RONGONI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44531/98 prezentate de Ivana Rongoni împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 9 noiembrie 2000 într-o cameră compusă din G. Ress, președintele A. Pastor Ridruejo, B. Conforti, L. Caflisch, J. Makarczyk, I. Cabral Barreto, N. Vajić, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 24 septembrie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1998 După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurenta este un resortisant italian, născut în 1929 și rezident la Fermo (Ascoli Piceno). Într-o cerere anterioară adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului (nr. 24038/94), recurenta se plângea deja de durata aceleiași proceduri și invocase art. 6 alineatul (1) din convenție. În raportul său din 11 aprilie 1995, Comisia a considerat că în cazul de față a avut loc o încălcare a acestei dispoziții, întrucât recurenta nu a beneficiat de o examinare a cauzei sale într-un termen rezonabil. Prin adoptarea rezoluției interimare DH (95) 307, Comitetul de Miniștri a făcut la fel cu avizul Comisiei și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin Rezoluția finală DH (96) 428, guvernul italian a fost condamnat să plătească reclamantului 4 500 000 de lire italiene ca despăgubiri pentru prejudicii morale. Victima unui accident de circulație în cursul căruia a fost grav rănită, la 29 iunie 1984 reclamanta s-a prezentat drept parte civilă în fața judecătorului de instanță de la Fermo în cadrul procedurilor penale împotriva persoanei responsabile de accident, dl T. Prin hotărârea pronunțată la 20 iulie 1984, judecătorul de instanță din Fermo l-a condamnat pe domnul T la plata unei amenzi și l-a condamnat, de asemenea, la plata către partea civilă a unei sume de bani cu titlu de provizion. La 12 decembrie 1985, Tribunalul de la Fermo a confirmat hotărârea de primă instanță. Prin hotărârea din 23 octombrie 1986, Curtea de Casație a declarat inadmisibil recursul prezentat de domnul T. La 10 martie 1987, reclamanta l-a numit pe dl T. în fața Tribunalului din Fermo pentru a obține repararea daunelor suferite. 1990 judecătorul de punere în stare a primit cererea recurentei de audiere a martorilor și a trimis cazul înapoi la ședința din 6 februarie 1991. Cu toate acestea, această audiere a fost amânată pentru o perioadă de doi ani, din cauza mutației judecătorului de punere în funcțiune. Mai 1993, recurenta l-a invitat pe președintele Tribunalului din Fermo să numească un nou judecător pentru punerea în aplicare la care ar putea solicita un nou provizion. Președintele însuși a stabilit o audiere la 28 iunie 1993 și, printr-o ordonanță în afara ședinței din 16 iulie 1993, a acordat reclamantei un provizion de 10 000 000 de lire italiene [1] Printr-o ordonanță în afara ședinței din 8 iunie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 15 iunie 1995, președintele Tribunalului a numit un nou judecător și a stabilit data la care cauza a fost amânată la data de 17 octombrie 1995. Ianuarie 1996 pentru a asculta părțile și martorii. Cu toate acestea, această ședință nu are loc, deoarece a fost amânată din oficiu de mai multe ori, inclusiv ultima sine die . În urma unei cereri a recurentei din 21 ianuarie 1998, printr-o ordonanță în afara instanței din 22 ianuarie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din ziua următoare, judecătorul a fixat la cinstirea următoare la 12 mai 1998. În ziua următoare, consiliul recurentei a solicitat o trimitere pentru a putea depune la dosar documentele referitoare la procedura penală care se află în fața instanței judecătorești din statul Fermo. 1998, judecătorul a numit un expert și a fixat la ședința din 9 decembrie 1998 pentru jurământul acestuia din urmă. La 24 martie 1999, judecătorul a stabilit la ședința din 11 octombrie 1999 pentru prezentarea concluziilor. În ziua următoare, judecătorul l-a retrimis la 13 octombrie 1999, deoarece părțile erau absente. La acea dată, judecătorul raaya la cauza rolului, în conformitate cu art. 309 din Codul de procedură civilă. Între timp, la o dată nespecificată în mai 1999, părțile au ajuns la o soluționare amiabilă a diferendului. ÎN DREPT Primul motiv al recurentei se referă la durata procedurii în litigiu. Perioada care a fost luată în considerare a început la 12 aprilie 1995, ziua următoare datei reținute de Comisie în raportul său și s-a încheiat în mai 1999. Potrivit recurentei, durata perioadei care trebuie luată în considerare, care este de mai mult de patru ani pentru o instanță, nu răspunde la cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări de fond; reclamanta se plânge, de asemenea, de încălcarea articolului 1 din convenție. Curtea reamintește că art. 1 din Convenția mai menționată se referă la clauzele din titlul I și, prin urmare, joacă numai în combinație cu acestea; încălcarea sa rezultă în mod automat din încălcarea lor, însă nu adaugă nimic la aceasta (hotărârea Irlanda c. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978, seria A 25, § 238). Întrucât cererea trebuie declarată admisibilă în ceea ce privește motivul recurentei întemeiat pe durata procedurii în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea consideră că o concluzie separată în temeiul articolului 1 din Convenție nu îndeplinește nicio cerință juridică. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară faptul că se aplică toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress modulier Președinte [1] În raportul său conform art. 31 din Convenție, Comisia a luat în considerare procedura până la data adoptării raportului la 11 aprilie 1995.

