CASE OF M.N. v. HUNGARY

CAUZA CU M.N. v. HUNGARY (Declarația nr. 48139/16) AJUDMENT STRASBOURG 14 septembrie 2023 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul M.N. v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Quinta Secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Stéphanie Mourou-Vikström , Președintele Lado Chanturia, Mattias Guyomar , judecători și Sophie Piquet interioare În conformitate cu art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 10 august 2016 de către un național afghan, dl M. N., născut în 1995 și locuind în Telfs („reclamantul”), reprezentat de dna B. Pohárnok, avocat practicant la Budapesta; hotărârea de a anunța cererea către Guvernul maghiar („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dl Z. Tallódi, al Ministerului Justiției; decizia de a nu divulga numele reclamantului; observațiile părților; după ce a deliberat în particular la 12 iulie 2023, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: 1. Cazul se referă la detenția de azil a reclamantului. După trecerea frontierei maghiare ilegală, reclamantul și-a prezentat cererea de azil la 15 septembrie 2015. A doua zi, la 16 Septembrie 2015, Oficiul de Immigrație și Naționalitate („autoritatea de azil”) a inițiat procedura de azil și a ordonat detenția sa pe baza articolului 31/A alineatul (1) literele (a) și (c) din Legea nr. LXXX din 2007 privind azil („Legea privind asilul”, a se vedea O.M. c. Ungaria , nr. 9912/15, § 21, 5 iulie 2016), referindu-se la necesitatea de a clarifica identitatea reclamantului, lipsa resurselor financiare, lipsa conexiunilor în țară și riscul rezultat al abscondarii. Potrivit înregistrărilor nesemnate ale minutelor interviului de azil, reclamantul, la cerere, și-a explicat traseul din Afganistan și a declarat că a planificat să meargă în Finlanda. La 18 septembrie 2015, Curtea de District Debrecen a ordonat ca reclamantul să rămână în detenție, se bazează, în esență, pe aceleași motive ca autoritatea de azil și observând, de asemenea, că reclamantul a identificat Germania ca destinație finală. La 7 octombrie 2015, cererea de azil a solicitat a fost respinsă ca fiind inadmisibilă și expulzarea sa în Serbia a fost ordonată. Cu toate acestea, această decizie nu a devenit definitivă și executivă, deoarece Tribunalul Administrativ și Muncii Debrecen, la 12 noiembrie 2015, l-a anulat și a trimis cazul autorității de azil. În aceeași zi, autoritatea de azil a încheiat detenția reclamantului constatând că motivele au încetat. Cu toate acestea, mai târziu în aceeași zi, acesta a ordonat din nou detenția reclamantului, în esență pe aceleași motive ca anterior. La 13 noiembrie 2015, Tribunalul de District Debrecen a prelungit detenția azilului reclamantului se bazează pe aceleași motive. În timpul interviului de azil, care a avut loc la 26 noiembrie 2015, reclamantul a dat un cont despre problemele sale de sănătate și s-a plâns de condițiile de detenție. El a explicat, de asemenea, că a plătit traficanții să-l ducă în Germania, dar că a fost renunțat mai devreme, probabil în Serbia. Apoi, el a depus cereri repetate de eliberare și s-a plâns de sănătatea sa proastă. La 10 decembrie 2015 Curtea de district Kiskunhalas și-a prelungit detenția până la 10 februarie 2016, care se bazează în esență pe aceleași motive ca anterior. La 17 decembrie 2015, în timpul celui de-al doilea interviu de azil, reclamantul s-a plâns din nou de sănătatea sa sănătății sale. De asemenea, el a declarat că nu mai dorește să meargă în Finlanda așa cum a constatat că Ungaria este în siguranță. La 12 ianuarie 2016 autoritatea de azil a respins cererea reclamantului de azil ca fiind din nou inadmisibilă și a ordonat ca acesta să fie expulzat în Serbia. Această decizie nu a devenit definitivă și executibilă, deoarece reclamantul a contestat în cererea sa de revizuire judiciară. Detenția reclamantului a fost prelungită la 9 februarie 2016 de către Curtea de district Kiskunhalas. Februarie 2016, Tribunalul Administrativ și Muncii Szeged a anulat decizia din 12 ianuarie 2016 și a ordonat autorității de azil să desfășoare o nouă procedură. Între timp, la 11 februarie 2016, autoritatea de azil a încheiat detenția azilului reclamantului constatând că motivele acesteia au încetat, fără a furniza informații specifice în acest sens. A fost reținut ca parte a detenției de azil între 16 septembrie 2015 și 11 februarie 2016. EVALUAREA TRIBUNALULUI ALEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENȚIEI 10. Guvernul a susținut că adresa reclamantului era necunoscută autorităților maghiare și că reprezentantul său nu a demonstrat că a menținut contactul cu el. Curtea remarcă că reprezentantul reclamantului a furnizat o copie a schimbului de e-mail cu reclamantul, o copie a declarației semnate din 31 august 2021, indicând dorința sa de a continua procedura în fața Curții, numărul său de telefon, precum și adresa sa actuală în Austria. Prin urmare, Curtea nu constată motive pentru a concluziona că reclamantul nu intenționează să-și continue cererea. Obiecția acestui guvern trebuie respinsă. Curtea constată, de asemenea, că prezenta cerere nu este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție sau neadmisibilă din orice alt motiv. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. 