului public în procesul penal explică deci întinderea puterilor lor de a forma un recurs în casație împotriva hotărârilor camerei de instrucție. 2. Aprecierea Curții

Curtea reaminteste că "dreptul la un tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect (vezi în special Golder c. Regatul Unit, hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36), nu este absolut; se pretează la limitări implicit admise, în special pentru condițiile de admisibilitate a unui recurs, pentru că apelează prin natura sa la o reglementare de către Stat care se bucură în această privință de o oarecare marjă de apreciere (Levages Prestations Services c. Franța, hotărârea din 23 octombrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1543, § 40). Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justiciabil în așa fel sau în atâta măsură încât dreptul lui de acces la un tribunal să fie prejudiciat în substanța sa; în sfârșit, ele nu se pot reconcilia cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (vezi, printre alții, Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pp. 78-79, § 59; Bellet c. Franța, hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B, p. 41, § 31).

În fapta de față, reclamanta a dorit să formeze un recurs împotriva hotărârii camerei de acuzare care, confirmând ordonanța de clasare redactată de judecătorul de instrucție, considerase că faptele dont se plângea nu prezintă nici o calificare penală. Ministerul public nepăsând de oportun să se pourvadă în casație, reclamantei îi revenea sarcina de a demonstra că hotărârea împotriva căreia forma recurs corespundea unuia din cazurile prevăzute de art. 575 din Codul de Procedură Penală. Într-adevăr, potrivit acestei dispoziții, în afara a șapte cazuri limitativ enumerate, partea civilă nu este admisibilă să formeze singură un recurs în fața Curții de Casație împotriva hotărârii camerei de acuzare, dacă ministerul public nu formează el însuși un recurs. Dar, recursul reclamantei a fost declarat inadmisibil pe motiv că motivele propuse nu corespundeau nici unuia din cazurile enumerate în al doilea paragraf al dispoziției sus-menționate.

Pentru a se asigura că declarația de inadmisibilitate nu prejudiciază substanța dreptului reclamantei "la un tribunal", Curtea va cerceta mai întâi dacă modalitățile de exercitare a recursului în casație puteau fi considerate previzibile în ochii unui justiciabil, și prin urmare, dacă sancțiunea nerespectării lor nu a încălcat principiul proporționalității (hotărârea Levages Prestations Services c. Franța, precitată, p. 1543, § 42).

Curtea constată mai întâi că reclamanta putea cunoaște, din insăși redactarea articolului 575 din Codul de Procedură Penală, obligațiile sale în materia formării unui recurs.

Rămâne deci Curții să examineze dacă inadmisibilitatea pronunțată, deși fiind previzibilă, nu a prejudiciat, ținând seama de circumstanțele faptei, dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, în special datorită naturii sau consecințelor sale.

Curtea observă că recursul în casație este o cale de recurs extraordinară, ceea ce înseamnă că Curtea de Casație nu rejudecă cauzele de care este sesizată pe fond, ci nu poate decât sancționa o încălcare a legii prin anularea totală sau parțială a deciziei atacate. Recursul în casație este deschis în materie penală tuturor persoanelor părți în proces care au interes la casație. Dacă admisibilitatea recursului părții civile este, în afara a șapte cazuri limitativ enumerate, subordonată existenței unui recurs format de ministerul public, această limitare rezultă din natura hotărârilor redacte de camerele de instrucție și din locul acordat acțiunii civile în procesul penal. Curtea nu poate admite că partea civilă să dispună de drept nelimitat la exercitarea recursului în casație împotriva hotărârilor de clasare, pentru că este sensibilă la argumentul Guvernului dezvoltat mai sus (vezi § 26).

De altfel, procedura în casație urma, în fapta de față, examinării cauzei reclamantei de judecătorul de instrucție apoi de camera de acuzare. Pe de altă parte, Curtea observă că decizia de inadmisibilitate redată în fapta de față de secțiunea penală a fost precedată, în conformitate cu practica sa obișnuită, de o verificare a conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile privind formalitățile esențiale. Deci, deși declarând inadmisibil recursul în casație format de reclamantă, Curtea de Casație l-a examinat totuși pentru a controla regularitatea deciziei atacate (vezi, mutatis mutandis, Bennour c. Franța, (decizie), nr. 48991/99, 13 septembrie 2001, nepublicată).

