- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 4 mai 2023
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 5
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 5
M.M. împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
CAUZA CU M.M. v. HUNGARY (Doc. nr. 26819/15) HOTĂRÂREA STASBOURG 4 mai 2023 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul M.M. v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Stéphanie Mourou-Vikström , Președintele Lado Chanturia, Mattias Guyomar , judecători și Sophie Piquet, Grefierul adjunct al secțiunii interioare, având în vedere: cererea (nu.
26819/15) împotriva Ungariei depuse Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 26 mai 2015 de către un național afgan, M.M., născut în 1997 și care locuiește în Budapesta („reclamantul”), reprezentat de dl T. Fazekas, avocat practicant în Budapesta; hotărârea de a anunța cererea către Guvernul maghiar („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dl Z. Tallódi, al Ministerului Justiției; decizia de a nu divulga numele reclamantului; observațiile părților; după ce a deliberat în particular la 30 martie 2023, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cazul se referă la detenția reclamantului în așteptarea procedurii sale de azil.
După ce a trecut granița cu Ungaria clandestin, reclamantul a depus o cerere de azil la 29 august 2014. În aceeași zi, autoritatea de azil a inițiat procedura de azil și a ordonat detenția sa se bazează pe art. 31/A alineatul (1) literele (a) și (c) din Legea nr. LXXX din 2007 privind azil („Legea privind asilul”, a se vedea O.M. Ungaria , nr. 9912/15, § 21, 5 iulie 2016) și se referă la necesitatea de a clarifica identitatea reclamantului având în vedere faptul că el nu a avut documente de călătorie, lipsa de conexiuni în țară sau resurse pentru a susține și riscul rezultat de abscondare. În esență, Tribunalul de district Nyírbátor și-a prelungit deținerea la 1 septembrie 2014 și apoi la 22 octombrie 2014. Între timp, la 17 octombrie 2014, reclamantul a solicitat să fie considerat minor.
Avizul expert a fost obținut în acest sens la 19 noiembrie 2014. Reclamantul a fost eliberat din detenție la 26 noiembrie 2014. Se pare că reclamantul a fost acordat un permis de ședere pe motive umanitare pentru durata procedurii de azil. El a fost ulterior acordat statutul de refugiat în Ungaria. EVALUAREA TRIBUNALULUI ALEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 1 DE CONVENȚIE Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau neadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a susținut că detenția reclamantului a căzut în temeiul articolului 5 § 1 (f) din Convenție, deoarece reclamantul a fost reținut în așteptarea hotărârii dreptului său de a intra și de a rămâne în țară.
Curtea ia act de acest argument. Se referă în acest sens la principiile stabilite în Saadi v. Regatul Unit ([GC], nr. 13229/03, §§ 66, CEDO 2008) și Suso Musa v. Malta (nr. 42337/12, §§ 90 și 97, 23 Iulie 2013). Reține că reclamantul a susținut că a fost acordat un permis de ședere pentru motive umanitare în conformitate cu legislația națională și a deținut acest permis pe parcursul procedurii (contrast M.K. c. Ungaria [Comitet], nr. 46783/14, 9 Iunie 2020, în cazul în care nu au fost prezentate astfel de informații, observă în acest sens că, în conformitate cu secțiunea 70 din decretul guvernamental nr. 114/2007 (V. 24.) privind punerea în aplicare a Legii nr. II din 2007 privind Admisia și dreptul de reședință al naționalilor din țările terțe, autoritatea de azil a fost obligată să acorde unui reclamant de azil un permis de reședință pentru motive umanitare în termen de trei zile de la momentul în care a fost formulată cererea de azil.
Prin urmare, având în vedere faptul că reclamantul a fost în posesia permisului de ședere menționat și, în absența unui argument convingător în fața contrară, Curtea nu acceptă că, în acest caz, detenția a fost menită să împiedice intrarea neautorizată în țară (a se vedea O.M. c. Ungaria , citat mai sus, § 47; Dshijri c. Ungaria . [Comitetul], nr. 21325/16, § 12, 31 ianuarie 2023; și contrastează Suso Musa, citat mai sus, §§ 97-99. În măsura în care detenția reclamantului ar fi putut fi susținută ca urmare a articolului 5 § 1 litera (b), și anume detenția pentru nerespectarea ordinii legale ale unei instanțe sau pentru asigurarea îndeplinirii oricărei obligații prevăzute de lege, Curtea constată că prezenta cerere este similară cu O.M.
