Delgado împotriva Franței

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 38437/97) depusă împotriva Franței și formulată de o cetățeancă a acestui stat, d-na Yvonne Delgado («reclamanta»), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului («Comisia») pe 9 septembrie 1997 în baza articolului 25 anterior din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»). Cererea a fost înregistrată pe 5 noiembrie 1997.

Guvernul francez («Guvernul») este reprezentat de agentul său, d-na Michèle Dubrocard, Subirectoare a Drepturilor Omului la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta susținea nerespectarea termenului rezonabil a două proceduri în materie de litigii de muncă (art. 6 § 1 din Convenție).

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

Printr-o decizie din 29 iunie 1999, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). FAPTE

Pe 5 ianuarie 1985, tribunalul comercial din Dijon a pronunțat punerea în aranjament judecătoresc a societății Floralux și i-a acordat concesionare locației-gestionării noii societăți Floralux - Jardin de Paris de la 1 septembrie 1985.

Pe 9 august 1985, în cadrul concedierilor pentru motiv economic, societatea Floralux a cerut inspectorului de muncă din Dijon autorizația de concediere a reclamantei, care refuzase o transfer cu scădere de salariu. Pe 22 august 1985, inspectorul de muncă a refuzat autorizația, apoi, în urma unei noi cereri din partea noii societăți Floralux, a acordat autorizația solicitată pe 25 octombrie 1985.

Pe 28 octombrie 1985, reclamanta a fost concediată și, pe 2 decembrie 1985, a sesizat consiliul de prud'hommes din Dijon cu o cerere de despăgubire pentru concediere fără cauză reală și serioasă. Ședința de conciliere a avut loc pe 15 ianuarie 1986.

Pe 24 martie 1986, consiliul de prud'hommes a respins cererea reclamantei. Cu toate acestea, prin sentință din 18 noiembrie 1986, a condamnat societatea Floralux să plătească reclamantei suma de 17.953,05 F ca rappel de primă de vechime.

Prin apel din 3 iunie 1987, curtea de apel din Dijon, sesizată cu apelul ambelor sentințe, a suspus judecata și a retrimis la tribunalul administrativ din Dijon o chestiune preiadicială privind legalitatea autorizației administrative de concediere din 25 octombrie 1985.

Pe 2 septembrie 1987, tribunalul administrativ a anulat autorizația administrativă.

Pe 17 februarie 1988, curtea de apel din Dijon a retrimis din nou la tribunalul administrativ aceeași chestiune preiadicială pentru a permite noii societăți Floralux să participe la dezbaterile. Pe 3 mai 1988, tribunalul administrativ a precizat că decizia din 25 octombrie 1985 era ilegală și a pronunțat anularea sa.

Ședința în fața curții de apel a avut loc pe 20 septembrie 1988. Prin apel din 27 septembrie 1988, curtea a considerat că concedierea reclamantei lipsea de cauză reală și serioasă și a dispus în consecință reintegrarea sa. Curtea a dispus un expertiz pentru a determina cuantumul rappelurilor de salarii și primelor de vechime care i se cuveneau. Pe 25 septembrie 1989, expertul a depus raportul.

La ședința din 27 martie 1990, avocatul reclamantei a indicat că nu era în măsură să prezinte cererile clientei sale «a cărei situație evoluase și necesita implicarea altor instituții».

Pe 24 aprilie 1990, curtea de apel a dispus radierea și retragerea cauzei din dosarul procedurilor în curs. Curtea a precizat că cauza ar fi reînscrisă în dosar cu justificarea că implicările necesare fuseseră făcute și concluziile schimbate între părți.

Pe 29 iunie și 15 iulie 1993, reclamanta a scris greffei și președintelui curții de apel. Pe 6 septembrie 1993, a cerut reînscrierea cauzei în dosar. Angajatorul sa a depus concluzii pe 29 decembrie 1993 și ea a făcut același lucru pe 24 octombrie 1994. Ședința a fost fixată pentru 8 noiembrie 1994. Prin apel din 13 decembrie 1994, curtea de apel a constatat péremption-ul instanței.

Reclamanta a depus recurs în casație pe 7 februarie 1995 și a depus memoriu completiv pe 25 aprilie. Cealaltă parte a depus memoriul pe 28 februarie 1996 și consilierul raportor, numit pe 1 octombrie 1996, a depus raportul pe 6 decembrie. Avocatul general a fost desemnat pe 27 ianuarie 1997 și ședința a avut loc pe 27 mai 1997.