11. Guvernul a susținut că detenția reclamantului a căzut în temeiul art. 5 § 1 (f) din Convenție, deoarece reclamantul a fost reținut în așteptarea hotărârii dreptului său de a intra și de a rămâne în țară. Curtea ia act de acest argument. Se referă în acest sens la principiile stabilite în Saadi v. Regatul Unit ([GC], nr. 13229/03, §§ 66, CEDO 2008) și Suso Musa v. Malta (nr. 42337/12, §§ 90 și 97, 23 Iulie 2013). Reține că reclamantul a susținut că a fost acordat un permis de ședere pentru motive umanitare în conformitate cu legislația națională și a deținut acest permis pe parcursul procedurii (contrast M.K. c. Ungaria [Comitet], nr. 46783/14, 9 Iunie 2020, în cazul în care nu au fost prezentate astfel de informații, observă în acest sens că, în conformitate cu secțiunea 70 din decretul guvernamental nr. 114/2007 (V. 24.) privind punerea în aplicare a Legii nr. II din 2007 privind Admisia și dreptul de reședință al naționalilor din țările terțe, autoritatea de azil a fost obligată să acorde unui reclamant de azil un permis de reședință pentru motive umanitare în termen de trei zile de la momentul în care a fost formulată cererea de azil. Prin urmare, având în vedere faptul că reclamantul a fost în posesia permisului de ședere menționat și, în absența unui argument convingător în fața contrară, Curtea nu acceptă că, în acest caz, detenția a fost menită să împiedice intrarea neautorizată în țară (a se vedea O.M. c. Ungaria , citat mai sus, § 47; Dshijri c. Ungaria . [Comitetul], nr. 21325/16, § 12, 31 ianuarie 2023; și contrastul Suso Musa, citat mai sus, §§ 97-99). 12. Curtea constată, de asemenea, că detenția reclamantului nu a putut fi considerată ca fiind sub al doilea membru al articolului 5 § 1 litera (f) deoarece ordinele de expulsie emise împotriva reclamantului nu au fost aplicabile și, în orice caz, motivele de detenție nu au avut legătură cu acestea. 13. În măsura în care detenția reclamantului ar fi putut fi susținută că intră în temeiul articolului 5 § 1 litera (b), și anume detenția pentru nerespectarea ordinii legale ale unei instanțe sau pentru a asigura îndeplinirea oricărei obligații prevăzute de lege, Curtea constată că prezenta cerere este similară cu O.M. c. Ungaria (citată mai sus), în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 § Acesta observă că, în temeiul Legii de azil, nu a putut fi ordonată detenția de azil din singurul motiv pentru care persoana care solicită recunoaștere a depus o cerere în acest sens (art. 31/B alin. (1)). În conformitate cu secțiunea 31/A, aceaceasta ar putea fi ordonată pe motivele enumerate în acest articol și pe baza unei evaluări individuale atunci când scopul său (care este, desfășurarea procedurii de azil sau asigurarea unui transfer în temeiul Convențiilor de Dublin) nu ar putea fi realizat prin alte măsuri care asigură disponibilitatea persoanei (a se vedea O.M. c. Ungaria , citată mai sus, § 21). 14. În cazul în cauză, nu există nici o indicație că reclamantul nu a cooperat cu autoritățile maghiare. Deciziile de ordonare și prelungire a detenției reclamantului, care au durat în cele din urmă aproape cinci luni, au făcut referire în mod repetat la setul de motive, cum ar fi necesitatea de a clarifica identitatea reclamantului și de a preveni abscondarea, dar nu au fost suficient de individualizate, ca obligația legislației naționale (a se vedea O.M. c. Ungaria , citată mai sus, §§ 49-52 și 54 și compara Dshijri c. Ungaria [Comitetul], citată mai sus, § 14, și M.M. c. Ungaria [Comitetul], nr. 26819/15, § 7, 4 mai 2023). 15. Prin urmare, Curtea concluzionează că s-a constatat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție cu privire la detenția reclamantului din 16 septembrie 2015 până la 11 februarie 2016. În conformitate cu art. 5 § 4 din Convenție, reclamantul s-a plângut de asemenea. Având în vedere faptele cauzei, argumentele părților și concluziile sale de mai sus, Curtea consideră că a abordat principalele întrebări juridice formulate de acest caz și că nu este necesar să examineze această plângere (a se vedea Centrul pentru Resurse Juridice în numele Valentin Câmpeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 156, CEDO 2014). APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 17. Reclamantul a solicitat 10.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale și 7,050 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 18. Guvernul a susținut că cererile sunt excesive. 19. Având în vedere circumstanțele prezentei cauze și evaluările sale pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului 1000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care poate fi taxabil. 20. Având în vedere documentele în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde 2 000 EUR care acoperă costurile și cheltuielile pentru procedurile dinaintea Curții, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului. Pentru aceste motive, CURTE, UNANIMOUS, declară plângerea în temeiul § 5 § 1 din Convenție admisibilă și hotărăște că nu este necesar să examineze încălcarea plângerii reclamantului; susține că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenția; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului contestat: (i) 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 2.000 EUR (2 mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitant, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 14 septembrie 2023, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Sophie Piquet Stéphanie Mourou-Vikström Președintele adjunct al grefierului interimar

