AFFAIRE COMELLA ET AUTRES c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA COMELLA ȘI ALTE C. ITALIA (Cercetarea nr. 45857/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVF 09/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J. M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, Maria Maddalena, Dora și Concetto Comella și Mattea Lodato ( în scris. - (ES) au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 2 noiembrie 1995 în temeiul articolului 25 din Convenția privind apărarea drepturilor la libertăților fundamentale ( G. Zilli, avocată la Genova. Guvernul italian ( olée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 octombrie 1999. În ianuarie 1975 și 23 mai 1978, reclamanții s-au constituit părți civile într-o procedură penală în fața Tribunalului din Syracuse împotriva a trei pârâti și a societății de asigurare S. pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a decesului domnului C., soțul și, respectiv, tatăl reclamanților, în timpul unui accident de circulație în octombrie 1972. Mai 1978, Tribunalul l-a condamnat pe unul dintre inculpați la un an și două luni de detenție și să repare, împreună cu compania S, daunele suferite de reclamanți, suma care trebuia stabilită de judecătorul civil. Prin hotărârea din 10 octombrie 1979, Curtea de Apel din Catania a declarat condamnarea pârâtului amnistiat și a confirmat condamnarea la plata daunelor. La 9 ianuarie 1980, două grupuri de persoane implicate în același accident de circulație au atribuit celor trei inculpați și societăților de asigurări S. și L. în fața Tribunalului din Syracuse, pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a accidentului respectiv. Printr-o ordonanță din 4 decembrie 1980, judecătorul de punere în funcțiune dispunea de reunirea celor două cauze și de aducerea în discuție a reclamanților, în calitate de moștenitori ai M. C., care au decedat în urma accidentului. Din cele cinci audieri stabilite între 14 aprilie 1981 și 20 octombrie 1981, patru au vizat depunerea la grefa de documente și una a fost retrimisă la cererea părților. La 22 decembrie 1981, a fost atașată la aceasta o altă cauză având ca obiect repararea daunelor suferite în timpul aceluiași accident. Din cele șase audieri stabilite între 29 decembrie 1981 și 24 iunie 1982, trei au vizat depunerea la grefa de documente, unul a fost declarat din oficiu, unul la cererea părților și unul pentru că avocatul unei părți a renunțat la mandatul său. La 28 octombrie 1982, judecătorul a declarat că unul dintre inculpații care au dat greș. La 3 martie 1983, tribunalul a fost suspendat din funcție. După două audieri privind audierea martorilor și o predare la cererea părților, la 8 octombrie 1984, judecătorul de declarare a hotărârii pronunțate a întrerupt procedura în urma decesului avocatului uneia dintre părți. La 8 ianuarie 1985, unul dintre solicitanți a reînceput procedura și o audiere a fost stabilită la 24 aprilie 1985. La 25 septembrie 1985, la 25 septembrie 1985, tribunalul a fost rejudecat din oficiu la 10 martie 1987, ca urmare a mutației judecătorului de punere în funcțiune. Părțile și-au prezentat concluziile la 10 martie 1987, iar la 26 ianuarie 1988 au avut loc pledoariile. La o dată nespecificată, Tribunalul a redeschis punerea în funcțiune și a fixat o audiere la 19 septembrie 1989. La 23 octombrie 1990 a avut loc o audiere mai târziu, la 23 octombrie 1990, la cinstirea de prezentare a concluziilor. Cea de pledoarie a avut loc la 23 iunie 1991. Printr-o hotărâre din 29 noiembrie 1991, al cărei text a fost depus la grefa din 26 martie 1992, tribunalul l-a tranșat la cauză și a stabilit valoarea prejudiciilor care trebuie plătite reclamanților. La 24 august 1992, doi dintre inculpați și unul dintre solicitanți au luat o hotărâre în fața instanței judecătorești din Catania și reclamanții au prezentat apeluri incidente. 1 ianuarie 1993. După o audiere, la 2 decembrie 1993, consilierul de punere în funcțiune l-a pus în legătură cu o altă cauză și a stabilit o audiere la 3 noiembrie 1994. O audiere mai târziu, părțile și-au prezentat concluziile la 30 martie 1995 și au stabilit o audiere la 30 noiembrie 1995. Septembrie 1996. În ziua următoare, a fost amânată la cererea părților de două ori până la 2 martie 1998, apoi la 10 mai 1999 la cererea unui solicitant. La 2 martie 1998, reclamanții au solicitat ca data acestei audieri să fie avansată. 10. Ca urmare a acestei cereri, la 18 martie 1998 la care președintele tribunalului a dat dreptul, Tribunalul a luat cuvântul la 11 mai 1998; printr-o hotărâre din 21 mai 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 15 iulie 1998, Curtea a făcut parțial dreptul la recursul principal și la apelurile incidente și a mărit valoarea prejudiciilor care trebuie plătite reclamanților. 11. La 12 ianuarie 1999, una dintre societățile de asigurări, iar la 16 aprilie 1999, unul dintre inculpați s-a ocupat de casare. 12. Potrivit informațiilor furnizate de reclamante, cauza era încă pendinte în casare la 16 mai 1999. în termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)14. În ceea ce privește această teză. 15. Perioada care trebuie luată în considerare a început între 1 ianuarie 1975 și 23 mai 1978 și era încă în curs de desfășurare la 16 mai 1999. 16. La această dată, aceasta durase deja cel puțin douăzeci și unsprezece de ani și cel mult douăzeci și patru de ani și patru de luni. 17. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999 V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 19. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamanții solicită 105 682 300 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 20 000 00 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 21. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. Pe de altă parte, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant suma solicitată pentru prejudiciul moral, și anume 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 22. Reclamanții solicită, de asemenea, 1 500 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. 23. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 24. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l de la an Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Paul Mahoney Christos Rozakis Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE COMELLA et autres c. ITALIE

(Requête n°

45857/99)

ARRÊT

STRASBOURG

9 novembre 2000

DÉFINITIF

09/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Comella et autres c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

E. Levits

,

M.