Prin apel din 8 iulie 1997, Curtea de Casație a anulat și revocat apelul din 13 decembrie 1994 și a retrimis cauza și părțile în fața curții de apel din Besançon. Părțile au sesizat această instanță pe 6 noiembrie și 29 decembrie 1997 și procedurile au fost unite prin ordonanță din 5 ianuarie 1998. Angajatorul a depus concluzii pe 13 mai 1998, celalte părți au fost invitate să conchidă între 23 noiembrie 1998 și 25 ianuarie 1999.

Cauza, inițial fixată la ședință pe 10 martie 1999, a fost amânată, la cererea reclamantei, la 13 octombrie. La această ședință, după citirea raportului de către consilierul responsabil cu examinarea cauzei, părțile au fost interogate asupra incidences unui apel al Curții de Casație din 9 februarie 1999, care anula fără renvoi un apel al curții de apel din Dijon care declara inadmisibil apelul unei ordonanțe date pe 25 martie 1996 de consiliul de prud'hommes din Dijon. Întreaga cauză a fost amânată la ședință pe 1 decembrie 1999, pentru a permite consiliului de prud'hommes, pe care reclamanta l-a sesizat în 1993 și 1996 în urma concedierilor successive, să se despartă. Pe 8 noiembrie 1999, consiliul de prud'hommes a pronunțat unirea instanțelor și a retrimis cunoașterea acesteia la curtea de apel, care a unit toate cauzele prin ordonanță din 1 decembrie 1999.

Curtea de apel a pronunțat apelul pe 12 ianuarie 2000. După ce a reamintit faptele și procedurile pe care reclamanta a trebuit să le angajeze, curtea s-a exprimat în termenii următori: «(...) de la 2 decembrie 1985, data primei cereri adresate consilului de prud'hommes din Dijon de d-na Yvonne Delgado, care tocmai fusese concediată pe 28 octombrie 1985 de angajatorul de atunci (...), salariata a trebuit să depășească o mulțime de obstacole procedurale, atât în fața instanțelor sociale, civile și penale ale ordinii judiciare, cât și în fața instanțelor administrative pentru a-și putea prezenta toate pretențiile relevante jurisdicției prud'homale în fața acestei curți, desemnată de două ori de Curtea de Casație, Secțiunea Socială, ca instanță de renvoi, reamintindu-se că d-na Delgado a obținut deja satisfacție în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului în 1994 și a primit o indemnizație în 1997 pentru încălcarea articolului 6 din Convenție, o nouă cerere fiind, de asemenea, depusă, tot pentru încălcarea acestui articol; (...) datorită perseverenței d-nă Delgado, care a știut să răspundă la toate contestațiile și să respecte toate termenele, și datorită coerenței deciziilor pronunțate de Secțiunea Socială a Curții de Casație, chemată să se pronunțe de patru ori în acest litigiu, toate pretențiile d-nă Delgado privind cele trei concedieri de care a fost victimă și refuzul de reintegrare sunt acum depuse pentru aprecierea curții de renvoi, totalitatea procedurilor fiind unite; (...) toate chestiunile procedurale referitoare la unicitatea instanței și la péremption-ul instanței sunt acum rezolvate din apelurile de casație și nicio discuție nu privează principiul contradicției, curtea de renvoi permițând părților să se exprime contradictoriu la ședința din 1 decembrie 1999, după două renvoi (...)»

Curtea de apel a afirmat mai întâi că reclamanta beneficia de statutul de salariat protejat, ceea ce implică dreptul la reintegrare conform articolului L. 436-3 din Codul Muncii, și că contractul de muncă al acesteia fusese transferat, în baza articolului L. 122-12 din același cod, diferitelor societăți care se succeduseră. Curtea a determinat apoi creanțele reclamantei împotriva procedurilor colective ale acestor societăți, precizând că ar fi garantate, în limita plafonului, de asociația pentru gestionarea regimului de asigurare a creanțelor salariaților (AGS), reprezentată în fața curții de centrul de management și studii (CGEA) din Châlon-sur-Saône.

