CASE OF A.A. v. HUNGARY

CAUZA CU A A.A. v. HUNGARY (Declarația nr. 7077/15) HOTĂRÂREA Strasburg 14 septembrie 2023 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul A.A. v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Stéphanie Mourou-Vikström , Președintele Lado Chanturia, Mattias Guyomar , judecători și Sophie Piquet, Grefierul adjunct al secțiunii interioare, având în vedere: cererea (nu. 7077/15) împotriva Ungariei depuse Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 31 ianuarie 2015 de către un național algerian, dl A. A., născut în 1981 și locuind în Algeria („reclamantul”), reprezentat de dna B. Pohárnok, avocat practicant în Budapesta; hotărârea de a anunța cererea către Guvernul maghiar („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dl Z. Tallódi, al Ministerului Justiției; decizia de a nu divulga numele reclamantului; observațiile părților; după ce a deliberat în particular la 12 iulie 2023, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cazul se referă la detenția de azil a reclamantului. Poliția a arestat reclamantul în Ungaria la 21 decembrie 2013. El a fost plasat în detenție preliminară în legătură cu procedurile penale privind utilizarea unui pașaport falsificat. La 6 iunie 2014, detenția anterioară a reclamantului a fost încheiat și a fost predat Biroului de Imigrație și Naționalitate (“OIN”). Se pare că OIN a fost informat cu privire la datele de identificare ale reclamantului și a primit un original și o traducere certificată a certificatului său de naștere. În aceeași zi, în timpul interviului efectuat de ofițerii OIN, reclamantul și-a exprimat dorința de a solicita azil și OIN a inițiat procedura de azil. În urma interviului (înca la 6 iunie 2014) OIN a ordonat detenția de azil a reclamantului se bazează pe art. 31/A alineatul (1) literele (a) și (c) din Legea nr. LXXX din 2007 privind azil („Legea privind asilul”, a se vedea O.M. c. Ungaria , nr. 9912/15, § 21, 5 iulie 2016) se referă la necesitatea de a clarifica identitatea reclamantului, lipsa resurselor financiare, lipsa conexiunilor în țară și riscul rezultat de abscondare. OIN a remarcat, de asemenea, că cererea de azil a solicitat este motivată de interese financiare și că a ajuns ilegal în Ungaria. Din aceleași motive, OIN a constatat că nu s-au putut aplica măsuri mai puțin restrictive și că reclamantul a fost acordat un permis de ședere pentru motive umanitare pentru durata procedurii de azil. 8 iunie 2014 Curtea de districtul Debrecen a prelungit detenția până la 4 august 2014 din punct de vedere esențial același motiv și observând din nou că șederea reclamantului în Ungaria a fost ilegală. La 11 iunie 2014, OIN a suspendat procedura de imigrare împotriva reclamantului, menționând că are dreptul de a rămâne în Ungaria din cauza procedurii sale de azil în așteptare. La 23 iunie 2014, reclamantul a depus o declarație manuală a unui anumit cetățean maghiar (denumit în continuare „A”), care s-a angajat să-i ofere o cazare, și a solicitat OIN să-l elibereze. Iulie 2014 OIN a solicitat instanței interne să prelungească detenția reclamantului. La 29 iulie 2014, reprezentantul reclamantului a solicitat OIN să elibereze reclamantul și, în schimb, să aplice măsuri alternative pentru asigurarea disponibilității sale, referindu-se la declarația A care confirmă că ar putea furniza cazare pentru reclamant și documentelor de identificare ale reclamantului. Ulterior, reprezentantul reclamantului a reintrodus dovezile în sprijinul eliberării reclamantului, atașând o declarație de întreținere semnată de A și a solicitat în mod repetat instanței interne să se desfășoare o audiere în acest sens. La 31 iulie 2014, în urma unei audieri, Curtea de District Debrecen a hotărât să nu prelungească detenția azilului reclamantului. El a fost eliberat la 1 august. 