AFFAIRE D'ANNIBALE c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ DE ANNIBALE c. ITALIA (solicitarea nr. 45872/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVF 09/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J. M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv un resortisant italian, dl Luigi D'Annibale ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 17 noiembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 cu numărul dosarului 45872/99. Reclamantul este reprezentat de M. C. Senatra, avocat la Monte Porzio Catone (Roma). Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 octombrie 1999. La 9 și 23 mai 1991, reclamantul l-a numit pe dl M. și, respectiv, compania de asigurări F. în fața judecătorului din Roma pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație. La data de 21 octombrie 1991, punerea în funcțiune a cauzei a început la 21 octombrie 1991, data la care compania de asigurări F a fost constituită, iar reclamantul a solicitat posibilitatea de a reînnoi notificarea actului de citație al domnului M., deoarece își schimbase reședința, care a fost făcută la 6 mai 1992. La 8 iunie 1992, dl M. M. s-a constituit în procedură și judecătorul a aprobat audierea martorilor. La 6 aprilie 1993, părțile au solicitat o rejudecare. La 29 ianuarie 1994 a avut loc audierea unui martor. La 19 iulie 1994, părțile au solicitat o rejudecare pentru a da în judecată un alt martor care nu a fost prezentat, iar judecătorul a amânat cauza la 21 februarie. 1995 pentru prezentarea concluziilor. În ziua următoare, judecătorul a stabilit data la care a avut loc încuviințarea pledoariilor în fața camerei competente la 7 aprilie 1997. Prin hotărârea din 11 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 6 mai 1997, judecătorul judecător a făcut dreptul la cererea reclamantului. Potrivit informațiilor furnizate de reclamant, această hotărâre a fost notificată la 26 mai 1997 și a câștigat autoritatea de lucru judecat la 26 iunie 1997. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind dreptul la o astfel de teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 și 23 mai 1991 și s-a încheiat la 6 mai 1997. 10. Prin urmare, aceasta a durat aproximativ șase ani, pentru o instanță. 11. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999 V) lai existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 7 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. Pe de altă parte, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 639 998 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor. 17. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va fi majorată cu un interes simplu cu 2,5 % l de la an Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Paul Mahoney Christos Rozakis Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE D'ANNIBALE c. ITALIE

(Requête n°

45872/99)

ARRÊT

STRASBOURG

9 novembre 2000

DÉFINITIF

09/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire D'Annibale c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

E. Levits

,

M.

A

. Kovler

,

juges

,

et de M. P.J. M

ahoney

,

greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Luigi D'Annibale («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2

février

1999 sous le numéro de dossier 45872/99. Le requérant est représenté par M

e

C. Senatra, avocat à Monte Porzio Catone (Rome). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999.

EN FAIT

3.

Les 9 et 23 mai 1991, le requérant assigna respectivement M. M. et la compagnie d’assurances F. devant le juge d’instance de Rome afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 21 octobre 1991, date à laquelle se constitua la compagnie d’assurances F. et le requérant demanda de pouvoir renouveler la notification de l’acte de citation de M. M., car il avait changé de résidence, ce qui fut fait le 6 mai 1992.

5.

Le 8 juin 1992, M. M. se constitua dans la procédure et le juge admit l’audition de témoins. Le 6 avril 1993, les parties demandèrent un renvoi. Le 29 janvier 1994 eu lieu l’audition d’un témoin. Le 19 juillet 1994, les parties demandèrent un renvoi afin de procéder à l’audition d’un autre témoin qui ne s’était pas présenté et le juge ajourna l’affaire au 21

février

1995 pour la présentation des conclusions. Le jour venu, le juge fixa la date de l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 7

avril 1997.

6.

Par un jugement du 11 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 6 mai 1997, le juge d’instance fit droit à la demande du requérant. Selon les informations fournies par le requérant, ledit jugement fut notifié le 26

mai

1997 et acquit l'autorité de la chose jugée le 26 juin 1997.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le les 9 et 23 mai 1991 et s'est terminée le 6 mai 1997.

10.

Elle a donc duré environ six ans, pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999

‑

V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 7 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 20 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'il aurait subis.

15.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 12 000 000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 1 639 998 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12 000 000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Paul

Mahoney

Christos

Rozakis

Greffier

Président