În sfârșit, Curtea observă că posibilitatea se deschidea reclamantei de a urmări în fața instanțelor civile societatea împotriva căreia depusese plângere. În fapt, reclamanta folosise bine această cale de drepturi sesizând tribunalul de circumscripție de Strasbourg, dar a fost respinsă din pretensiile sale atât în primă instanță cât și în apel.

În concluzie, reclamanta nu a suferit, datorită condițiilor impuse pentru admisibilitatea recursului în casație, obstaculare a dreptului ei de acces la un tribunal așa cum este garantat de art. 6 § 1 al Convenției. Ținând seama de locul acordat acțiunii civile în procesul penal și de interesele complementare ale părții civile și ministerului public, Curtea nu poate admite nici că principiul egalității armelor fost încălcat în fapta de față. În această privință, Curtea admite cu Guvernul că partea civilă nu poate fi considerată adversara ministerului public, nici nu poate fi considerată neapărat aliața lui, rolul și obiectivele lor fiind clar distinc.

Prin urmare, nu a existat încălcare a acestei dispoziții. B. Cu privire la necomunicarea celor doi volete ale raportului consilierului raporteur consilierului reclamantei 1. Tezele susținute în fața Curții

Reclamanta afirmă că principiul egalității armelor nu a fost respectat pentru că Parchetul Curții de Casație s-a bucurat de mai multe privilegii în detrimentul drepturilor apărării sale. Observă că avocatul ei nu primise comunicarea înainte de ședință a raportului consilierului raporteur, în timp ce document fusese furnizat procurorului general.

Guvernul reaminteste rolul acordat consilierului raporteur, încărcat să examineze cu deplină obiectivitate cauza care face obiectul unui recurs. Această examinare are un dublu scop, urmărind pe de o parte verificarea admisibilității recursului și regularității documentelor transmise, și pe de altă parte redactarea unui raport scris. O practică dorește ca avocații părților să fie informați asupra acestuia printr-o mențiune în rol difuzat Baroului avocaților consilierilor opt zile înainte de ședință; ținând seama de această mențiune, consilierii părților ar putea aprecia oportunitatea depunerii unei note complementare sau a plaidării cauzei la ședință. Cu toate acestea, referindu-se la jurisprudența Curții (hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța, op. cit.), Guvernul se încredințează înțelepciunii Curții. 2. Aprecierea Curții

Curtea judecă deja că ținând seama de importanța raportului consilierului raporteur, în principal al celui de-al doilea volet al acestuia, rolul procurorului general și consecințele sfârșitului procedurii pentru interesați, dezechilibrul creat, din lipsă de comunicare identică a raportului consilierului părții civile, nu se acordă cu cerințele procesului echitabil (hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța precitată, p. 666, § 105).

Curtea nu vede în fapta de față nici o motiv de a se abate de la această jurisprudență: într-adevăr cei doi volete ale raportului consilierului raporteur nu au fost comunicați consilierului reclamantei înainte de ședință, în timp ce procurorul general li se comunicase integralitatea dosarului. Principiile contradictorului și egalității armelor au fost deci încălcate.

Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Reclamanta cere 7.193.544 FRF pentru prejudiciul material. Această sumă corespunde pierderii de venit de care estimează că suferă datorită pierderii unui contract cu un organizator de călătorii. Reclamanta cere în plus 100.000 FRF pentru prejudiciul moral.

Guvernul afirmă că pretensiile reclamantei sunt în mod evident excesive. Subliniază că nu există nici un lant de cauzalitate între prejudiciul material alergat și procedura în fața Curții de Casație, în cauza prezentei afaceri. Propune alocare reclamantei o sumă de 20.000 FRF pentru toate categoriile de prejudicii confundate.

