CASE OF H.N. v. HUNGARY

CAUZUL CU JUGAMENTULUI STRASBOURG 4 mai 2023 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul H.N. v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), în calitate de comitet compus din: Stéphanie Mourou-Vikström , Președintele Lado Chanturia, Mattias Guyomar , judecători și Sophie Piquet, judecători interitori În conformitate cu art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) din 26 mai 2015 de către un național afgan, H. N., născut în 1986 și locuind în Budapesta („reclamantul”), reprezentat de dna B. Pohárnok, avocat practicant în Budapesta; hotărârea de a anunța cererea către Guvernul maghiar („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dl Z. Tallódi, al Ministerului Justiției; decizia de a nu divulga numele reclamantului; observațiile părților; după ce a deliberat în particular la 30 martie 2023, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cazul se referă la detenția reclamantului în așteptarea procedurii sale de azil. Reclamantul a trecut clandestin de frontieră maghiară și a depus o cerere de azil la 12 august 2014. La 13 august 2014, autoritatea de azil a început procedura de azil și a ordonat detenția sa se bazează pe art. 31/A alineatul (1) literele (a) și (c) din Legea nr. LXXX din 2007 privind azil („Legea privind asilul”, a se vedea O.M. Ungaria, nr. 9912/15, § 21, 5 iulie 2016), referindu-se la necesitatea de a clarifica identitatea reclamantului, având în vedere faptul că el nu are documente de călătorie, lipsa de conexiuni în țară sau resurse pentru a susține și riscul rezultat al abscondarii. Acesta a remarcat că măsurile mai puțin restrictive nu pot asigura obiectivele citate. Se pare că reclamantul a fost acordat un permis de ședere pentru motive umanitare pentru durata procedurii de azil. Curtea de districtul Debrecen a prelungit detenția reclamantului la 15 august 2014. Reclamantul a prezentat ulterior o scrisoare instanței menționate care se presupune că solicită eliberarea pe cauțiune. La 10 octombrie 2014, Curtea de district Nyírbátor a prelungit detenția sa referind la motivele menționate în decizia autorității de azil. Autoritatea de azil a încheiat detenția reclamantului la 26 noiembrie 2014, indicând că motivul pentru care a ordonat detenția s-a încheiat, fără a furniza nicio explicație suplimentară. În cadrul procedurii de mai sus, reclamantul s-a plâns de o serie de probleme legate de sănătate. El a fost acordat statutul de refugiat la 21 octombrie 2015 și locuiește în prezent în Ungaria. EVALUAREA TRIBUNALULUI ALEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENȚIEIUNEI Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau neadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a susținut că detenția reclamantului a căzut în temeiul articolului 5 § 1 (f) din Convenție, deoarece reclamantul a fost reținut în așteptarea hotărârii dreptului său de a intra și de a rămâne în țară. Curtea ia act de acest argument. Se referă în acest sens la principiile stabilite în Saadi v. Regatul Unit ([GC], nr. 13229/03, §§ 66, CEDO 2008) și Suso Musa v. Malta (nr. 42337/12, §§ 90 și 97, 23 Iulie 2013). Reține că reclamantul a susținut că a fost acordat un permis de ședere pentru motive umanitare în conformitate cu legislația națională și a deținut acest permis pe parcursul procedurii (contrast M.K. c. Ungaria [Comitet], nr. 46783/14, 9 Iunie 2020, în cazul în care nu au fost prezentate astfel de informații, observă în acest sens că, în conformitate cu secțiunea 70 din decretul guvernamental nr. 114/2007 (V. 24.) privind punerea în aplicare a Legii nr. II din 2007 privind Admisia și dreptul de reședință al naționalilor din țările terțe, autoritatea de azil a fost obligată să acorde unui reclamant de azil un permis de reședință pentru motive umanitare în termen de trei zile de la momentul în care a fost formulată cererea de azil. Prin urmare, având în vedere faptul că reclamantul a fost în posesia permisului de ședere menționat și, în absența unui argument convingător în fața contrară, Curtea nu acceptă că, în acest caz, detenția a fost menită să împiedice intrarea neautorizată în țară (a se vedea O.M. c. Ungaria , citat mai sus, § 47; Dshijri c. Ungaria . [Comitetul], nr. 21325/16, § 12, 31 ianuarie 2023; și contrastează Suso Musa, citat mai sus, §§ 97-99. În măsura în care detenția reclamantului ar fi putut fi susținută ca urmare a articolului 5 § 1 litera (b), și anume detenția pentru nerespectarea ordinii legale ale unei instanțe sau pentru asigurarea îndeplinirii oricărei obligații prevăzute de lege, Curtea constată că prezenta cerere este similară cu O.M. v. Ungaria (citată mai sus), în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 § El observă că, în temeiul Legii de azil, detenția de azil nu a putut fi ordonată din singurul motiv pentru care persoana care solicită recunoașterea a depus o cerere în acest sens (art. 31/B alin. (1)). În conformitate cu secțiunea 31/A, aceaceasta ar putea fi ordonată pe motivele enumerate în acest articol și pe baza unei evaluări individuale atunci când scopul său (care este, desfășurarea procedurii de azil sau asigurarea unui transfer în temeiul Convențiilor de Dublin) nu ar putea fi realizată prin alte măsuri care asigură disponibilitatea persoanei (a se vedea O.M. c. Ungaria , citată mai sus, § 21). În cazul în cauză, nu există nici o indicație că reclamantul nu a cooperat cu autoritățile maghiare. Curtea remarcă în continuare că, așa cum în O.M. c. Ungaria , deciziile de ordonare și prelungire a detenției reclamantului au menționat nevoia de a clarifica identitatea și de a preveni abscondarea sa, dar constată că raționarea lor nu a fost suficientă Personalizat pentru a justifica măsura în cauză, astfel cum este necesar și de legislația națională (ibid., §§ 49-52 și 54, și compară Dshijri c. Ungaria [Comitetul], citat mai sus, § 14). 10. Prin urmare, Curtea concluzionează că s-a constatat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție în ceea ce privește detenția reclamantului de la 13 august la 26 noiembrie 2014. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție. Având în vedere faptele cauzei, argumentele părților și concluziile sale de mai sus, Curtea consideră că a abordat principalele chestiuni juridice formulate de acest caz și că nu este necesar să examineze această plângere (a se vedea Centrul pentru Resurse Juridiale în numele Valentin Câmpeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 156, CEDO 2014). APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 12. Reclamantul a solicitat 10.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale și 7,050 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 13. Guvernul a susținut că cererile sunt excesive. 14. Având în vedere circumstanțele prezentei cauze și evaluările sale pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului 6,500 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care poate fi taxabil. 15. Având în vedere documentele în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde 1 500 EUR care acoperă costurile și cheltuielile pentru procedurile dinaintea Curții, plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului. Pentru aceste motive, CURTEA, UNANIMOUS, declară plângerea în temeiul § 5 § 1 din Convenție admisibilă și hotărăște că nu este necesar să examineze încălcarea plângerii reclamantului; declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 6 500 EUR (sex mii cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 4 mai 2023, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Sophie Piquet Stéphanie Mourou-Vikström Președintele adjunct al grefierului interimar

