CtEDO 07.11.2000 AI

KWAKYE-NTI ET DUFIE contre les PAYS-BAS

RESPONDENT
NLD
HOTĂRÂRE
07.11.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
KWAKYE-NTI ET DUFIE contre les PAYS-BAS (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

a cererii nr. 31519/96

prezentată de Joseph William KWAKYE-NTI și Akua DUFIE

împotriva Țărilor de Jos

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședindu-se la 7 noiembrie 2000 într-o cameră compusă din

D-na E. Palm,

președintă,

D-na W. Thomassen,

judecători,

și de

grefier de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 6 mai 1996 și înregistrată la 17 mai 1996,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamanți,

După deliberări, dă următoarea decizie:

Primul reclamant este cetățean neerlandez de origine ghaneeză, născut în 1947. A doua reclamantă, soția sa, este cetățeană neerlandeză de origine ghaneeză, născută în 1952. Locuiesc la Groningen (Țările de Jos). Devant Curt, sunt reprezentați de Maeștrul J.A. Pieters, avocat la Utrecht.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

La începutul anului 1987, reclamanții au intrat în Țările de Jos. La 25 martie 1987, au solicitat statutul de refugiat sau acordarea unui permis de ședere din motive umanitare explicând că fuseră persecutați în țara lor de origine pentru a fi refuzat să renunțe la parte din proprietatea lor în favoarea mișcării politice aparținând partidului guvernului. Cereri fuseră respinse la 10 august 1988 de ministrul Justiției. Ei au depus o cerere de revizuire și au introdus de asemenea o cerere pentru a vedea consfințit efectul suspensiv al cererii de revizuire, ceea ce le-a fost refuzat.

Prin decizie din 5 iulie 1989, președintele tribunalului de circumscripție (Arrondissementsrechtbank) din Groningen, judecând în funcție de urgență, a interzis orice expulzare în cursul procedurii de revizuire. A reamintit că refuzul de a conferi un efect suspensiv unei cereri de revizuire era justificat numai dacă motivele invocate la sprijinul cererii de azil erau lipsite de veracitate sau erau în mod clar incomplete. Observând că ministrul Justiției expusese în special că unele documente depuse nu fuseră autentice, președintele estima că nu se putea, pe baza unui examen provizoriu, exclude că putea fi vorba de documente autentice. A constatat de asemenea că, dacă narațiunea reclamanților nu era prea credibilă și conținea contradicții privind circumstanțele plecării lor din Ghana, era pentru rest coerentă și nu era atât de neplauzibilă încât să nu i se poată acorda nici o credință. Nu putea deci fi exclude că reclamanții putea, în reaudiere, să aducă explicații suplimentare și să clarificew anumite imprecizii.

Cererea de revizuire a fost respinsă la 21 februarie 1991 și reclamanții au apelat în fața secțiunii jurisdicționale (Afdeling Rechtspraak) a Consilului de Stat (Raad van State).

La 12 mai 1992, reclamanților le-au fost acordat un permis de ședere din motive umanitare, din cauza duratei examinării cererilor lor.

La 22 iunie 1992, primul reclamant a solicitat autorizații de ședere provisorie (machtigingen tot voorlopig verblijf) pentru cei trei fii ai săi: Stephen Achampong, născut la 27 decembrie 1972, Richard Anim, născut la 21 mai 1974, și John Kusi, născut la 4 iunie 1977.

La 23 octombrie 1992, ministrul Afacerilor Externe (minister van Buitenlandse Zaken) a respins cererea.

În cadrul examinării cererilor de Stephen Achampong și John Kusi, ministrul a observat mai întâi că se presupunea că copiii trebuia să locuiască în Țările de Jos mai mult de trei luni (perioada maximă de validitate a unei vize de ședere provizorie) și deci trebuia examinate cererile în lumina dispozițiilor aplicabile în materia permiselor de ședere (vergunning tot verblijf) în scopul regrupării familiale. În acest context, a reamintit că, conform articolului 11 § 5 al legii privind străinii (Vreemdelingenwet), acordarea unui permis de ședere putea fi refuzată din motive de interes public. Țările de Jos urmând o politică de imigrație restrictivă ținând seama de situația prevalând în materia populației și ocupării forței de muncă, admitea șederea străinilor pe teritoriul său numai dacă fuseră obligați în temeiul dreptului internațional, dacă aceasta servea "intereselor esențiale ale Țărilor de Jos" (wezenlijk Nederlands belang) sau dacă era justificat de "motive imperioase de ordin umanitar" (klemmende redenen van humanitaire aard).