2014, cu obligația de a raporta în mod regulat autorităților și de a reședi la o adresă desemnată. Detenția reclamantului de azil a durat de la 6 iunie la 1 august 2014. În urma interviului cu reclamantul deținut la 23 septembrie 2014, cererea de azil a fost respinsă pe fond la 11 noiembrie 2014. Apelul său a fost, de asemenea, respins. ARTICOLUL 5 § 1 ALEGAT DE CONVENȚIE Guvernul a susținut că adresa reclamantului a fost necunoscută autorităților maghiare și că reprezentantul său nu a demonstrat că a menținut contactul cu el. Curtea remarcă că reprezentantul reclamantului a furnizat detalii privind schimbul de e-mail cu reclamantul din septembrie 2021, de la care a transpirat în mod clar că dorește să continue cererea și adresa actuală a acesteia în Algeria. Prin urmare, Curtea nu constată motive de a concluziona că reclamantul nu intenționează să-și urmeze cererea. Obiecția acestui guvern trebuie respinsă. Curtea constată, de asemenea, că prezenta cerere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a susținut că detenția reclamantului a căzut în temeiul articolului 5 § 1 (f) din Convenție, deoarece reclamantul a fost reținut în așteptarea hotărârii dreptului său de a intra și de a rămâne în țară. Curtea ia act de acest argument. Se referă în acest sens la principiile stabilite în Saadi v. Regatul Unit ([GC], nr. 13229/03, §§ 66, CEDO 2008) și Suso Musa v. Malta (nr. 42337/12, §§ 90 și 97, 23 Iulie 2013). Reține că reclamantul a susținut că a fost acordat un permis de ședere pentru motive umanitare în conformitate cu legislația națională și a deținut acest permis pe parcursul procedurii (contrast M.K. c. Ungaria [Comitet], nr. 46783/14, 9 Iunie 2020, în cazul în care nu au fost prezentate astfel de informații, observă în acest sens că, în conformitate cu secțiunea 70 din decretul guvernamental nr. 114/2007 (V. 24.) privind punerea în aplicare a Legii nr. II din 2007 privind Admisia și dreptul de reședință al naționalilor din țările terțe, autoritatea de azil a fost obligată să acorde unui reclamant de azil un permis de reședință pentru motive umanitare în termen de trei zile de la momentul în care a fost formulată cererea de azil. Prin urmare, având în vedere faptul că reclamantul a fost în posesia permisului de ședere menționat și, în absența unui argument convingător în fața contrară, Curtea nu acceptă că, în acest caz, detenția a fost menită să împiedice intrarea neautorizată în țară (a se vedea O.M. c. Ungaria , citat mai sus, § 47; Dshijri c. Ungaria . [Comitetul], nr. 21325/16, § 12, 31 ianuarie 2023; și contrastul Suso Musa, citat mai sus, §§ 97-99). 10. În măsura în care detenția reclamantului ar fi putut fi susținută cade în conformitate cu art. 5 § 1 litera (b), și anume detenția pentru nerespectarea ordinii legale a unei instanțe sau pentru asigurarea respectării oricărei obligații prevăzute de lege, Curtea constată că prezenta cerere este similară cu O.M. c. Ungaria (citată mai sus), în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a articolului 1. El observă că, în temeiul Legii de azil, detenția de azil nu a putut fi ordonată din singurul motiv pentru care persoana care solicită recunoaștere a depus o cerere în acest sens (Secțiunea 31/B alineatul (1)). 31/A, aceaceasta ar putea fi ordonată pe motivele enumerate în lista respectivă și pe baza unei evaluări individuale atunci când scopul său (adică, desfășurarea procedurii de azil sau asigurarea unui transfer în temeiul Convențiilor de Dublin) nu ar putea fi realizat prin alte măsuri care asigură disponibilitatea persoanei (a se vedea O.M. c. Ungaria , citată mai sus, § 21). 