FIFTH SECTION

CASE OF H.N. v. HUNGARY

(Application no. 26250/15)

JUDGMENT

STRASBOURG

4 May 2023

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of H.N. v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of:

Stéphanie Mourou-Vikström

, President

,

Lado Chanturia,

Mattias Guyomar

, judges

,

and Sophie Piquet,

Acting

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the application (no.

26250/15) against Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 26 May 2015 by an Afghan national, H. N., born in 1986 and living in Budapest (“the applicant”) who was represented by Ms B. Pohárnok, a lawyer practising in Budapest;

the decision to give notice of the application to the Hungarian Government (“the Government”), represented by their Agent, Mr Z. Tallódi, of the Ministry of Justice;

the decision not to have the applicant’s name disclosed;

the parties’ observations;

Having deliberated in private on 30 March 2023,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1.

The case concerns the detention of the applicant pending his asylum proceedings.

2.

The applicant crossed the Hungarian border clandestinely and made a request for asylum on 12 August 2014. On 13 August 2014 the asylum authority commenced the asylum proceedings and ordered his detention relying on section 31/A (1) (a) and (c) of Act no. LXXX of 2007 on Asylum (the “Asylum Act”, see

O.M.

v.

Hungary

, no. 9912/15, § 21, 5 July 2016), referring to the need to clarify the applicant’s identity in view of the fact that he did not have travel documents, his lack of connections in the country or resources to subsist on and the resultant risk of absconding. It noted that the less restrictive measures could not secure the cited aims. It would appear that the applicant was granted a residence permit on humanitarian grounds for the duration of the asylum proceedings.