Pe 2 martie 2000, AGS și CGEA au depus recurs în casație împotriva acestui apel. Cauza este actuellement pendantă în fața Curții de Casație. Conform informațiilor furnizate reclamantei de grefa Curții de Casație, durata preconizată a procedurii în fața Curții de Casație este de optsprezece la douăzeci și patru de luni. Al doilea concediere

După apelul curții de apel din 27 septembrie 1988 care dispunea reintegrarea sa, reclamanta a cerut reintegrare pe 6 octombrie 1988. În același timp, noua societate Floralux Jardin de Paris depusese bilanțul și, pe 12 iulie 1988, tribunalul comercial din Dijon fusese pronunțat lichidarea judiciară. Această sentință a fost revocat de curtea de apel din Dijon care, pe 8 septembrie 1988, autorizase cesionarea fondului de comerț la societatea Jardin de Paris.

După reintegrare, reclamanta a fost din nou supusă unui concediere pentru motiv economic pe 11 ianuarie 1989, în urma autorizației acordate de inspectorul de muncă pe 9 ianuarie 1989. A sesizat instanța administrativă cu un recurs în anulare a acestei decizii, pe care Consiliul de Stat a anulat-o pe 2 iunie 1993.

Reclamanta a sesizat Comisia cu o cerere (nr. 19862/92) în care se plângea că cauza sa, angajată în fața tribunalului administrativ din Dijon pe 13 martie 1989 și care condusese la apelul Consiliului de Stat din 2 iunie 1993, nu fusese judecată într-un termen rezonabil. În raportul adoptat pe 6 septembrie 1995, Comisia a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, din cauza nerespectării termenului rezonabil. Pe 22 martie 1996, Comitetul Miniștrilor a adoptat o decizie în același sens și, pe 13 septembrie 1996, a acordat reclamantei suma de 100 000 FRF, toate cauzele de prejudiciu (material și moral) confundate, ca satisfacție echitabilă. Al treilea concediere

După apelul Consilului de Stat din 2 iunie 1993 care anulase autorizația administrativă privind al doilea concediere, reclamanta a cerut din nou reintegrare în societate pe 9 iulie 1993.

În același timp, pe 12 ianuarie 1993, tribunalul comercial fusese pronunțat lichidarea judiciară a societății Jardin de Paris, unii dintre elementele fondului de comerț fiind cedate societății Interplantes. Lichidatorul-mandatar, după obținerea autorizației de concediere din inspectorul de muncă pe 27 august 1993, a concediat reclamanta pentru motiv economic pe 2 septembrie 1993.

Pe 21 octombrie 1993, reclamanta a depus recurs ierarhic împotriva autorizației de concediere, care a fost respins de ministrul muncii pe 23 februarie 1994.

Pe 20 aprilie 1994, reclamanta a depus la tribunalul administrativ din Dijon un recurs în anulare a deciziilor inspectorului și ministrului muncii. Pe 23 mai 1995, tribunalul administrativ a anulat ambele decizii în cauză. Cu toate acestea, C.B., gestionar al societății Interplantes, a refuzat reintegrare reclamantei, ceea ce a condus la proces-verbal de infracțiune de către inspectorul de muncă și la urmăriri penale (a se vedea § 38 mai jos).

În paralel, pe 14 septembrie 1993, reclamanta sesizase consilul de prud'hommes din Dijon cu o cerere de plată a rappelurilor de salarii și indemnizațiilor consecutive concedierii sale.

Ședința a avut loc pe 5 septembrie 1994. Prin sentință din 28 noiembrie 1994, consilul de prud'hommes a făcut parțial drept cererii sale, i-a acordat 50 000 F ca despăgubire și a suspendat judecata asupra rappelurilor de salarii în așteptarea deciziei instanței administrative.

Lichidatorul-mandatar a depus apel. Prin apel din 8 noiembrie 1995, curtea de apel din Dijon, bazând-se pe principiul unicității instanței în materie prud'homale, a declarat inadmisibile cereri prezentate de reclamantă, în urma péremption-ului instanței pe care aceasta o introdusese după primul concediere.

Pe 19 decembrie 1995, reclamanta a depus recurs în casație împotriva acestui apel. A depus memoriu completiv pe 18 martie 1996. Consilierul raportor, desemnat pe 1 octombrie 1996, a depus raportul pe 6 decembrie. Avocatul general a fost numit pe 27 ianuarie 1997 și ședința s-a ținut pe 28 mai 1997. Prin apel din 8 iulie 1997, Curtea de Casație a spus că nu mai era loc să se pronunțe pe recurs în casație, motivând că, apelul din 13 decembrie 1994 având fost anulat (a se vedea § 21 mai sus), apelul din 8 noiembrie 1995, care era continuarea acestuia, se găsea anulat în consecință. Alte proceduri