Ministrul era de opinie că copiii nu îndeplineau condițiile de admisiune ale articolului 11 § 5 al legii privind străinii și cele rezultând din regulile de conduită enunțate în circulara privind străinii (Vreemdelingencirculaire). Estima în adevăr că nu mai aparțineau celulei familiale a părinților lor în măsura în care, în urma plecării acestora, deveniseră membri ai celulei familiale a unui cunoscut (kennis). Nu apărusese de asemenea că reclamanții contribuiseră, financiar sau în alt mod, la educația fiilor lor. În plus, aceștia, beneficiari ai alocațiilor de șomaj, nu dispuneau de venituri suficiente pentru a asigura subzistența familiei lor în sensul legii privind străinii.

Examinând cererile în lumina articolului 8 al Convenției, ministrul consideră că, la examinarea intereselor în prezență, autoritățile olandeze nu aveau nici o obligație pozitivă de a acorda permisele de ședere solicitate, reamintind în special că nu se agă de caz de revocare a unui permis care arendase posibilă viața familială în Țările de Jos între reclamanți și copiii lor. Estima în fine că nu existau de asemenea motive umanitare justificând acordarea permiselor.

La 26 noiembrie 1992, primul reclamant a depus o cerere de revizuire a celor trei decizii luate de ministrul Afacerilor Externe.

La 2 februarie 1993, reclamanții au obținut cetățenia neerlandeză. În consecință, s-au retras din recursul introdus împotriva deciziei din 21 februarie 1991 refuzândule acordarea unui permis de ședere.

La 28 noiembrie 1994, Consilul de Stat a respins recursul introdus de reclamanți împotriva deciziei din 21 februarie 1991 refuzândule statutul de refugiat politic. Estima că din cauza naturalizării lor, nu mai justificau un interes în menținerea recursului.

Entre-timp, ministrul Afacerilor Externe a respins cereri de revizuire prin decizie din 29 aprilie 1993. Pe lângă motivele conținute în deciziile din 23 octombrie 1992, a observat că copiii reclamanților locuiau cu mătușa lor și că apărusese clar că mai mulți membri ai familiei lor apropiate locuiau în Ghana. A considerat pe de altă parte că circumstanța că reclamanții versaseră, cu o anumită regularitate, sume de bani copiilor lor de la aprilie 1992, nu era de natură să infirme concluzia că copiii fuseră durabil îngrejiți în familia mătușei lor de la 1987. A observat în acest scop că cererea de alocații familiale introdusă în 1988 de primul reclamant fusese respinsă pe motiv că el nu contribuia la cheltuielile educației și întreținerii lor.

La 3 mai 1993, reclamanții au apelat decizii din 29 aprilie 1993 în fața secțiunii jurisdicționale a Consilului de Stat. Au susținut în special că au rămas în contact cu copiii lor prin scrisori și discuții telefonice și că asigurau întreținerea și educația copiilor lor de la 1992. Au adăugat că moartea celui de-al patrulea copil, o fiică decedata în 1990, întăriseră și mai mult legătura cu cei trei copii rămași în Ghana.

Prin decizie din 13 noiembrie 1995, secțiunea contencios administrativ (Afdeling Bestuursrechtspraak), care înlocuise secțiunea jurisdicțională a Consilului de Stat în temeiul unei legi din 16 decembrie 1993 intrate în vigoare la 1 ianuarie 1994, a respins recursuri. S-a pronunțat în special în acești termeni:

"După opinia secțiunii (contencios administrativ) apărătorul a adoptat, pe bună dreptate, opinia că legătura familială existentă între reclamanți și copii a fost ruptă. După plecarea reclamanților în Țările de Jos în 1987, copiii au fost durabil primți în familia unei mătușe a lor în Ghana și au fost de atunci îngrijiți și educați de ea. Nu apărusese că de la sosirea în Țările de Jos, apelații ar fi intervenit în educația sau întreținerea copiilor lor sau ar fi întreprins tentative reale în acest scop. Faptul că apelații ar fi, după cum pretind, continuat fără încetare să ajute financiar copiii și ar fi întreținut în mod regulat contacte cu ei prin scrisori și telefon, nu a fost făcut plauzibil. Au depus doar o câteva probe de plată din 1992. Teza prezentată la audiere de apelații conform căreia comisia de apel (Raad van Beroep) din Groningen a admis, în decizia privind refuzul Băncii de siguranță socială (Sociale Verzekeringsbank) de a le acorda alocații familiale în beneficiul copiilor lor, că participaseră financiar la educația lor, nu este apărabilă. În decizia menționată mai sus, comisia nu constata nimic mai mult decât faptul că apelații susținuseră că trimiseseră sume de bani în Ghana pentru copii la două reprize în 1987 și la două reprize în 1998. Această decizie nu formulează nici o opinie privind exactitatea acestei afirmații.

La întrebarea dacă legăturile familiale materiale existente între apelați și copii au fost rupte, secțiunea atașează faptelor și circumstanțelor relevate mai sus o importanță decisivă. Argumentele prezentate de apelați la sprijinul tezei conform căreia această legătură ar mai exista furnizează pe de altă parte doar o bază insuficientă pentru a răspunde afirmativ acestei întrebări.

Aceasta implică faptul că apelații nu puteau trage nici un drept la o autorizație de ședere provizorie pentru venirea copiilor din politica de reunificare familială, stabilită la capitolul B 19.2.1, b) și d) din circulara privind străinii.

Nu apărusese că apelații puteau trage o asemenea revendicare din vreo altă regulă detaliând politica de urmat stabilită în circulara privind străinii.

Nici mai puțin apărusese din asemenea fapte și circumstanțe particulare că apărătorul ar fi trebuit cu toate acestea să acorde autorizația de ședere provizorie abrogând politica de urmat. Apelații nu au făcut plauzibil faptul că continuarea educației sau a întreținerii copiilor de către mătușă - care era deja responsabilă de aceasta din aproximativ cinci ani la momentul cererii în cauză - nu ar mai fi fost posibilă. În acest context, secțiunea ține seama de faptul că copiii, ținând seama de vârsta lor, au nevoie de mult mai puțin control decât în momentul plecării apelați în Țările de Jos și de faptul că trebuie considerat că vor putea pe termen scurt zbura cu propriile aripi, dacă nu e deja cazul. În plus, apelații mai aveau în Ghana alți membri de familie cărora ar putea eventualmente face apel. Peste aceasta, cei doi copii majori ai apelați puteau presta asistență pentru întreținerea celui de-al treilea. Argumentul apelați conform căruia legătura cu copiii s-a întărit în urma decesului celui de-al patrulea copil nu este suficient pentru a ajunge la o altă concluzie. Pe acest punct, trebuie de asemenea ținut seama de faptul că apelați nu au fost în măsură să facă credibil o întărire a legăturilor familiale.

Apelații și-au întemeiat recursul pe art. 8 § 1 al Convenției Europene de Salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, denumită mai jos Convenție. S-au referit în acest scop la o decizie a Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 29 iunie 1992 din care rezultă că viața familială în sensul articolului 8 al Convenției ar putea de asemenea exista în absența vieții în comun.

La lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței secțiunii jurisdicționale pe care secțiunea [contencios administrativ] a adoptat-o ca proprie, secțiunea estimă că argumentele prezentate în fața ei de apelați furnizează doar fundamente insuficiente la sprijinul afirmației lor conform căreia ordinanțele atacate ar fi în contradicție cu art. 8 al Convenției. Sigur ar putea fi acceptat că apelați și copii lor mai aveau între ei o relație cum trebuie vorbit de familie și viață familială în sensul dispoziciei precitate, dar nu este în nici o măsură vorba de ingerință în exercitarea dreptului la respectul vieții familiale. Deciziile atacate nu merg până la retragerea unui titlu de ședere care le-ar fi permis exercitarea acestui drept aici în Țările de Jos. În acest context, trebuie apoi răspuns la întrebarea dacă există pentru apelați fapte și circumstanțe la atât de particulare care ar rezulta din dreptul la respectul vieții familiale o obligație pozitivă pentru apărător de a acorda cererile de acordare a unui titlu de ședere. Secțiunea răspunde de asemenea negativ la această întrebare.

