- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 9 noiembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - réparation pécuniaire
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
Tor di Valle Costruzioni S.P.A. împotriva Italiei (nr. 2)
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 (Recuperarea nr. 45863/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVF 04/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale finale. În cauza Tor Di Valle Costruzioni S.p.A. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J.
M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care o societate italiană, Tor Di Valle Costruzioni S.p.A., a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 6 noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45863/99. Recurenta este reprezentată de domnul A. Alessandri, avocat la Roma. Guvernul italian ( La o dată nespecificată, recurenta a fost exclusă dintr-o procedură de licitație deschisă de provincia Benevent în ceea ce privește construcția unei clădiri sportive.
Recurenta a introdus o acțiune în fața instanței administrative regionale, care i-a acceptat cererea și a anulat decizia privind licitația. La 5 august 1986, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea Tribunalului Administrativ. La 24 decembrie 1992, reclamanta a atribuit provincia Benevent în fața instanței din același oraș pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite din cauza faptului că construcția fusese efectuată de întreprinderile selectate în cadrul licitației. La data de 17 ianuarie 1994, data la care reclamanta a solicitat o trimitere. La data de 27 iunie 1994 a fost amânată din oficiu la data de 6 martie 1995. În decembrie 1995, reclamanta a solicitat o trimitere. La 16 decembrie 1996, reclamanta a vărsat documente la dosar.
La 23 iunie 1997, judecătorul a amânat cauza la 6 aprilie 1998 deoarece în acea zi avocatul reclamantei era absent.
Această audiere a fost trimisă la cererea părților pentru prezentarea concluziilor lor la 28 august 1998. Potrivit informațiilor furnizate de guvern la 27 mai 1999, ca urmare a transferului cauzei către colegiul de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cauze (seziune stralcio), noul judecător pentru punerea în stare de fapt a stabilit ședința la 13 mai 1999. Conform informațiilor furnizate de recurentă la 30 iulie 1999, judecătorul a amânat cazul la 13 ianuarie 2000. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) … Curtea reamintea că, la această dată, Curtea a constatat deja mai mult de șapte ani în cadrul a patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22,
CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
lira italiană (ITL) pentru prejudiciul material și 67 585 006 pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a trebuit să provoace, în cadrul Tor Di Valle Costruzioni S.p.A. și al administratorilor și asociaților săi, neplăceri considerabile și incertitudine prelungită, chiar și cu privire la desfășurarea cauzelor curente ale societății. În această privință, se poate considera, prin urmare, că societatea reclamantă a fost lăsată într-o situație de incertitudine care justifică acordarea unei despăgubiri (a se vedea Hotărârea Comingersoll S.A. c. Portugalia din 6 aprilie 2000, care a fost prezentată în Codul Oficial al Curții, § 36). 17. De asemenea, recurenta solicită 20 679 305 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne.
19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 16 000 000 (șaisprezece milioane) lire italiene pentru daune; că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,5 % l an de la data Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Paul Mahoney Christos Rozakis Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE TOR DI VALLE COSTRUZIONI S.P.A. c. ITALIE (n° 2) (Requête n° 45863/99) ARRÊT STRASBOURG 9 novembre 2000 DÉFINITIF 04/04/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Tor Di Valle Costruzioni S.p.A. c. Italie (n° 2), La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M. B. Conforti , M. G. Bonello , M me V. Strážnická , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. E. Levits , M. A . Kovler , juges , et de M. P.J. M ahoney , greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, Tor Di Valle Costruzioni S.p.A. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45863/99. La requérante est représentée par M e A. Alessandri, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999. EN FAIT
A une date non précisée, la requérante fut exclue d’une procédure d’adjudication engagée par la province de Bénévent concernant la construction d’un bâtiment sportif. La requérante introduisit un recours devant le tribunal administratif régional, qui fit droit à sa demande et annula la décision concernant l’adjudication. Le 5 août 1986, le Conseil d’Etat confirma le jugement du tribunal administratif.
Le 24 décembre 1992, la requérante assigna la province de Bénévent devant le tribunal de la même ville afin d’obtenir réparation des dommages subis en raison du fait que la construction avait été réalisée par les entreprises sélectionnées lors de l’adjudication.
La mise en état de l’affaire commença le 29 janvier 1993. L’audience prévue pour le 7 mai 1993 fut reportée d’office au 17 janvier 1994, date à laquelle la requérante demanda un renvoi. L’audience prévue pour le 27 juin 1994 fut reportée d’office au 6 mars 1995. A cette date et le 11 décembre 1995, la requérante demanda un renvoi. Le 16 décembre 1996, la requérante versa des documents au dossier. Le 23 juin 1997, le juge ajourna l’affaire au 6 avril 1998 car ce jour-là l’avocat de la requérante était absent. Ladite audience fut renvoyée à la demande des parties pour la présentation de leurs conclusions au 28 août 1998.
Selon les informations fournis par le Gouvernement le 27 mai 1999, suite au transfert de l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ), le nouveau juge de la mise en état fixa l'audience au 13 mai 1999.
Selon les informations fournies par la requérante le 30 juillet 1999, le juge ajourna l'affaire au 13 janvier 2000. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 24 décembre 1992 et était encore pendante au 13 janvier 2000.
Elle avait, à cette date, déjà duré plus de sept ans, pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 105 699 436 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 67 585 006 au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.
La Cour estime que l’allongement de la procédure litigieuse au-delà du délai raisonnable a dû causer, dans le chef de la Tor Di Valle Costruzioni S.p.A.et de ses administrateurs et associés, des désagréments considérables et une incertitude prolongée, ne serait-ce que sur la conduite des affaires courantes de la société. A cet égard, on peut donc estimer que la société requérante a été laissée dans une situation d’incertitude qui justifie l’octroi d’une indemnité (voir l’arrêt Comingersoll S.A. c. Portugal du 6 avril 2000, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 36).
Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue à la requérante 16 000 000 ITL pour le dommage subi. B. Frais et dépens
La requérante demande également 20 679 305 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 16 000 000 (seize millions) lires italiennes pour dommage; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Paul Mahoney Christos Rozakis Greffier Président