3.

The Debrecen District Court prolonged the applicant’s detention on 15

August 2014. The applicant subsequently submitted a letter to the aforementioned court allegedly asking to be released on bail.

4.

On 10 October 2014 the Nyírbátor District Court prolonged his detention referring to the reasons stated in the asylum authority’s decision. The asylum authority terminated the applicant’s detention on 26 November 2014, indicating that the reason for ordering the detention had ceased, without providing any further explanation.

5.

During the above proceedings the applicant complained about a number of health-related issues. He was granted refugee status on 21

October 2015 and currently lives in Hungary.

THE COURT’S ASSESSMENT

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 1 OF THE CONVENTION

6.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

7.

The Government argued that the applicant’s detention fell under Article

5 § 1 (f) of the Convention because the applicant had been detained pending the determination of his right to enter and stay in the country.

The Court takes note of this argument. It would refer in this respect to the principles set out in

Saadi v. the United Kingdom

([GC], no.

13229/03, §§

64

‑

66, ECHR 2008) and

Suso Musa

v. Malta

(no. 42337/12, §§

90 and 97, 23

July 2013). It notes that the applicant submitted that he had been granted a residence permit on humanitarian grounds in line with the national law and had held this permit throughout the proceedings (contrast

M.K. v. Hungary

[Committee], no.

46783/14, 9

June 2020, where no such information was put forward). It observes in this connection that, pursuant to Section 70 of Government Decree no. 114/2007. (V. 24.) on the implementation of Act

no.

II of 2007 on the Admission and Right of Residence of Third Country Nationals, the asylum authority was required to give an asylum seeker a residence permit on humanitarian grounds within three days from when the request for asylum had been made. Therefore, having regard to the fact that the applicant was in possession of the aforementioned residence permit, and in the absence of any convincing argument to the contrary, the Court does not accept that in the present case the detention was meant to prevent an unauthorised entry into the country (see

O.M. v. Hungary

, cited above, § 47;

Dshijri v. Hungary

[Committee], no. 21325/16, § 12, 31 January 2023; and contrast

Suso Musa,

cited above,

§§ 97-99).

8.

In so far as the applicant’s detention could have been argued to fall under Article 5 § 1 (b), namely detention for non-compliance with the lawful order of a court or in order to secure the fulfilment of any obligation prescribed by law, the Court notes that the present application is similar to

O.M.

v. Hungary

(cited above), where the Court found a violation of Article

5 §

O.M

.

v. Hungary

, cited above,

9.

In the present case, there is no indication that the applicant failed to cooperate with the Hungarian authorities. The Court further notes that, as in

O.M.

v. Hungary

, the decisions ordering and prolonging the applicant’s detention referred to the need to clarify his identity and prevent his absconding, but finds that their reasoning was not sufficiently

individualised to justify the measure in question, as

also required by the national law (ibid., §§

49-52 and 54, and compare

Dshijri v. Hungary

[Committee], cited above, §

14).

10.

The Court therefore concludes that there has been a violation of Article

5 §

1 of the Convention regarding the applicant’s detention from 13

August to 26 November 2014.

REMAINING

COMPLAINT

11.

The applicant also complained under Article 5 § 4 of the Convention. Having regard to the facts of the case, the submissions of the parties, and its findings above, the Court considers that it has dealt with the main legal questions raised by the case and that there is no need to examine this remaining complaint (see

Centre for Legal Resources on behalf of Valentin Câmpeanu v.

Romania

[GC], no.

47848/08, §

156, ECHR 2014).

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

12.

The applicant claimed 10,000 euros (EUR) in respect of non

‑

pecuniary damage and EUR 7,050 in respect of costs and expenses incurred before the Court.

13.

The Government argued that the claims were excessive.

14.

Having regard to the circumstances of the present case, and making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR

6,500 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable.

15.

Having regard to the documents in its possession, the Court considers it reasonable to award EUR 1,500 covering the costs and expenses for the proceedings before the Court, plus any tax that may be chargeable to the applicant.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Declares

the complaint under 5 § 1 of the Convention admissible and

decides

that there is no need to examine the applicant’s remaining complaint;

Holds

that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention;

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 6,500 (six thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 1,500 (one thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 4 May 2023, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Sophie Piquet

Stéphanie Mourou-Vikström

Acting Deputy Registrar

President