A

. Kovler

,

juges

,

et de M. P.J. M

ahoney

,

greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, Maria

Maddalena, Dora et Concetto Comella et Mattea Lodato («

les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 novembre 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45857/99. Les requérants sont représentés par M

e

G. Zilli, avocate à Gênes. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999.

EN FAIT

3.

A une date non précisée, entre le 1

er

janvier 1975 et le 23 mai 1978, les requérants se constituèrent parties civiles dans une procédure pénale devant le tribunal de Syracuse à l'encontre de trois défendeurs et de la compagnie d'assurance S. afin d'obtenir réparation des dommages subis suite au décès de M. C., respectivement

mari et père des requérants, lors d'un accident de circulation survenu en octobre 1972. Par un jugement du 23

mai 1978, le tribunal condamna un des défendeurs à un an et deux mois de réclusion et à réparer, avec la compagnie S., les dommages subis par les requérants, le montant devant être déterminé par le juge civil. Par un arrêt du 10 octobre 1979, la cour d'appel de Catane déclara la condamnation dudit défendeur amnistiée et confirma la condamnation au paiement des dommages.

4.

Le 9 janvier 1980, deux groupes de personnes concernées par le même accident de circulation, assignèrent les trois défendeurs et les compagnies d'assurances S. et L. devant le tribunal de Syracuse, afin d’obtenir réparation des dommages subis suite audit accident.

5.

Par une ordonnance du 4 décembre 1980, le juge de la mise en état disposa la jonction des deux affaires et la mise en cause des requérants, en tant qu’héritiers de M. C., décédé suite à l’accident. Des cinq audiences fixées entre le 14 avril 1981 et le 20 octobre 1981, quatre concernèrent le dépôt au greffe de documents et une fut renvoyée à la demande des parties. Le 22 décembre 1981, à celle-ci fut jointe une autre affaire ayant pour objet la réparation des dommages subis lors du même accident. Des six audiences fixées entre le 29 décembre 1981 et le 24 juin 1982, trois concernèrent le dépôt au greffe de documents, une fut renvoyée d’office, une à la demande des parties et une car l’avocat d’une partie avait renoncé à son mandat.

6.

Le 28 octobre 1982, le juge de la mise en état déclara l’un des défendeurs défaillants. Le 3 mars 1983, l’audience fut ajournée d’office. Après deux audiences concernant l’audition de témoins et une remise à la demande des parties, le 8 octobre 1984 le juge de la mise en état déclara l’interruption de la procédure suite au décès de l’avocat d’une des parties.

7.

Le 8 janvier 1985, l’un des demandeurs reprit la procédure et une audience fut fixée au 24 avril 1985. Le 25 septembre 1985, l’audience fut renvoyée d’office au 10 mars 1987, suite à la mutation du juge de la mise en état. Les parties présentèrent leurs conclusions le 10 mars 1987 et l’audience de plaidoiries se tint le 26 janvier 1988.

8.

A une date non précisée, le tribunal rouvrit la mise en état et fixa une audience au 19 septembre 1989. Une audience plus tard, le 23 octobre 1990 l’audience de présentation de conclusions eut lieu. Celle de plaidoiries se tint le 23 juin 1991. Par un jugement du 29 novembre 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 26 mars 1992, le tribunal trancha l’affaire et fixa le montant des dommages à verser aux requérants.

9.

Le 24 août 1992, deux des défendeurs et l’un des demandeurs interjetèrent appel du jugement devant la cour d’appel de Catane et les requérants présentèrent des appels incidents. La mise en état commença le 7

janvier 1993. Après une audience, le 2 décembre 1993 le conseiller de la mise en état disposa la jonction avec une autre affaire et fixa une audience au 3 novembre 1994. Une audience plus tard, les parties présentèrent leurs conclusions le 30 mars 1995 et l’audience de plaidoiries fut fixée au 30

septembre 1996. Le jour venu, l’audience fut ajournée à la demande des parties à deux reprises jusqu’au 2 mars 1998, puis au 10 mai 1999 à la demande d’un demandeur. Le 2 mars 1998, les requérants demandèrent que la date de cette audience fût avancée.

10.

Suite à cette demande, à laquelle le 18 mars 1998 le président du tribunal fit droit, l’audience de plaidoiries se tint le 11 mai 1998. Par un arrêt du 21 mai 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 15 juillet 1998, la cour fit en partie droit à l’appel principal et aux appels incidents et augmenta le montant des dommages à verser aux requérants.

11.

Le 12 janvier 1999, l’une des compagnies d'assurances, et le 16

avril

1999, l’un des défendeurs, se pourvurent en cassation.

12.

Selon les informations fournies par les requérantes, l'affaire était encore pendante en cassation au 16 mai 1999.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

14.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

15.

La période à considérer a débuté entre le 1

er

janvier 1975 et le 23

mai

1978 et était encore pendante au 16 mai 1999.

16.

Elle avait, à cette date, déjà duré au moins vingt ans et onze mois et au plus vingt-quatre ans et quatre mois.

17.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999

‑

V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

18.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

19.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

20.

Les requérants réclament 105 682 300 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 20 000 00 ITL au titre du préjudice moral qu'ils auraient subis.

21.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant la somme demandée au titre du préjudice moral, à savoir

20

000

000 ITL.

B.

Frais et dépens

22.

Les requérants demandent également 1 500 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

23.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

24.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Paul

Mahoney

Christos

Rozakis

Greffier

Président