Curtea concluzionează în fapta de față la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției datorită necomunicării raportului consilierului raporteur consilierului reclamantei înainte de ședință. Numai prejudiciile provocate de această încălcare a Convenției sunt în consecință susceptibile de a da naștere la reparație. Or, Curtea nu observă nici un lanț de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care reclamanta ar fi suferit; nu poate deci să facă lucruri bune. Privind rana morală, Curtea o estimează suficient reparată prin constatarea încălcării la care ajunge. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere 8.772.553 FRF pentru cheltuieli și costuri. Defalcă această sumă după cum urmează: 642.023 FRF pentru onorariile avocaților ei între 1994 și 2001; 172.000 FRF pentru cheltuielile notarului; 7.498.530 FRF pentru cheltuielile pe care le reclama societatea SOFEBAIL; 460.000 FRF pentru cheltuielile notarului.

Guvernul afirmă că cheltuielile judiciare al căror rambursament o cere reclamanta apar toate legate de alte proceduri decât procedura pendantă în fața Curții. Reclamanta nu poate deci cere statului francez rambursamentul lor.

Curtea reaminteste că atunci când constată o încălcare a Convenției, poate permite plata cheltuielilor și costurilor expuse în fața jurisdicțiilor naționale "pentru a preveni sau pentru a face corectate de către acestea dit încălcare" (vezi, printre mulți alții, Hertel c. Elveția, hotărârea din 25 august 1998, Culegere 1998-VI, p. 2334, § 63). Trebuie de asemenea ca realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor să fie stabilite (Iatridis c. Grecia [GC] (satisfacție echitabilă), nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În fapta de față, unica încălcare reținută privind dezechilibrul în comunicarea raportului consilierului raporteur între consilierul reclamantei și procurorul general, Curtea estimează că cheltuielile reclamate nu au fost expuse pentru a preveni sau pentru a face corectate de jurisdicția națională încălcarea Convenției. În orice caz, reclamanta nu defalcă pretensiile pentru cheltuieli și costuri privind procedura în casație. În consecință, Curtea decide să nu aloce reclamantei nimic la acest titlu.

În sfârșit, Curtea observă că reclamanta, deși a trebuit neapărat să expună anumite cheltuieli, s-a apărat singură în fața ei. Pronunțând în echitate, după cum vrea art. 41 al Convenției, îi acordă 300 EUR pentru cheltuieli și costuri. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit de a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției privind inadmisibilitatea recursului în casație al reclamantei prin aplicarea articolului 575 din Codul de Procedură Penală; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în ceea ce privește faptul că cauza reclamantei nu a fost judecată echitabil de Curtea de Casație; 3. Declară că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru rana morală suferit de reclamantă; 4. Declară că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 300 EUR (trei sute euro) pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 3 decembrie 2002 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. S. Dollé A.B. Baka Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 48221/99) dirigée contre la République française et dont une ressortissante de cet Etat, M me Marie Thérèse Berger (« la requérante »), a saisi la Cour le 28 octobre 1998 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Michèle Dubrocard, sous-directrice des Droits de l’Homme au ministère des Affaires étrangères.

La requérante se plaignait notamment de l’équité d’une procédure pénale avec constitution de partie civile devant la Cour de cassation.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 10 juillet 2001, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 30 septembre 1991, la requérante signa un acte authentique notarié de crédit-bail immobilier avec la société anonyme SOFEBAIL, pour la rénovation d’un établissement de vacances qui devait être transformé en meublé. La requérante devait exploiter à titre individuel le fonds de commerce. Dès la fin de l’année 1991, la requérante se plaignait de ce que la société n’avait pas mené les travaux de rénovation à leur terme, comme prévu par le contrat. A. La plainte avec constitution de partie civile déposée par la requérante

Le 13 juin 1994, la requérante déposa une plainte avec constitution de partie civile contre la société pour escroquerie, vol et abus de confiance.