La ocazia fiecărui concediere, reclamanta s-a înscris la șomaj și a primit de la ASSEDIC din Burgundia prestații de șomaj. Anularea concedierilor replasindu-o retroactiv în poziția de salariat, ASSEDIC a considerat că aceste sume fuseseră primite în mod neindebitat pentru perioadele în care reclamanta fusese reintegrată (chiar dacă nu primise indemnizații compensatorii pentru salariile pierdute) și a efectuat compensarea cu prestațiile datorare pentru alte perioade. Pe 19 ianuarie 1999, tribunalul de mari instanțe din Châlon-sur-Saône a respins cererea reclamantei de plată a sumelor reționate și curtea de apel din Dijon a confirmat această sentință pe 10 februarie 2000. Reclamanta a depus recurs în casație împotriva acestui apel.

În plus, curtea de apel din Nancy, pronunțând-se ca instanță de renvoi după casație, recunoscut C.B., gestionar al societății Interplantes, care refuzase reintegrare reclamantei, vinovat de delictul de entravă la comitetul de igienă și siguranță prin concediere iregulară a unuia dintre membrii săi și a confirmat condamnarea la amendă de 5 000 FRF, acordând reclamantei, în calitate de parte civilă, 50 000 FRF ca despăgubire, precum și 10 000 FRF pentru taxe procedurale. ÎN DREPT

Curtea constată că prima procedură a început pe 2 decembrie 1985, data sesizării consilului de prud'hommes din Dijon, și că este actuellement pendantă în fața Curții de Casație. A durat deci paisprezece ani și mai mult de zece luni până la data adoptării acestei hotărâri.

A treia procedură a început pe 14 septembrie 1993, data la care reclamanta sesizase consilul de prud'hommes, și s-a încheiat pe 8 iulie 1997 prin apelul Curții de Casație, durând trei ani și mai mult de nouă luni. 2. Caracterul rezonabil al duratei procedurilor

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autoritățlor competente (a se vedea, între altele, apelurile Richard c. Franța din 22 aprilie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p. 824, § 57, și Doustaly c. Franța din 23 aprilie 1998, Recueil 1998-II, p. 857, § 39). a) Prima procedură

Privind complexitatea cauzei, reclamanta subliniază că diverși recursi sunt cauzați de concedierile ilegale de care fusese victimă în încălcarea textelor aplicabile și că, dacă lichidatorii judecătorești și inspectorii de muncă respectaseră dreptul și legile, nu ar fi trebuit să sesizeze consilul de prud'hommes. Expune că, în fața curții de apel din Dijon (apel din 27 martie 1990), toți participanții erau de acord că cauza nu era în stare și trebuia retrimisă, pe de o parte pentru implicarea noului angajator de la 8 septembrie 1988 (societatea Jardin de Paris) și, pe de altă parte, în așteptarea apelului Consilului de Stat responsabil cu examinarea validității concedierii pe 12 ianuarie 1989, în baza principiului unicității instanței în materie prud'homale. Precizează că, de îndată ce Consilul de Stat și-a pronunțat apelul (pe 2 iunie 1993) și cauza s-a găsit în stare, a cerut reînscrierea sa în dosar. Consideră că durata acestei proceduri depășește termenul rezonabil.

În general, Guvernul susține că procedura s-a dovedit foarte complexă din cauza răsucinării diferitelor instanțe și chestiunilor juridice ridicate. Privind autoritățile judiciare, Guvernul consideră că au fost diligente și au pronunțat decizii în termene care nu par derizonabile: consilul de prud'hommes s-a pronunțat în patru luni, iar dacă procedura în fața curții de apel din Dijon a durat cinci ani și patru luni, scăzând timpul luat de reclamantă pentru a cere reînscrierea cauzei, aceasta se datorează suspensiei judecății în așteptarea deciziilor instanțelor administrative. În fine, cauza a fost examinată, de asemenea, în termen rezonabil de Curtea de Casație (doi ani și șapte luni) și de curtea de apel din Besançon.