11. În cazul în cauză, nu există nici o indicație că reclamantul nu a cooperat cu autoritățile maghiare. În ceea ce privește argumentul guvernului că nu și-a demonstrat identitatea cu suficiente dovezi, Curtea constată că a furnizat un certificat de naștere al cărui naștere a fost conștientă de autoritatea de azil în aceeași zi de detenție a fost ordonată. Nu există nici o indicație în dosarul că autenticitatea acestui certificat a fost pusă în întrebări. În ceea ce privește trimiterea la cererea de azil a reclamantului fiind motivată de interese financiare (a se vedea punctul 2 de mai sus), acest lucru nu este justificat, nici nu este demonstrat în modul în care a fost relevantă pentru ordinul de detenție. De asemenea, faptul că a sosit ilegal în Ungaria (a se vedea punctul 2 de mai sus) nu a putut justifica deținerea azilului pe cont propriu. Curtea reiterează că reclamantul a fost eliberat cu permisul de ședere specială și constată în acest sens că procedura de imigrare împotriva reclamantului a fost suspendată din cauza faptului că a avut dreptul să rămână în Ungaria în timpul procedurii de azil în așteptare (a se vedea punctul 4 de mai sus). , deciziile de ordonare și prelungire a detenției reclamantului se referă la necesitatea de a clarifica identitatea sa și de a preveni absoarbarea sa, dar constată că raționarea lor nu a fost suficient de individualizată pentru a justifica măsura în cauză, așa cum este necesar și de legea națională (ibid., §§ 49-52 și 54, și de a compara Dshijri v. Ungaria [Comitetul], citat mai sus, § 14, și M.M. v. Ungaria v. [Comitetul], nr. 26819/15, § 7, 4 mai 2023). 12. Prin urmare, Curtea concluzionează că s-a încălcat art. 5 § 1 din Convenție cu privire la detenția reclamantului din 6 iunie până la 1 august 2014. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție. Având în vedere faptele cauzei, argumentele părților și concluziile sale de mai sus, Curtea consideră că a abordat principalele chestiuni juridice formulate de acest caz și că nu este necesar să examineze această plângere (a se vedea Centrul pentru Resurse Juridiale în numele Valentin Câmpeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 156, CEDO 2014). APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 14. Reclamantul a solicitat 10.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale și 8.850 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 15. Guvernul a susținut că cererile sunt excesive. 16. Având în vedere circumstanțele prezentei cauze și evaluările sale pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului 1000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care poate fi taxabil. 17. Având în vedere documentele în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil acordarea de 2500 EUR care acoperă costurile și cheltuielile pentru procedurile dinaintea Curții, plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului. Pentru aceste motive, CURTEA, UNANIMOUS, declară plângerea în temeiul § 5 § 1 din Convenție admisibilă și hotărăște că nu este necesar să examineze încălcarea plângerii reclamantului; susține că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenția; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 2.500 EUR (2 mii cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitant, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 14 septembrie 2023, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Sophie Piquet Stéphanie Mourou-Vikström Președintele adjunct al grefierului interimar