Le 5 mai 1997, le juge d’instruction rendit une ordonnance de non ‑ lieu, rédigée en ces termes : « Il est apparu en réalité des auditions des parties civiles et du responsable de SOFEBAIL ainsi que des documents produits par les parties que l’ensemble de l’opération de crédit–bail immobilier dont le mécanisme a été qualifié par la partie civile de véritable escroquerie, ne revêt pas de qualification pénale. Les litiges opposant [la requérante] à la SOFEBAIL sont manifestement d’ordre civil ou commercial et ont d’ailleurs donné lieu à diverses procédures de ce type devant les juridictions civiles ou commerciales. »

Le 7 mai 1997, la requérante releva appel de cette ordonnance.

Le 10 juillet 1997, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Colmar confirma l’ordonnance attaquée. Elle estima que les plaintes de la requérante avaient « un caractère manifestement dilatoire » et que certaines de ses allégations étaient « contradictoires », « purement gratuites » et « aucunement étayées ».

Le 11 juillet 1997, la requérante se pourvut en cassation. L’audience eut lieu le 24 septembre 1998. La requérante était représentée par un conseil. Les deux volets du rapport du conseiller rapporteur (le premier contenant un exposé des faits, de la procédure et des moyens de cassation, et le second, une analyse juridique de l’affaire et un avis sur le mérite du pourvoi) avaient été transmis à l’avocat général avant l’audience ; par contre, la requérante n’avait pas eu communication des conclusions de ce dernier. Par arrêt du même jour, la Cour de cassation déclara le pourvoi irrecevable, aux motifs suivants : « Attendu que les énonciations de l’arrêt attaqué mettent la Cour de cassation en mesure de s’assurer que, pour confirmer l’ordonnance de non–lieu entreprise, la chambre d’accusation, après avoir analysé les faits dénoncés dans la plainte et répondu aux articulations essentielles du mémoire dont elle était saisie, a exposé les motifs pour lesquels elle a estimé qu’il n’existe pas de charges suffisantes contre quiconque d’avoir commis les délits d’abus de confiance et d’escroquerie reprochés ou toute autre infraction ; Attendu que les moyens proposés, qui reviennent à discuter la valeur des motifs de fait et de droit retenus par les juges, ne contiennent aucun des griefs que l’article 575 du code de procédure pénale autorise la partie civile à formuler contre un arrêt de la chambre d’accusation en l’absence de pourvoi du ministère public. » B. La procédure civile engagée par la requérante

Le 2 septembre 1994, la société SOFEBAIL a fait signifier par huissier à la requérante la résiliation du crédit-bail immobilier du 30 septembre 1991.

Le 30 septembre 1994, la requérante assigna la société devant le tribunal de grande instance de Strasbourg aux fins d’entendre dire que la résolution du contrat du 30 septembre 1991 n’était pas acquise. Par jugement du 4 avril 1997, le tribunal sursit à statuer jusqu’à l’issue de la procédure pénale résultant de la plainte avec constitution de partie civile de la requérante.

La procédure ayant été reprise devant la chambre commerciale du tribunal de grande instance de Strasbourg, la requérante conclut à la nullité du contrat litigieux et à la condamnation de la société à lui payer des dommages-intérêts.

Le 8 septembre 2000, le tribunal débouta la requérante de ses demandes. Le 25 septembre 2000, la requérante interjeta appel dudit jugement. Par arrêt du 11 avril 2001, la cour d’appel de Colmar confirma le jugement attaqué. Le 31 juillet 2001, la requérante se pourvut en cassation. La procédure est actuellement pendante devant la Cour de cassation. II.

La Cour de cassation a confirmé la conformité de l’article 575 avec les dispositions de l’article 6 de la Convention. Dans un arrêt récent, la chambre criminelle rappelle qu’il n’y a pas incompatibilité entre les deux articles ci ‑ dessus, « la victime disposant d’un recours devant les juridictions civiles pour faire valoir ses droits » (Cass. crim. 23 novembre 1999, Société Besnier Charchigne, Bull. crim. n o 268).