Curtea constată că cauza reveste o anumită complexitate. Observă, de asemenea, că, în fața curții de apel din Dijon, procedura a fost suspendată aproximativ trei ani înainte ca reclamanta să ceară reînscrierea. Cu toate acestea, Curtea consideră că explicațiile reclamantei pe această chestiune sunt convingătoare și că putea estima trebuind să aștepte apelul Consilului de Stat din 2 iunie 1993 înainte de a cere reînscrierea cauzei. Privind comportamentul autoritățilorjudiciare, dacă consilul de prud'hommes s-a pronunțat cu diligență, Curtea observă că, în fața curții de apel din Dijon, procedura era deja pendantă de patru ani când a fost radiată (expertul judecătoresc putând lua un an pentru a depune raportul) și după reînscrierea sa în dosar, mai mult de cincisprezece luni s-au scurs până la intervenția apelului care constată péremption-ul instanței. De altfel, dacă Curtea de Casație și curtea de apel din Besançon și-au pronunțat deciziile în termene acceptabile pentru jurisdicții de recurs, Curtea consideră, totuși, că nu se poate considera «rezonabilă» durata globală de aproape cincisprezece ani pe care o cunoaște deja procedura, care nu este încă terminată.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. b) A treia procedură

Reclamanta reia, mutatis mutandis, observațiile sale privind durata acestei proceduri.

Guvernul consideră că durata nu depășește termenul rezonabil și că autoritățile judiciare au condus-o fără timp de latență.

Curtea observă că consilul de prud'hommes și curtea de apel au luat un an să se pronunțe și Curtea de Casație nouăsprezece luni. Dacă acești termeni nu par de la început derizoabili, Curtea consideră, totuși, că trebuie luată în considerare contextul global al cauzei, și în special faptul că reclamanta sesiza din nou instanța prud'homale pentru a contesta al treilea concediere din 1985. Prin urmare, Curtea consideră că diligență particulară se impunea instanțelor sesizate. Observă, în special, că un termen de aproape șapte luni s-a scurs în fața Curții de Casație înainte ca consilierul raportor să fie desemnat și a durat mai mult de două luni pentru a depune raportul; în plus, patru luni s-au mai scurs între desemnarea avocatului general și ședință. Prin urmare, Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, termenul rezonabil nu a fost respectat.

Curtea reafirmă că incumbă statelor contractante să-și organizeze sistemul judecătoresc astfel încât instanțele lor să poată garantiza fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă într-un termen rezonabil (apel Vocaturo c. Italia din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 32, § 17). Este cu atât mai mult cazul în materie de conflicte de muncă, care, privind puncte de importanță capitală pentru situația profesională a unei persoane, trebuie rezolvate cu o viteză cu adevărat particulară (cf. apel Obermeier c. Austria din 28 iunie 1990, seria A nr. 179, p. 23, § 72; apel Buchholz c. Germania din 6 mai 1981, seria A nr. 42, p. 16, §§ 50 și 52; mutatis mutandis apel X c. Franța din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 90, § 32; apel Ruotolo c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 230-D, p. 39, § 17).

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamanta solicită o sumă globală de 600 000 FRF ca prejudiciu material, prejudiciu moral și taxe expuse. Produce foarte numeroase documente justificative. Subliniază că, din cauza reintegrărilor ordonate, a trebuit să ramburseze prestațiile de șomaj care i fuseseră versate în timp, în timp ce nu primise indemnizațiile la care avea drept datorită reintegrărilor. Dacă un singur lichidator-mandatar i-a versат o sumă de 552 491 FRF în executare a apelului curții de apel din Besançon, precizează că nu poate dispune de această sumă din cauza recursului în casație actualmente pendant.

Guvernul nu a prezentat observații asupra cererilor reclamantei.

Curtea face pe a sa abordarea Comisiei și a Comitetului Miniștrilor în cauza nr. 19862/92, privind procedura care urmă celui de-al doilea concediere al reclamantei. Consideră că, datorită statutului de salariat protejat al reclamantei și dreptului la reintegrare de care beneficia, există în cazul de spață o legătură de cauzalitate directă între durata procedurilor și prejudiciul material pe care l-a suferit. Pe de altă parte, reclamanta a suferit un prejudiciu moral incontestabil, pe care o constatare de încălcare nu va fi suficientă să-l repare.

În fine, reclamanta a depus numeroase documente justificative ale taxelor pe care le-a suportat din 1985. Curtea observă că unele dintre aceste taxe sunt direct în legătură cu procedurile în fața instanțelor interne și în fața organelor Convenției (taxe de avocați, biroul de înștiințări în persoană, de experți, de corespondență și fotocopiere, de deplasări etc.), și reamintește că durata unei proceduri duce în mod necesar reclamantul și avocații săi să efectueze acte suplimentare și să suporte taxe suplimentare.