FIFTH SECTION

CASE OF A.A. v. HUNGARY

(Application no. 7077/15)

JUDGMENT

STRASBOURG

14 September 2023

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of A.A. v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of:

Stéphanie Mourou-Vikström

, President

,

Lado Chanturia,

Mattias Guyomar

, judges

,

and Sophie Piquet,

Acting Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the application (no.

7077/15) against Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 31 January 2015 by an Algerian national, Mr A. A., born in 1981 and living in Algeria (“the applicant”) who was represented by Ms B. Pohárnok, a lawyer practising in Budapest;

the decision to give notice of the application to the Hungarian Government (“the Government”), represented by their Agent, Mr Z. Tallódi, of the Ministry of Justice;

the decision not to have the applicant’s name disclosed;

the parties’ observations;

Having deliberated in private on 12 July 2023,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1.

The case concerns the applicant’s asylum detention.

2

.

The Police apprehended the applicant in Hungary on 21

December 2013. He was placed in pre-trial detention in relation to criminal proceedings concerning his use of a forged passport. On 6 June 2014 the applicant’s pre-trial detention was terminated and he was handed over to the Office of Immigration and Nationality (“the OIN”). It would appear that the OIN was informed of the applicant’s identification data and received an original and a certified translation of his birth certificate. On the same day, during the interview conducted by the officers of the OIN, the applicant had expressed his wish to apply for asylum and the OIN initiated the asylum procedure. Following the interview (still on 6 June 2014) the OIN ordered the applicant’s asylum detention relying on section 31/A (1) (a) and (c) of Act no. LXXX of 2007 on Asylum (the “Asylum Act”, see

O.M. v. Hungary

, no.

9912/15, § 21, 5 July 2016) referring to the need to clarify the applicant’s identity, the lack of financial resources, lack of connections in the country and the resultant risk of absconding. The OIN also noted that the applicant’s application for asylum was motivated by financial interests and that he had arrived unlawfully in Hungary. On the same grounds the OIN found that less restrictive measures could not be applied. It would appear that the applicant was granted a residence permit on humanitarian grounds for duration of the asylum proceedings.

3.

On

8 June 2014 the Debrecen District Court prolonged his detention until 4 August 2014 on essentially the same grounds and noting again that the applicant’s stay in Hungary had been unlawful.

4

.

On 11 June 2014 the OIN suspended the immigration procedure against the applicant, noting that he was entitled to stay in Hungary on account of his pending asylum procedure.

5.

On 23 June 2014 the applicant submitted a handwritten declaration of a certain Hungarian citizen (hereinafter “A”), who had undertaken to provide him with an accommodation, and requested the OIN to release him. On 23

July 2014 the OIN requested the domestic court to extend the applicant’s detention. On 29 July 2014 the applicant’s representative requested the OIN to release the applicant and instead apply alternative measures for securing his availability, referring to A’s declaration confirming that she could provide the accommodation for the applicant and to the applicant’s identification documents.

6.

Subsequently, the applicant’s representative resubmitted the evidence in support of the applicant’s release, attaching a maintenance declaration signed by A, and repeatedly requested the domestic court that a hearing be held in this regard. On 31 July 2014, following a hearing, the Debrecen District Court decided not to prolong the applicant’s asylum detention. He was released on 1

August

2014, with an obligation to report regularly to the authorities and to reside at a designated address. The applicant’s asylum detention lasted from 6 June to 1

August

2014.

7.

Following the interview with the applicant held on 23 September 2014, the applicant’s asylum application was dismissed on the merits on 11

November 2014. His appeal was also dismissed.

THE COURT’S ASSESSMENT

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 1 OF THE CONVENTION

8.

The Government submitted that the applicant’s address had been unknown to the Hungarian authorities and that his representative had failed to demonstrate that she had maintained contact with him. The Court notes that the applicant’s representative provided details of her email exchange with the applicant of September 2021, from which it clearly transpires that he wished to continue the application, and his current address in Algeria. The Court therefore finds no grounds to conclude that the applicant does not intend to pursue his application. This Government’s objection must be dismissed. The Court further notes that the present application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

9.

The Government argued that the applicant’s detention fell under Article

5 § 1 (f) of the Convention because the applicant had been detained pending the determination of his right to enter and stay in the country.

The Court takes note of this argument. It would refer in this respect to the principles set out in

Saadi v. the United Kingdom

([GC], no.

13229/03, §§

64

‑

66, ECHR 2008) and

Suso Musa

v. Malta

(no. 42337/12, §§

90 and 97, 23

July 2013). It notes that the applicant submitted that he had been granted a residence permit on humanitarian grounds in line with the national law and had held this permit throughout the proceedings (contrast

M.K. v. Hungary

[Committee], no.

46783/14, 9

June 2020, where no such information was put forward). It observes in this connection that, pursuant to Section 70 of Government Decree no. 114/2007. (V. 24.) on the implementation of Act

no.