La lumina considerațiilor expuse mai sus, nu se poate concluziona, privitor la întrebarea existenței de motive imperioase de ordin umanitar, că apărătorul nu a avut suficient în vedere dreptul apelați la respectul vieții lor familiale refuzând autorizația de ședere provizorie solicitată pentru copii lor, înclinând pentru apărarea interesului public bazat pe aplicarea unei politici de imigrație restrictivă."

Reclamanții susțin că refuzul cererilor de autorizație de ședere în Țările de Jos pe care le-au introdus pentru copiii lor atinge dreptul lor la respectul vieții familiale garantat de art. 8 al Convenției.

Estimează că, contrar a ceea ce estimaseră autoritățile olandeze, interesul lor personal ar fi trebuit să primeze interesul general al Țărilor de Jos de a conduce o politică de imigrație restrictivă. Ridică în acest context că nu pot reveni în Ghana din motive politice, că locuiesc în Țările de Jos de mai mult de 9 ani, că s-au integrat și au luat cetățenia neerlandeză, pierdând prin aceasta cetățenia ghaneeză. Notează de asemenea că situația copiilor lor s-a schimbat, în măsura în care mătușa lor nu mai dorește să-i îngrij și au trebuit să se mute la tatăl prietenilor lor. Suportul emoțional și financiar al părinților le lipsește, chiar dacă au crescut fără prezența lor din cauza duratei excesive a procedurilor pe care aceștia le-au intentat în Țările de Jos.

Primul reclamant ține de asemenea să semnaleze că el și soția sa au rămas mereu în contact telefonic și epistolar cu copiii lor. Utilizarea casetelor audio le permitea de asemenea schimburi. A trebuit totuși să facă să dispară majoritatea scrisorilor și casetelor, pentru că citirea și audiția acestora cauza numeroase tulburări psihologice soției sale.

Reclamanții susțin că refuzul acordării celor trei copii ai lor a permisului de ședere care le-ar fi permis să locuiască alături de părinții lor în Țările de Jos încalcă art. 8 al Convenției, redactat după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul la respectul vieții private familiale (...).

Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."

După opinia Guvernului, faptul că copiii s-au născut din căsătoria reclamanților implică existența unei vieți familiale în sensul articolului 8 al Convenției și trebuie presupus că nu există nici o circumstanță care să fi rupt această viață familială.

Guvernul estimă totuși că nu a existat ingerință în exercitarea dreptului la respectul vieții familiale în sensul articolului 8 al Convenției. Consideră în adevăr că, pentru a evalua dacă art. 8 al Convenției le impune o obligație pozitivă de a acorda o autorizație de ședere copiilor reclamanților, autoritățile olandeze au ținut un echilibru drept între interesele reclamanților, pe de o parte, și interesul lor de a controla imigrația, pe de alta.

Deci, argumentează mai întâi că părinții au plecat din Ghana lăsând deliberat copii lor la sora celui de-al doilea reclamant.

Precizează de la început că cei trei copii deveniseră între timp adulți și că doi dintre ei atingeseră majoritate deja în momentul în care reclamanții introduseseră cererea de autorizație de ședere pentru ei.

Dacă Guvernul presupune că părinții au rămas în contact cu copiii, constată totuși că, în decizia din 29 aprilie 1993, autoritățile olandeze concluzionaseră că sume de bani fuseră versate mai mult sau mai puțin regulat "de la aprilie 1992" sau "recent", și că Consilul de Stat reținuse la 13 noiembrie 1995 că reclamanții nu raportaseră dovada furnizării suporturi financiar copiilor lor în mod consecvent. Guvernul concludie din aceasta că nimic nu demonstrează existența elementelor suplimentare de dependență între reclamanți și copiii lor, altele decât legăturile afective normale (Comisie eur. D.H., nr. 14852/89, decizie din 29 iunie 1992, nepublicată).

Subliniază de asemenea că nimic nu-i împiedică pe reclamanți să continue să se bucure de aceeași viață familială ca aceea pe care au ales-o deliberat instalând în Țările de Jos fără copiii lor. Referindu-se la hotărârea Ahmut împotriva Țărilor de Jos (hotărâre din 28 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii, 1996-VI, § 60), accentuează că art. 8 al Convenției nu garantează dreptul de a alege locul cel mai potrivit pentru a dezvolta o viață familială.