FIFTH SECTION

CASE OF M.N. v. HUNGARY

(Application no. 48139/16)

JUDGMENT

STRASBOURG

14 September 2023

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of M.N. v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of:

Stéphanie Mourou-Vikström

, President

,

Lado Chanturia,

Mattias Guyomar

, judges

,

and Sophie Piquet,

Acting

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the application (no.

48139/16) against Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 10 August 2016 by an Afghan national, Mr M. N., born in 1995 and living in Telfs (“the applicant”) who was represented by Ms B. Pohárnok, a lawyer practising in Budapest;

the decision to give notice of the application to the Hungarian Government (“the Government”), represented by their Agent, Mr Z. Tallódi, of the Ministry of Justice;

the decision not to have the applicant’s name disclosed;

the parties’ observations;

Having deliberated in private on 12 July 2023,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

2.

After crossing the Hungarian border unlawfully, the applicant submitted his asylum request on 15 September 2015. The next day, on 16

September 2015, the Office of Immigration and Nationality (“the asylum authority”) commenced the asylum proceedings and ordered his detention on the basis of Section 31/A (1) (a) and (c) of Act no. LXXX of 2007 on Asylum (the “Asylum Act”, see

O.M. v. Hungary

, no. 9912/15, § 21, 5 July 2016), referring to the need to clarify the applicant’s identity, the lack of financial resources, lack of connections in the country and the resultant risk of absconding. According to the unsigned records of the minutes of the asylum interview, the applicant, when asked, explained his route from Afghanistan and said that he had planned on going to Finland.

3.

On 18 September 2015, the Debrecen District Court ordered that the applicant remained in detention, relying on essentially the same grounds as the asylum authority and noting also that the applicant identified Germany as his final destination. On 7 October 2015 the applicant’s asylum request was rejected as inadmissible and his expulsion to Serbia was ordered. However, this decision did not become final and enforceable because the Debrecen Administrative and Labour Court, on 12 November 2015, quashed it and remitted the case to the asylum authority. On the same day the asylum authority terminated the applicant’s detention finding that the reasons ceased. However, later on the same day, it ordered the applicant’s detention again, essentially on the same grounds as previously. On 13 November 2015 the Debrecen District Court prolonged the applicant’s asylum detention relying on the same grounds.

4.

During the asylum interview, held on 26 November 2015, the applicant gave an account of his health problems and complained of the detention conditions. He also explained that he had paid the smugglers to take him to Germany but that he had been dropped off earlier, presumably in Serbia. Subsequently, he submitted repeated requests for his release and complained of his poor health.

5.

On 10 December 2015 the Kiskunhalas District Court prolonged his detention until 10 February 2016, relying essentially on the same grounds as previously. On 17 December 2015 during the second asylum interview, the applicant again complained about his poor health. He also said that he no longer wished to go to Finland as he found that Hungary was safe.

6.

On 12 January 2016 the asylum authority rejected the applicant’s asylum request as inadmissible again and ordered that he be expelled to Serbia. This decision did not become final and enforceable as the applicant challenged it in his request for judicial review. The applicant’s detention was prolonged on 9 February 2016 by the Kiskunhalas District Court. On 12

February 2016 the Szeged Administrative and Labour Court quashed the decision of 12 January 2016 and ordered the asylum authority to conduct a new procedure.

7.