II of 2007 on the Admission and Right of Residence of Third Country Nationals, the asylum authority was required to give an asylum seeker a residence permit on humanitarian grounds within three days from when the request for asylum had been made. Therefore, having regard to the fact that the applicant was in possession of the aforementioned residence permit, and in the absence of any convincing argument to the contrary, the Court does not accept that in the present case the detention was meant to prevent an unauthorised entry into the country (see

O.M. v. Hungary

, cited above, § 47;

Dshijri v. Hungary

[Committee], no. 21325/16, § 12, 31 January 2023; and contrast

Suso Musa,

cited above,

§§ 97-99).

10.

In so far as the applicant’s detention could have been argued to fall under Article 5 § 1 (b), namely detention for non-compliance with the lawful order of a court or in order to secure the fulfilment of any obligation prescribed by law, the Court notes that the present application is similar to

O.M.

v. Hungary

(cited above), where the Court found a violation of Article

5

§

31/A it could be ordered on the grounds listed therein and based on an individual assessment when its purpose (that is, the conduct of the asylum procedure or the securing of a transfer under the Dublin Conventions) could not be achieved through other measures securing the person’s availability (see

O.M

.

v. Hungary

, cited above,

11.

In the present case, there is no indication that the applicant failed to cooperate with the Hungarian authorities. As regards the Government’s argument that he had not proved his identity with sufficient evidence, the Court notes that he had provided a birth certificate of which the asylum authority appeared to have been aware on the same day his detention was ordered. There is no indication in the case file that the authenticity of this certificate was questioned. As regards the reference to the applicant’s application for asylum being motivated by financial interests (see paragraph

2 above), this is not substantiated, nor is it shown in what way it was relevant to the detention order. Likewise, the fact that he had arrived in Hungary unlawfully (see paragraph 2 above) could not on its own justify the asylum detention. The Court reiterates that the applicant was issued with the special residence permit and notes in this connection that the immigration procedure against the applicant was suspended on the grounds that he was entitled to stay in Hungary during the pending asylum procedure (see paragraph 4 above). The Court further notes that, as in

O.M.

v. Hungary

, the decisions ordering and prolonging the applicant’s detention referred to the need to clarify his identity and prevent his absconding, but finds that their reasoning was not sufficiently

individualised to justify the measure in question, as also required by the national law (ibid., §§

49-52 and 54, and compare

Dshijri v.

Hungary

[Committee], cited above, §

14, and

M.M. v. Hungary

[Committee], no. 26819/15, § 7, 4 May 2023).

12.

The Court therefore concludes that there has been a violation of Article

5 §

1 of the Convention regarding the applicant’s detention from 6

June to 1 August 2014.

REMAINING COMPLAINT

13.

The applicant also complained under Article 5 § 4 of the Convention. Having regard to the facts of the case, the submissions of the parties, and its findings above, the Court considers that it has dealt with the main legal questions raised by the case and that there is no need to examine this remaining complaint (see

Centre for Legal Resources on behalf of Valentin Câmpeanu v.

Romania

[GC], no.

47848/08, §

156, ECHR 2014).

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

14.

The applicant claimed 10,000 euros (EUR) in respect of non

‑

pecuniary damage and EUR 8,850 in respect of costs and expenses incurred before the Court.

15.

The Government argued that the claims were excessive.

16.

Having regard to the circumstances of the present case, and making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR

1,000 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable.

17.

Having regard to the documents in its possession, the Court considers it reasonable to award EUR 2,500 covering the costs and expenses for the proceedings before the Court, plus any tax that may be chargeable to the applicant.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Declares

the complaint under 5 § 1 of the Convention admissible and

decides

that there is no need to examine the applicant’s remaining complaint;

Holds

that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention of the Convention;

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 2,500 (two thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 14 September 2023, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Sophie Piquet

Stéphanie Mourou-Vikström

Acting Deputy Registrar

President