De nos jours, l’avocat général informe avant le jour de l’audience les conseils des parties du sens de ses propres conclusions et, lorsque, à la demande desdits conseils, l’affaire est plaidée, ces derniers ont la possibilité de répliquer aux conclusions en question oralement ou par une note en délibéré ( Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France , arrêt du 31 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, p. 666, § 106). EN DROIT I.

La requérante affirme qu’il ne faut pas censurer ou réduire la portée générale voulue par l’article 6 de la Convention. Elle considère que la limitation portée par l’article 575 du Code de procédure pénale au droit de la partie civile de se pourvoir en cassation est injuste dans un pays démocratique. Elle se plaint que la décision de rejeter son pourvoi a nui gravement à ses intérêts, car si la Cour de cassation avait reconnu le bien ‑ fondé de sa démarche, elle aurait pu sauver ses biens.

Le Gouvernement rappelle d’emblée que, quelles que soient les possibilités d’intervention offertes par la procédure pénale aux parties civiles, l’objectif premier du droit pénal ne concerne pas la réparation de leurs préjudices, mais la poursuite et la répression des auteurs d’infractions. C’est ce principe qui sous-tend les dispositions de l’article 575 du Code de procédure pénale. La limitation portée par cet article à la faculté pour la partie civile de se pourvoir en cassation résulte à la fois de la nature des arrêts des chambres d’accusation et de la place dévolue à l’action civile dans le procès pénal.

En particulier, le Gouvernement affirme que les chambres d’accusation (aujourd’hui chambres de l’instruction) ne statuent pas sur le fond de l’affaire, c’est-à-dire qu’elles ne se prononcent pas sur la culpabilité du prévenu, mais contrôlent la bonne marche de l’instruction, et sont notamment conduites, à ce titre, à déterminer la suite qu’il convient de réserver à la poursuite pénale – renvoi devant une juridiction de jugement ou non-lieu.

Quant à l’action civile, elle n’est qu’une action accessoire à l’action publique, laquelle est en principe initiée par le ministère public. C’est pourquoi, si le ministère public ne juge pas utile de former un pourvoi contre l’arrêt de la chambre de l’instruction attaqué, l’intérêt général ne justifie pas que la partie civile dispose également de cette faculté, à moins que la décision en cause ne nuise gravement à ses intérêts. Si la partie civile disposait d’un droit illimité à l’exercice du pourvoi en cassation contre les arrêts de la chambre de l’instruction et notamment, comme en l’espèce, contre des arrêts de non-lieu – et alors même que le ministère public, qui représente l’accusation, aurait estimé ne pas devoir se pourvoir –, il existerait alors un risque pour l’accusé d’être exposé à des procédures dilatoires ou abusives, malgré la présomption d’innocence dont il doit bénéficier. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que la partie civile conserve toujours la possibilité d’agir devant les juridictions civiles pour solliciter l’indemnisation de son préjudice.

Par ailleurs, le Gouvernement note que la chambre criminelle de la Cour de cassation a donné une interprétation souple de la sixième hypothèse énoncée au second alinéa de l’article 575 du Code de procédure pénale, en étendant la notion de « conditions essentielles » de l’existence légale de l’arrêt à sa motivation. La Cour de cassation a ainsi jugé que le pourvoi de la seule partie civile était possible si l’arrêt ne répondait pas aux impératifs de motivation, omettait de répondre aux articulations essentielles du mémoire de la partie civile, ne contenait aucun exposé des faits, ou encore ne contenait pas de motifs suffisants sur les chefs de mise en examen visés dans la plainte avec constitution de partie civile.