In the meantime, on 11 February 2016, the asylum authority terminated the applicant’s asylum detention finding that the reasons for it ceased, without providing any specific information in this regard. The applicant was subsequently accommodated in an open reception facility.

8.

The applicant had a residence permit issued on humanitarian grounds pending the above proceedings.

9.

He was detained as part of asylum detention between 16 September 2015 and 11 February 2016.

THE COURT’S ASSESSMENT

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 1 OF THE CONVENTION

10.

The Government submitted that the applicant’s address had been unknown to the Hungarian authorities and that his representative had failed to demonstrate that she had maintained contact with him. The Court notes that the applicant’s representative provided a copy of her email exchange with the applicant, a copy of his signed statement of 31 August 2021 indicating his wish to continue the proceedings before the Court, his phone number as well as his current address in Austria. The Court therefore finds no grounds to conclude that the applicant does not intend to pursue his application. This Government’s objection must be dismissed. The Court further notes that the present application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article

35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

11.

The Government argued that the applicant’s detention fell under Article

5 § 1 (f) of the Convention because the applicant had been detained pending the determination of his right to enter and stay in the country.

The Court takes note of this argument. It would refer in this respect to the principles set out in

Saadi v. the United Kingdom

([GC], no.

13229/03, §§

64

‑

66, ECHR 2008) and

Suso Musa

v. Malta

(no. 42337/12, §§

90 and 97, 23

July 2013). It notes that the applicant submitted that he had been granted a residence permit on humanitarian grounds in line with the national law and had held this permit throughout the proceedings (contrast

M.K. v. Hungary

[Committee], no.

46783/14, 9

June 2020, where no such information was put forward). It observes in this connection that, pursuant to Section 70 of Government Decree no. 114/2007. (V. 24.) on the implementation of Act

no.

II of 2007 on the Admission and Right of Residence of Third Country Nationals, the asylum authority was required to give an asylum seeker a residence permit on humanitarian grounds within three days from when the request for asylum had been made. Therefore, having regard to the fact that the applicant was in possession of the aforementioned residence permit, and in the absence of any convincing argument to the contrary, the Court does not accept that in the present case the detention was meant to prevent an unauthorised entry into the country (see

O.M. v. Hungary

, cited above, § 47;

Dshijri v. Hungary

[Committee], no. 21325/16, § 12, 31 January 2023; and contrast

Suso Musa,

cited above,

§§ 97-99).

12.

The Court further notes that the applicant’s detention could also not be considered to fall under the second limb of Article 5 § 1 (f) since the expulsion orders issued against the applicant were not enforceable and, in any event, the grounds for detention did not relate to them.

13.

In so far as the applicant’s detention could have been argued to fall under Article 5 § 1 (b), namely detention for non-compliance with the lawful order of a court or in order to secure the fulfilment of any obligation prescribed by law, the Court notes that the present application is similar to

O.M.

v. Hungary

(cited above), where the Court found a violation of Article

5 §

O.M

.

v. Hungary

, cited above,

14.

In the present case, there is no indication that the applicant failed to cooperate with the Hungarian authorities. The decisions ordering and prolonging the applicant’s detention, which ultimately lasted almost five months, referred repeatedly to the set of grounds, such as the need to clarify the applicant’s identity and prevent his absconding, but were not

sufficiently individualised, as

required by the national law (see

O.M.

v. Hungary

, cited above, §§

49-52 and 54, and compare

Dshijri v. Hungary

[Committee], cited above, §

14, and

M.M. v. Hungary

[Committee], no. 26819/15, § 7, 4

May 2023).

15.

The Court therefore concludes that there has been a violation of Article

5 §

1 of the Convention regarding the applicant’s detention from 16

September 2015 to 11 February 2016.

REMAINING COMPLAINT

16.

The applicant also complained under Article 5 § 4 of the Convention. Having regard to the facts of the case, the submissions of the parties, and its findings above, the Court considers that it has dealt with the main legal questions raised by the case and that there is no need to examine this remaining complaint (see

Centre for Legal Resources on behalf of Valentin Câmpeanu v.

Romania

[GC], no.

47848/08, §

156, ECHR 2014).

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

18.

The Government argued that the claims were excessive.

19.

Having regard to the circumstances of the present case, and making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR

1,000 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable.

20.

Having regard to the documents in its possession, the Court considers it reasonable to award EUR 2,000 covering the costs and expenses for the proceedings before the Court, plus any tax that may be chargeable to the applicant.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Declares

the complaint under 5 § 1 of the Convention admissible and

decides

that there is no need to examine the applicant’s remaining complaint;

Holds

that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention of the Convention;

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State:

(i)

EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 2,000 (two thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 14 September 2023, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Sophie Piquet

Stéphanie Mourou-Vikström

Acting Deputy Registrar

President