- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 9 noiembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Chiappetta împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL CHIAPPETTA c. ITALIA (solicitarea nr. 45869/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVF 09/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J.
M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Aldo Dante Chiappetta, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 3 noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45869/99. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 octombrie 1999. La 16 noiembrie 1981, reclamantul a atribuit societății cu răspundere limitată S. în fața Tribunalului din Cosenza pentru a obține eliminarea viciilor de construcție ale clădirii sale și repararea daunelor suferite. La data de 4 februarie 1982, judecătorul pentru punerea în funcțiune a numit un expert, care a depus jurământul, după trei trimiteri din oficiu, la data de 2 mai 1983. La data de 24 octombrie 1983 a fost revocat din oficiu la data de 20 decembrie 1984. La data de 7 martie 1985, judecătorul a aprobat audierea pârâtului.
După patru trimiteri, dintre care două din oficiu, la 23 iunie 1987, părțile și-au prezentat concluziile și ședința de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilită la 16 martie 1988. Printr-o hotărâre definitivă din 7 aprilie 1988, al cărei text a fost depus la grefă la 27 iunie 1988, Tribunalul a anulat clauza privind scutirea de răspundere în beneficiul societății S. prevăzută în contract și a condamnat societatea respectivă la repararea daunelor, suma rămasă urmând a fi stabilită ulterior. Printr-o ordonanță din aceeași zi, tribunalul a dispus prezentarea personală a expertului. La 15 noiembrie 1990, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat reinstaurarea cererii și a stabilit la tribunal la 7 martie 1991. printr-o ordonanță din 8 martie 1991, judecătorul a numit un alt expert pentru o expertiză suplimentară.
Lanțul de la 4 iulie 1991 a fost trimis pentru că expertul nu primise comunicarea invitată să se prezinte. La data de 20 februarie 1992, expertul a depus jurământul. Lanțul prevăzut pentru 8 octombrie 1992 a fost amânat din oficiu la 21 noiembrie 1992, data la care părțile și-au prezentat concluziile. La data de 16 martie 1994 au avut loc pledoariile. Prin hotărârea definitivă executorie din 23 martie 1994, al cărei text a fost depus la grefa din 30 aprilie 1994, Tribunalul a condamnat societatea S. să execute lucrările în despăgubire pentru vicii și să plătească cheltuielile de judecată. La 27 iulie 1994, societatea S., între timp în lichidare judiciară, a interjetat apelul de pronunțare a hotărârii în fața instanței din Catanzaro.
La 3 martie 1995, părțile și-au prezentat concluziile și au prezentat pledoariile la 12 martie 1996. În acea zi, instanța a ordonat grefei să-i transmită dosarul de primă instanță și a reportat cauza la 9 aprilie 1996. 10. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 14 aprilie 1996. Iunie 1996, Curtea de apel a Catanzaro a respins recursul formulat de societatea S. și a confirmat hotărârea în primă instanță.
11. Conform informațiilor furnizate de reclamant, hotărârea instanței în cauza Catanzaro a acționat în favoarea autorității de lucru judecate la 15 iunie 1997. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. 14. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 noiembrie 1981 și s-a încheiat la 14 iunie 1996. 15. Prin urmare, a durat aproximativ 14 ani și șapte luni, pentru două instanțe.
16. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999 V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 18.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al ÎnalteiParte contractante nu permite să se desprindă mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 19. Reclamantul solicită 40 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 20. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 35 000 000 ITL. Comisioane și cheltuieli de judecată 21. Reclamantul solicită, de asemenea, 8 484 710 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții, el se retrimite Curții.
22. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 23. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 35 000 000 (trente-cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Paul Mahoney Christos Rozakis Modululer Președintele
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE CHIAPPETTA c. ITALIE (Requête n° 45869/99) ARRÊT STRASBOURG 9 novembre 2000 DÉFINITIF 09/02/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Chiappetta c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M. B. Conforti , M. G. Bonello , M me V. Strážnická , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. E. Levits , M. A . Kovler , juges , et de M. P.J. M ahoney , greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Aldo Dante Chiappetta (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45869/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999. EN FAIT
Le 16 novembre 1981, le requérant assigna la société à responsabilité limitée S. devant le tribunal de Cosenza afin d’obtenir l’élimination de vices de construction de son immeuble d’habitation ainsi que la réparation des dommages subis.
La mise en état commença le 4 février 1982, date à laquelle le juge de la mise en état nomma un expert, qui prêta serment, après trois renvois d’office, le 2 mai 1983. L’audience prévue pour le 24 octobre 1983 fut reportée d’office au 20 décembre 1984. Le 7 mars 1985, le juge admit l’audition de la partie défenderesse. Après quatre renvois, dont deux d’office, le 23 juin 1987 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 16 mars 1988.
Par un jugement non définitif du 7 avril 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 27 juin 1988, le tribunal annula la clause concernant l’exonération de responsabilité au profit de la société S. prévue dans le contrat et condamna ladite société à la réparation des dommages, leur montant restant à établir par la suite.
Par une ordonnance du même jour, le tribunal ordonna la comparution personnelle de l’expert. Le 15 novembre 1990, le juge de la mise en état ordonna à nouveau ladite comparution et fixa l’audience au 7 mars 1991. Par une ordonnance du 8 mars 1991, le juge nomma un autre expert pour une expertise complémentaire. L’audience du 4 juillet 1991 fut renvoyée car l’expert n’avait pas reçu la communication l’invitant à comparaître. L’expert prêta serment le 20 février 1992. L’audience prévue pour le 8 octobre 1992 fut reportée d’office au 21 novembre 1992, date à laquelle les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries se tint le 16 mars 1994.
Par un jugement provisoirement exécutoire du 23 mars 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 30 avril 1994, le tribunal condamna la société S. à exécuter les travaux en réparation des vices et à payer les frais de justice.
Le 27 juillet 1994, la société S., entre-temps mise en liquidation judiciaire, interjeta appel du jugement devant la cour d’appel de Catanzaro.
La mise en état de l’affaire commença le 25 novembre 1994. Le 3 mars 1995, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries se tint le 12 mars 1996. Ce jour-là, le tribunal ordonna au greffe de lui transmettre le dossier de première instance et reporta l’affaire au 9 avril 1996.
Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 14 juin 1996, la cour d’appel de Catanzaro rejeta l’appel formé par la société S. et confirma le jugement de première instance.
Selon les informations fournies par le requérant, l’arrêt de la cour d’appel Catanzaro acquit l’autorité de chose jugée le 15 juin 1997. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 16 novembre 1981 et s'est terminée le 14 juin 1996.
Elle a donc duré environ quatorze ans et sept mois, pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 40 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 35 000 000 ITL. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 8 484 710 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour il se remet à la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 35 000 000 (trente-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Paul Mahoney Christos Rozakis Greffier Président