Pour ce qui est de la présente affaire, le Gouvernement note qu’en exerçant son pourvoi, la requérante n’a soulevé dans son mémoire ampliatif aucun moyen susceptible de justifier l’examen au fond de son pourvoi, en l’absence de celui formé par le ministère public. En effet, la chambre criminelle a considéré que les moyens proposés par la requérante revenaient à « discuter des motifs de fait et de droit retenus par les juges » et ne correspondaient à aucun des cas énumérés au deuxième alinéa de l’article 575 du Code de procédure pénale. Cela étant, la décision d’irrecevabilité rendue par la chambre criminelle a été précédée d’une vérification de la conformité de l’arrêt attaqué aux règles de droit applicables. Force est donc de constater que le pourvoi en cassation formé par la requérante n’a pas été privé de tout effet, puisqu’il a conduit la Cour de cassation à examiner, au moins sommairement, les griefs invoqués au fond et à contrôler la régularité de la décision attaquée. Enfin, le Gouvernement souligne que la plainte de la requérante avait préalablement fait l’objet d’un examen par deux ordres de juridiction successifs qui sont parvenus à la même conclusion.

Le Gouvernement conclut qu’en l’espèce l’application à la requérante des dispositions de l’article 575 du Code de procédure pénale n’a pas porté atteinte à son droit d’accès à un tribunal ni méconnu le principe de l’égalité des armes. A cet égard, le Gouvernement souligne que la partie civile ne peut être considérée comme l’adversaire du ministère public, puisque l’un et l’autre ont un intérêt à ce que les faits à l’origine du dommage subi par la victime, dès lors qu’ils revêtent une qualification pénale, soient poursuivis et jugés. En tout état de cause, le ministère public n’a pas qualité pour se pourvoir contre toutes les décisions des chambres de l’instruction. Il n’est en effet recevable à se pourvoir qu’autant que la décision affecte l’intérêt général, et pas seulement des intérêts privés (Cass. crim. 3 mai 1994, Bull. crim. n o 161). Le rôle dévolu respectivement à la partie civile et au ministère public dans le procès pénal explique ainsi l’étendue de leurs pouvoirs pour former un pourvoi en cassation contre les arrêts de la chambre de l’instruction. 2. L’appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect (voir notamment Golder c. Royaume-Uni , arrêt du 21 février 1975, série A n o 18, p. 18, § 36), n’est pas absolu ; il se prête à des limitations implicitement admises, notamment pour les conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat qui jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation ( Levages Prestations Services c. France , arrêt du 23 octobre 1996, Recueil 1996–V, p. 1543, § 40). Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable d’une manière ou à un point tels que son droit d’accès à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, entre autres, Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni , arrêt du 13 juillet 1995, série A n o 316-B, pp. 78-79, § 59 ; Bellet c. France , arrêt du 4 décembre 1995, série A n o 333-B, p. 41, § 31).

Dans le cas d’espèce, la requérante a souhaité former un pourvoi contre l’arrêt de la chambre d’accusation qui, confirmant l’ordonnance de non-lieu rendue par le juge d’instruction, a considéré que les faits dont elle se plaignait ne revêtaient aucune qualification pénale. Le ministère public n’ayant pas jugé opportun de se pourvoir en cassation, il appartenait à la requérante de démontrer que l’arrêt contre lequel elle formait un pourvoi correspondait à l’un des cas prévus par l’article 575 du Code de procédure pénale. En effet, aux termes de cette disposition, en dehors de sept cas limitativement énumérés, la partie civile n’est pas recevable à former seule un pourvoi devant la Cour de cassation contre un arrêt de la chambre d’accusation, si le ministère public ne forme pas lui-même de pourvoi. Or, le pourvoi de la requérante a été déclaré irrecevable au motif que les moyens proposés ne correspondaient à aucun des cas énumérés au deuxième alinéa de la disposition susmentionnée.

Afin de s’assurer que la déclaration d’irrecevabilité n’a pas porté atteinte à la substance même du droit de la requérante « à un tribunal », la Cour recherchera d’abord si les modalités d’exercice du pourvoi en cassation pouvaient passer pour prévisibles aux yeux d’un justiciable, et partant, si la sanction de leur non-respect n’a pas méconnu le principe de proportionnalité (arrêt Levages Prestations Services c. France , précité, p. 1543, § 42).

La Cour constate en premier lieu que la requérante pouvait connaître, à partir du libellé même de l’article 575 du Code de procédure pénale, ses obligations en matière d’introduction d’un pourvoi.