v. Ungaria (citată mai sus), în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 § El observă că, în temeiul Legii de azil, detenția de azil nu a putut fi ordonată din singurul motiv pentru care persoana care solicită recunoașterea a depus o cerere în acest sens (art. 31/B alin. (1)). În conformitate cu secțiunea 31/A, aceaceasta ar putea fi ordonată pe motivele enumerate în acest articol și pe baza unei evaluări individuale atunci când scopul său (care este, desfășurarea procedurii de azil sau asigurarea unui transfer în temeiul Convențiilor de Dublin) nu ar putea fi realizată prin alte măsuri care asigură disponibilitatea persoanei (a se vedea O.M Ungaria , citată mai sus, § 21). În cazul în cauză, nu există nici o indicație că reclamantul nu a cooperat cu autoritățile maghiare.
Curtea remarcă în continuare că, așa cum în O.M. c. Ungaria , deciziile de ordonare și prelungire a detenției reclamantului au menționat nevoia de a clarifica identitatea și de a preveni abscondarea sa, dar constată că raționarea lor nu a fost suficientă individualizat pentru a justifica măsura în cauză, astfel cum este necesar și de legislația națională (ibid., §§ 49-52 și 54, și compară Dshijri c. Ungaria [Comitetul], citat mai sus, § 14). Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție în ceea ce privește detenția reclamantului de la 29 de ani. În ceea ce privește evaluarea vârstei prezentată în raport cu reclamația sa de la art. 5 § 1. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție.
Având în vedere faptele cauzei, argumentele părților și concluziile sale de mai sus, Curtea consideră că a abordat principalele chestiuni juridice formulate de acest caz și că nu este necesar să examineze această plângere (a se vedea Centrul pentru Resurse Juridiale în numele Valentin Câmpeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 156, ECHR 2014). APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 10. Reclamantul nu a formulat nici o cerere cu privire la prejudiciu material sau morale. Cu toate acestea, el a solicitat 5,100 euro (EUR) în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 11. Guvernul a susținut că reclamația este excesivă. 12. Având în vedere documentele în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde 1 500 EUR care acoperă costurile și cheltuielile pentru procedurile dinaintea Curții, plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului.
Pentru aceste motive, CURTEA, UNANIMOUS, declară plângerea în temeiul § 5 § 1 din Convenție admisibilă și hotărăște că nu este necesar să examineze încălcarea plângerii reclamantului; declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1.500 EUR (1 mie cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile care va fi convertită în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) cea de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție.
Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 4 mai 2023, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Sophie Piquet Stéphanie Mourou-Vikström Președintele adjunct al grefierului interimar
FIFTH SECTION
CASE OF M.M. v. HUNGARY (Application no. 26819/15) JUDGMENT STRASBOURG 4 May 2023 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of M.M.
v. Hungary, The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of: Stéphanie Mourou-Vikström , President , Lado Chanturia, Mattias Guyomar , judges , and Sophie Piquet, Acting Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 26819/15) against Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 26 May 2015 by an Afghan national, M.M., born in 1997 and living in Budapest (“the applicant”) who was represented by Mr T. Fazekas, a lawyer practising in Budapest; the decision to give notice of the application to the Hungarian Government (“the Government”), represented by their Agent, Mr Z. Tallódi, of the Ministry of Justice; the decision not to have the applicant’s name disclosed; the parties’ observations; Having deliberated in private on 30 March 2023, Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
SUBJECT MATTER OF THE CASE
1. The case concerns the detention of the applicant pending his asylum proceedings.
After crossing the border with Hungary clandestinely, the applicant submitted an asylum request on 29 August 2014. On the same day the asylum authority commenced the asylum proceedings and ordered his detention relying on section 31/A (1) (a) and (c) of Act no. LXXX of 2007 on Asylum (the “Asylum Act”, see O.M. v. Hungary , no. 9912/15, § 21, 5 July 2016) and referring to the need to clarify the applicant’s identity in view of the fact that he did not have travel documents, his lack of connections in the country or resources to subsist on and the resultant risk of absconding. On essentially the same grounds, the Nyírbátor District Court prolonged his detention first on 1 September 2014 and then again on 22 October 2014. In the meantime, on 17 October 2014 the applicant requested that he be considered a minor. An expert opinion was obtained in this connection on 19 November 2014. It found that the applicant was not a minor. The applicant was released from detention on 26 November 2014.