Mereu după Guvern, nici un obstacol nu pare, în mod obiectiv, să-i împiedice pe reclamanți să se întoarcă în Ghana, în ciuda cetățeniei olandeze dobândite între timp. În cazul în care reclamanții trebuie a se referi, pe acest subiect, la motivele formulate în cererea de azil, Guvernul insistă că investigațiile ministerului Afacerilor Externe revelaseră că această cerere fusese bazată pe informații și documente neautentice.

Guvernul concludie din aceasta că plângerea reclamanților este manifestabil neîntemeiat.

Reclamanții contestă ca interesele concurente în cauză să fi fost evaluat echitabil în specie.

Insistă în special pe faptul că circumstanțe obiective le-ar împiedica să regăsească o viață familială în țara lor de origine, argumentând că au fugit din țara lor de origine pentru că au fost persecutați acolo. Contestă că investigațiile ministerului Afacerilor Externe au demonstrat că reclamanții ar fi prezentat documente false sau informații incorecte la sprijinul cererii de azil.

Adaugă în plus că, de la început, au, pe de o parte, avut intenția să-și ducă copiii în Țările de Jos, fără a furniza explicații privind motivele care i-ar fi împiedecat s-o facă, și au, pe de altă parte, preferat să aștepte ca propriile cereri să fie admise înainte de a încerca reunirea familiei.

Fac de asemenea remarci că, dacă doi dintre copii lor erau deja adulți în momentul cererii de autorizație de ședere în 1992, aceasta se datorează duratei excesive a procedurii de azil.

Estimează în final că ar fi nerezonabil să se acorde o autorizație de ședere numai fiului cel mic, în timp ce aceasta ar constitui o atingere a dreptului la viață familială între acesta și cei doi frați mai mari.

Curtea reamintește că art. 8 tinde în esență a preemuni individul împotriva ingerințelor arbitrare ale puterilor publice. Poate genera pe de altă parte obligații pozitive inerente unui "respect" efectiv al vieții familiale. Linia de demarcație între obligațiile pozitive și obligațiile negative ale Statului sub această dispoziție nu se pretează totuși la o definiție precisă. Principiile aplicabile sunt cu toate acestea comparabile. În ambele cazuri, trebuie ținut cont de echilibrul drept de ținut între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblu; la fel, în ambele ipoteze, Statul se bucură de o anumită marjă de apreciere (a se vedea hotărârea Gül c. Elveția din 19 februarie 1996, Culegere de hotărâri și decizii, 1996-I, § 38).

Prezenta specie depinde deci de întrebarea dacă autoritățile olandeze aveau obligația de a autoriza cei trei copii să locuiască cu părinții lor în Țările de Jos.

Principiile aplicabile pe acest subiect au fost enunțate de Curt în hotărârea Gül după cum urmează (loc. cit., § 38):

"a) Amploarea obligației unui Stat de a admite pe teritoriul său pe rude ai imigranților depinde de situația interesaților și de interesul general.

b) Conform unui principiu bine stabilit de drept internațional, Statele au dreptul, fără a prejudicia obligațiile rezultând pentru ele din tratate, de a controla intrarea non-naționalilor pe solul lor.

c) În materia imigrației, art. 8 nu ar putea fi interpretat cum că implică pentru un Stat obligația generală de a respecta alegerea, de către cupluri căsătorite, a rezedințe comune și de a permite reunirea familială pe teritoriul lui."

Trebuie, pentru a determina amploarea obligațiilor Statului, examinat faptele cauzei și diferențiat situația celor doi copii Stephen Achampong și Richard Anim, fiind deja adulți în momentul în care părinții au introdus cererea de autorizație de ședere pentru ei, de a celui de-al treilea fiu John Kusi care nu atingese majoritate pe atunci.

Curtea precizează de la început că, în măsura în care cauza privește imigranți, deja înzestrați cu o familie, pe care au lăsat-o în urmă, în țara lor de origine, până la recunoașterea dreptului lor de a rămâne în Țările de Jos, Curtea trebuie să analizeze cauza nu numai din punct de vedere al imigrației, dar și având în vedere interesele reciproce ale reclamanților și copiilor lor. Nu se putea în adevăr compara această situație cu aceea a persoanelor care au creat legăturile familiale numai o dată stabilite în țara gazdă (a se vedea în acest context hotărârea Abdulaziz, Cabales și Balkandali c. Regatul Unit din 28 mai 1985, seria A nr. 94, p. 34, § 68) unde Curtea a estimat că art. 8 nu ar putea fi interpretat cum că implică pentru un Stat contractant obligația generală de a respecta alegerea, de către cupluri căsătorite, a rezedințelor comune și de a accepta instalarea soților non-naționali în țară.