Il reste donc à la Cour à examiner si l’irrecevabilité prononcée, tout en étant prévisible, n’a pas, au vu des circonstances de l’espèce, porté atteinte au droit d’accès de la requérante à un tribunal, notamment en raison de sa nature ou de ses conséquences.

La Cour relève que le pourvoi en cassation est une voie de recours extraordinaire, ce qui signifie que la Cour de cassation ne rejuge pas les affaires dont elle est saisie au fond, mais ne peut que sanctionner une violation de la loi par l’annulation totale ou partielle de la décision attaquée. Le pourvoi en cassation est ouvert en matière pénale à toutes les personnes parties au procès qui ont un intérêt à la cassation. Si la recevabilité du pourvoi de la partie civile est, en dehors de sept cas limitativement énumérés, subordonnée à l’existence d’un pourvoi formé par le ministère public, cette limitation résulte de la nature des arrêts rendus par les chambres de l’instruction et de la place dévolue à l’action civile dans le procès pénal. La Cour ne saurait admettre que la partie civile doive disposer d’un droit illimité à l’exercice du pourvoi en cassation contre les arrêts de non-lieu, car elle est sensible à l’argument du Gouvernement développé ci ‑ dessus (voir § 26).

En outre, la procédure en cassation succédait, en l’occurrence, à l’examen de la cause de la requérante par le juge d’instruction puis par la chambre d’accusation. Par ailleurs, la Cour note que la décision d’irrecevabilité rendue en l’espèce par la chambre criminelle a été précédée, conformément à sa pratique habituelle, d’une vérification de la conformité de l’arrêt aux règles de droit applicables au regard des formalités substantielles. Ainsi, tout en déclarant irrecevable le pourvoi en cassation formé par la requérante, la Cour de cassation l’a cependant examiné afin de contrôler la régularité de la décision attaquée (voir, mutatis mutandis , Bennour c. France , (déc.), n o 48991/99, 13 septembre 2001, non publiée).

Enfin, la Cour relève que la possibilité s’offrait à la requérante de poursuivre devant les juridictions civiles la société contre laquelle elle avait porté plainte. En fait, la requérante a bien fait usage de cette voie de droit en saisissant le tribunal de grande instance de Strasbourg, mais elle fut déboutée de ses demandes tant en première instance qu’en appel.

En conclusion, la requérante n’a pas, du fait des conditions imposées pour la recevabilité de son pourvoi en cassation, subi d’entrave à son droit d’accès à un tribunal tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Eu égard à la place dévolue à l’action civile dans le procès pénal et aux intérêts complémentaires de la partie civile et du ministère public, la Cour ne saurait admettre non plus que le principe de l’égalité des armes fût méconnu en l’espèce. A cet égard, la Cour admet avec le Gouvernement que la partie civile ne peut être considérée comme l’adversaire du ministère public, ni d’ailleurs nécessairement comme son alliée, leur rôle et leurs objectifs étant clairement distincts.

Partant, il n’y a pas eu violation de cette disposition. B. Sur le défaut de transmission des deux volets du rapport du conseiller rapporteur au conseil de la requérante 1. Thèses défendues devant la Cour

La requérante affirme que le principe de l’égalité des armes n’a pas été respecté car le Parquet de la Cour de cassation a joui de plusieurs privilèges au détriment de ses droits de défense. Elle relève que son avocat n’a pas reçu communication avant l’audience du rapport du conseiller rapporteur, alors que ce document avait été fourni à l’avocat général.