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44531/98

présentée par Ivana Rongoni

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 9

novembre 2000 en une chambre composée de

M.

G. Ress,

président

,

M.

A. Pastor Ridruejo,

M.

B. Conforti,

M.

L. Caflisch,

M.

J. Makarczyk,

M.

I. Cabral Barreto,

M

me

N. Vajić,

juges

,

et de

M.

V. Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 24 septembre 1997 et enregistrée le 13

novembre 1998

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante est une ressortissante italienne, née en 1929 et résidant à Fermo (Ascoli Piceno).

Dans une précédente requête introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme (n° 24038/94), la requérante s'était déjà plainte de la durée de la même procédure et avait invoqué l'article 6 § 1 de la Convention. Dans son rapport du 11 avril 1995, la Commission avait estimé qu'il y avait eu en l'espèce violation de cette disposition, car la requérante n'avait pas bénéficié d'un examen de sa cause dans un délai raisonnable. En adoptant la résolution intérimaire DH (95) 307, le Comité des Ministres fit sien l’avis de la Commission et constata la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Par la résolution finale DH (96) 428, le gouvernement italien fut condamné à verser au requérant 4

500

000 lires italiennes à titre de réparation pour préjudice moral.

Victime d'un accident de la circulation au cours duquel elle fut grièvement blessée, le 29 juin 1984 la requérante se constitua partie civile devant le juge d'instance de Fermo dans le cadre des poursuites pénales ouvertes contre le responsable de l'accident, M. T.

Par un jugement rendu le 20 juillet 1984, le juge d'instance de Fermo condamna M. T. au paiement d'une amende. Il le condamna également au paiement à la partie civile d'une somme d'argent à titre de provision. Le 12 décembre 1985, le tribunal de Fermo confirma le jugement de première instance. Par un arrêt du 23 octobre 1986, la Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi présenté par M. T.

Le 10 mars 1987, la requérante assigna M. T. devant le tribunal de Fermo afin d'obtenir la réparation des dommages subis.

La mise en état de l'affaire commença le 15 juin 1987. Après trois audiences, le 19

mars

1990 le juge de la mise en état accueillit la demande de la requérante tendant à l'audition de témoins et renvoya l'affaire à l'audience du 6 février 1991. Toutefois cette audience fut reportée

sine die

, à cause de la mutation du juge de la mise en état. Le 3

mai 1993, la requérante invita le président du tribunal de Fermo à nommer un nouveau juge de la mise en état auquel elle pourrait demander une nouvelle provision. Le président se chargea lui-même de l'affaire, fixa une audience au 28 juin 1993 et, par une ordonnance hors audience du 16

juillet

1993, accorda une provision de 10 000 000 lires italiennes à la requérante

[1]

.

Par une ordonnance hors audience du 8 juin 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 15 juin 1995, le président du tribunal nomma un nouveau juge et fixa l’audience suivante au 18

octobre 1995, date à laquelle l’affaire fut reportée au 17

janvier 1996 afin d’entendre les parties et des témoins. Toutefois, cette audience ne se tint pas, car elle fut reportée d’office à plusieurs reprises, dont la dernière

sine die

. Suite à une demande de la requérante du 21

janvier

1998, par une ordonnance hors audience du 22 janvier 1998, dont le texte fut déposé au greffe le jour d’après, le juge fixa l’audience suivante au 12 mai 1998. Le jour venu, le conseil de la requérante demanda un renvoi afin de pouvoir verser au dossier les documents relatifs à la procédure pénale s’étant déroulée devant le juge d’instance de Fermo. Le 22

juillet

1998, le juge nomma un expert et fixa l’audience du 9

décembre 1998 pour le serment de ce dernier.

Le 24 mars 1999, le juge fixa l’audience du 11 octobre 1999 pour la présentation des conclusions. Le jour venu, le juge le juge renvoya au 13 octobre 1999, car les parties étaient absentes. A cette date, le juge

raya l’affaire du rôle conformément à l’article 309 du code de procédure civile.

Entre-temps, à une date non précisée en mai 1999, les parties parvinrent à un règlement amiable du différend.

EN DROIT

1.

Le premier grief de la requérante porte sur la durée de la procédure litigieuse. La période à prendre en considération a commencé le 12 avril 1995, jour suivant la date retenue par la Commission dans son rapport, et s’est terminée en mai 1999.

Selon la requérante, la durée de la période à prendre en considération, qui est de plus de quatre ans pour une instance, ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

2.

La requérante se plaint également de la violation de l’article 1 de la Convention.

La Cour rappelle que l'article 1 de la Convention « renvoie aux clauses du Titre I et ne joue donc que combiné avec elles ; sa violation résulte automatiquement de la leur, mais elle n'y ajoute rien » (arrêt Irlande c. Royaume-Uni du 18 janvier 1978, série A n° 25, § 238).

Comme la requête doit être déclarée recevable en ce qui concerne le grief de la requérante tiré de la durée de la procédure au titre de l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime qu'une conclusion séparée au titre de l'article 1 de la Convention ne répond à aucune exigence juridique.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE,

tous moyens de fond réservés.

Vincent Berger

Georg Ress

Greffier

Président

[1]

Dans son rapport selon l’article 31 de la Convention, la Commission a pris en considération la procédure jusqu’à la date d’adoption du rapport le 11 avril 1995.