It would appear that the applicant was granted a residence permit on humanitarian grounds for the duration of the asylum proceedings. He was later granted refugee status in Hungary.
THE COURT’S ASSESSMENT
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 1 OF THE CONVENTION
4. The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
The Government argued that the applicant’s detention fell under Article 5 § 1 (f) of the Convention because the applicant had been detained pending the determination of his right to enter and stay in the country. The Court takes note of this argument. It would refer in this respect to the principles set out in Saadi v. the United Kingdom ([GC], no. 13229/03, §§ 64 ‑ 66, ECHR 2008) and Suso Musa v. Malta (no. 42337/12, §§ 90 and 97, 23 July 2013). It notes that the applicant submitted that he had been granted a residence permit on humanitarian grounds in line with the national law and had held this permit throughout the proceedings (contrast M.K. v. Hungary [Committee], no. 46783/14, 9 June 2020, where no such information was put forward). It observes in this connection that, pursuant to Section 70 of Government Decree no. 114/2007. (V. 24.) on the implementation of Act no. II of 2007 on the Admission and Right of Residence of Third Country Nationals, the asylum authority was required to give an asylum seeker a residence permit on humanitarian grounds within three days from when the request for asylum had been made. Therefore, having regard to the fact that the applicant was in possession of the aforementioned residence permit, and in the absence of any convincing argument to the contrary, the Court does not accept that in the present case the detention was meant to prevent an unauthorised entry into the country (see O.M. v. Hungary , cited above, § 47; Dshijri v. Hungary [Committee], no. 21325/16, § 12, 31 January 2023; and contrast Suso Musa, cited above, §§ 97-99).
In so far as the applicant’s detention could have been argued to fall under Article 5 § 1 (b), namely detention for non-compliance with the lawful order of a court or in order to secure the fulfilment of any obligation prescribed by law, the Court notes that the present application is similar to O.M. v. Hungary (cited above), where the Court found a violation of Article 5 § 1. It observes that, pursuant to the Asylum Act, asylum detention could not be ordered for the sole reason that the person seeking recognition had submitted an application to that effect (Section 31/B (1)). Under section 31/A it could be ordered on the grounds listed therein and based on an individual assessment when its purpose (that is, the conduct of the asylum procedure or the securing of a transfer under the Dublin Conventions) could not be achieved through other measures securing the person’s availability (see O.M . v. Hungary , cited above, § 21).
In the present case, there is no indication that the applicant failed to cooperate with the Hungarian authorities. The Court further notes that, as in O.M. v. Hungary , the decisions ordering and prolonging the applicant’s detention referred to the need to clarify his identity and prevent his absconding, but finds that their reasoning was not sufficiently individualised to justify the measure in question, as also required by the national law (ibid., §§ 49-52 and 54, and compare Dshijri v. Hungary [Committee], cited above, § 14).
The Court therefore concludes that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention regarding the applicant’s detention from 29 August to 26 November 2014. This makes it unnecessary to address the applicant’s arguments concerning the age assessment put forward in relation to his Article 5 § 1 complaint. REMAINING COMPLAINT
The applicant also complained under Article 5 § 4 of the Convention. Having regard to the facts of the case, the submissions of the parties, and its findings above, the Court considers that it has dealt with the main legal questions raised by the case and that there is no need to examine this remaining complaint (see Centre for Legal Resources on behalf of Valentin Câmpeanu v. Romania [GC], no. 47848/08, § 156, ECHR 2014).
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
10. The applicant made no claim with respect to pecuniary or non ‑ pecuniary damage. He, however, claimed 5,100 euros (EUR) in respect of costs and expenses incurred before the Court.
The Government argued that the claim was excessive.
Having regard to the documents in its possession, the Court considers it reasonable to award EUR 1,500 covering the costs and expenses for the proceedings before the Court, plus any tax that may be chargeable to the applicant. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the complaint under 5 § 1 of the Convention admissible and decides that there is no need to examine the applicant’s remaining complaint; Holds that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR 1,500 (one thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses , to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 4 May 2023, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Sophie Piquet Stéphanie Mourou-Vikström Acting Deputy Registrar President