Le Gouvernement rappelle le rôle dévolu au conseiller rapporteur, chargé d’examiner avec une objectivité complète l’affaire faisant l’objet d’un pourvoi. Cet examen a un double objet, visant d’une part à vérifier la recevabilité du pourvoi et la régularité des pièces transmises, et d’autre part à rédiger un rapport écrit. Une pratique voudrait que les avocats des parties soient informés de celui-ci par une mention au rôle diffusé à l’Ordre des avocats aux conseils huit jours avant l’audience ; au vu de cette mention, les conseils des parties pourraient apprécier l’opportunité de déposer une note complémentaire ou de plaider l’affaire à l’audience. Toutefois, se référant à la jurisprudence de la Cour (arrêt Reinhardt et Slimane–Kaïd c. France , op. cit.), le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour. 2. L’appréciation de la Cour

La Cour a déjà jugé qu’étant donné l’importance du rapport du conseiller rapporteur, principalement du second volet de celui-ci, le rôle de l’avocat général et les conséquences de l’issue de la procédure pour les intéressés, le déséquilibre créé, faute d’une communication identique du rapport au conseil de la partie civile, ne s’accorde pas avec les exigences du procès équitable (arrêt Reinhardt et Slimane–Kaïd c. France précité, p. 666, § 105).

La Cour ne distingue en l’espèce aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence : en effet les deux volets du rapport du conseiller rapporteur n’ont pas été communiqués au conseil de la requérante avant l’audience, alors que l’avocat général s’est vu communiquer l’intégralité du dossier. Les principes du contradictoire et de l’égalité des armes ont ainsi été méconnus.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante réclame 7 193 544 FRF au titre du préjudice matériel. Cette somme correspond au manque à gagner dont elle estime souffrir du fait de la perte d’un contrat avec un organisateur de voyages. La requérante réclame en outre 100 000 FRF au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement affirme que les prétentions de la requérante sont manifestement excessives. Il souligne qu’il n’existe aucun lien de causalité entre le préjudice matériel allégué et la procédure devant la Cour de cassation, en cause dans la présente affaire. Il propose d’allouer à la requérante une somme de 20 000 FRF toutes causes de préjudice confondues.

La Cour a conclu en l’espèce à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du défaut de transmission du rapport du conseiller rapporteur au conseil de la requérante avant l’audience. Seuls les préjudices causés par cette violation de la Convention sont en conséquence susceptibles de donner lieu à réparation. Or, la Cour n’aperçoit aucun lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont la requérante aurait eu à souffrir ; elle ne peut donc y faire droit. Quant au tort moral, la Cour l’estime suffisamment réparé par le constat de violation auquel elle parvient. B. Frais et dépens

La requérante réclame 8 772 553 FRF au titre des frais et dépens. Elle ventile cette somme comme suit : 642 023 FRF au titre d’honoraires de ses avocats entre 1994 et 2001 ; 172 000 FRF au titre des frais de notaire ; 7 498 530 FRF au titre des frais que lui réclame la société SOFEBAIL ; 460 000 FRF au titre des frais de notaire.

Le Gouvernement affirme que les frais de justice dont la requérante réclame le remboursement apparaissent tous liés à d’autres procédures que la procédure pendante devant la Cour. La requérante ne saurait donc demander à l’Etat français leur remboursement.

La Cour rappelle que lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions nationales « pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation » (voir, parmi beaucoup d’autres, Hertel c. Suisse , arrêt du 25 août 1998, Recueil 1998-VI, p. 2334, § 63). Il faut aussi que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC] (satisfaction équitable), n o 31107/96, § 54, ECHR 2000-XI). En l’espèce, la seule violation retenue concernant le déséquilibre dans la communication du rapport du conseiller rapporteur entre le conseil de la requérante et l’avocat général, la Cour estime que les frais réclamés n’ont pas été engagés pour prévenir ou faire corriger par la juridiction nationale la violation de la Convention. En tout état de cause, la requérante ne détaille pas ses demandes au titre des frais et dépens pour la procédure en cassation. En conséquence, la Cour décide de ne rien allouer à la requérante à ce titre.

Enfin, la Cour relève que la requérante, bien qu’elle ait nécessairement dû engager certains frais, s’est défendue seule devant elle. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle lui accorde 300 EUR au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention au regard de l’irrecevabilité du pourvoi en cassation de la requérante par application de l’article 575 du Code de procédure pénale ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce que la cause de la requérante n’a pas été entendue équitablement par la Cour de cassation ; 3. Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par la requérante ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 300 EUR (trois cents euros) pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 décembre 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président