Curtea reamintește că "relațiile dintre adulți", cum aici între reclamanți și copii Stephen Achampong și Richard Anim, "nu se vor bucura neapărat de protecția articolului 8 fără ca să fie demonstrat existența elementelor suplimentare de dependență, altele decât legăturile afective normale" (Comisie eur. D.H., nr. 10375/83, decizie din 10 decembrie 1984, D.R. 40, p. 196).

Curtea constată că, în specie, Stephen Achampong și Richard Anim au esența legăturilor lor cu țara lor de origine în care locuiesc de la naștere. Nu este de asemenea stabilit că ar fi din punct de vedere financiar, sau pentru vreo altă reason materială, dependenți de reclamanți.

Privitor la cel de-al treilea fiu al reclamanților, John Kusi, Curtea observă că după plecarea părinților, a fost mai întâi în grijă surorii mamei și apoi la tatăl unui prieten, deci a trăit întreaga viață în Ghana. De aici rezultă că are legăturile solide cu mediul lingvistic și cultural al țării sale.

În aceste circumstanțe, nimic nu permite a pune în îndoială că autoritățile naționale au făcut o apreciere dreaptă privitor la echilibrul de ținut între interesele reclamanților și cele ale societății în general.

În acest context, Curtea constată, ca și Guvernul și instanțele judiciare naționale, că nu apare că reclamanții au asumat, înainte de 1992, o responsabilitate morală sau financiară particulară pentru copiii lor care fuseră în totalitate în grija mătușei lor în Ghana. Pentru surplus, Curtea notează că autoritățile olandeze expuseseră că cei doi frați Stephen Achampong și Richard Anim puteau, în caz de necesitate, avea grijă de fratele John Kusi, fără ca reclamanții să ia poziție pe acest subiect.

Curtea observă în fine că reclamanții nu se găseau împiedicați de a menține gradul de viață familială cum a existat de la 1987. Se poate sigur că preferau menține și intensifica legăturile familiale cu fiul lor în Țările de Jos. Cu toate acestea, cum se desprinde din principiile enunțate mai sus, art. 8 nu garantează dreptul de a alege locul cel mai potrivit pentru a dezvolta o viață familială ... (a se vedea Curt eur. D.H., Abdulaziz, Cabales și Balkandali c. Regatul Unit, dec. din 28 mai 1985, Seria A nr. 94, și Ahmut c. Țările de Jos, dec. din 28 noiembrie, Culegere de hotărâri și decizii, 1996-VI).

În aceste condiții, Statul pârât nu poate fi considerat a fi omis de a ține un echilibru drept între interesele reclamanților, pe de o parte, și propriul interes, pe de altă parte. De aici rezultă că cererea trebuie de asemenea respinsă pe acest punct ca fiind manifestabil neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Michael O'Boyle

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-11-07
0,95
SEN contre les PAYS-BAS
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 31465/96 présentée par Zeki, Gülden et Sinem SEN contre les Pays-Bas La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 7 novembre 2000 en une chambre com
CtEDO 2000-02-29
0,93
V.N.K. ET AUTRES contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n os 29888/96, 29889/96, 29890/96, 29891/96, 29892/96, 29893/96, 29894/96, 29895/96, 29896/96 contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant
CtEDO 2000-02-14
0,93
R.V. ET AUTRES CONTRE LES PAYS-BAS
RÉSOLUTION INTÉRIMAIRE DH (2000) 25 DROITS DE L'HOMME REQUÊTE N° 14084/88 R. V. ET AUTRES CONTRE LES PAYS-BAS (adoptée par le Comité des Ministres le 14 février 2000, lors de la 695 e réunion des Délégués des Ministres) Le Comité des Minist
CtEDO 2001-07-10
0,93
KUTZNER contre l'ALLEMAGNE
QUATRIEME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 46544/99 présentée par Ingo et Anette KUTZNER contre l’Allemagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 10 juillet 2001 en une chambre compos
CtEDO 2002-05-23
0,93
K.A. et A.D. contre la BELGIQUE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n° 42758/98 et 45558/99 présentées par K.A. et A.D. contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 mai 2002 en une chambre
Sursă