Pronunțând-se în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantei o sumă globală de 250 000 FRF ca reparație pentru prejudiciul material și moral și taxele pe care le-a suportat. C. Dobândă de întârziere

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării acestei hotărâri era de 2,74% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție privind procedura care a urmat primului concediere al reclamantei; 2. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție privind procedura care a urmat celui de-al treilea concediere al reclamantei; 3. Decide a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 250 000 (două sute cincizeci mii) franci francezi pentru prejudiciu moral, prejudiciu material și taxe și dépens; b) că acest amount va fi majorat cu o dobândă simplă de 2,74% pe an de la expirarea acestui termen și până la versare; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă în rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 noiembrie 2000 în conformitate cu articolele 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. S. Dollé W. Fuhrmann Greffier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 38437/97) dirigée contre la France et dont une ressortissante de cet Etat, M lle Yvonne Delgado (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 9 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 5 novembre 1997.

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Michèle Dubrocard, Sous-Directrice des Droits de l’Homme au ministère des Affaires étrangères.

La requérante alléguait le non-respect du délai raisonnable de deux procédures en matière prudhomale (article 6 § 1 de la Convention).

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 29 juin 1999, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT

Le 5 janvier 1985, le tribunal de commerce de Dijon prononça la mise en règlement judiciaire de la société Floralux et en concéda la location ‑ gérance à la société nouvelle Floralux - Jardin de Paris à compter du 1 er septembre 1985.

Le 9 août 1985, dans le cadre de licenciements pour motif économique, la société Floralux demanda à l'inspecteur du travail de Dijon l'autorisation de licencier la requérante, qui avait refusé une mutation avec baisse de salaire. Le 22 août 1985, l'inspecteur du travail refusa ladite autorisation puis, à la suite d'une nouvelle demande de la société nouvelle Floralux, donna le 25 octobre 1985 l'autorisation sollicitée.

Le 28 octobre 1985, la requérante fut licenciée et, le 2 décembre 1985, elle saisit le conseil de prud'hommes de Dijon d'une demande de dommages-intérêts pour licenciement sans cause réelle et sérieuse. L’audience de conciliation eut lieu le 15 janvier 1986.

Le 24 mars 1986, le conseil de prud'hommes débouta la requérante de ses demandes. Toutefois, par jugement du 18 novembre 1986, il condamna la société Floralux à lui payer la somme de 17.953,05 F au titre de rappel de prime d'ancienneté.

Par arrêt du 3 juin 1987, la cour d'appel de Dijon, saisie de l'appel des deux jugements, sursit à statuer et renvoya au tribunal administratif de Dijon une question préjudicielle concernant la légalité de l'autorisation administrative de licenciement du 25 octobre 1985.

Le 2 septembre 1987, le tribunal administratif annula l'autorisation administrative.

Le 17 février 1988, la cour d'appel de Dijon renvoya de nouveau devant le tribunal administratif la même question préjudicielle afin de permettre à la société nouvelle Floralux de participer aux débats. Le 3 mai 1988, le tribunal administratif précisa que la décision du 25 octobre 1985 était illégale et prononça son annulation.

L’audience devant la cour d’appel eut lieu le 20 septembre 1988. Par arrêt du 27 septembre 1988, la cour considéra que le licenciement de la requérante était dépourvu de cause réelle et sérieuse et ordonna en conséquence sa réintégration. La cour ordonna une expertise afin de déterminer le montant des rappels de salaires et de primes d'ancienneté qui lui étaient dus. Le 25 septembre 1989, l'expert déposa son rapport.

A l’audience du 27 mars 1990, l’avocat de la requérante indiqua qu’il n’était pas en mesure de présenter les demandes de sa cliente « dont la situation avait évolué et nécessitait la mise en cause d’autres institutions ».

Le 24 avril 1990, la cour d'appel ordonna la radiation et le retrait de l'affaire du rôle des procédures en cours. La cour précisait que l'affaire serait rétablie à son rôle sur justification de ce que les mises en cause nécessaires avaient été faites, et les conclusions échangées entre les parties.

Les 29 juin et 15 juillet 1993, la requérante écrivit au greffe et au président de la cour d’appel. Le 6 septembre 1993, elle demanda la réinscription de l’affaire au rôle. Son employeur déposa des conclusions le 29 décembre 1993 et elle en fit de même le 24 octobre 1994. L’audience fut fixée au 8 novembre 1994. Par arrêt du 13 décembre 1994, la cour d'appel constata la péremption de l'instance.

La requérante forma un pourvoi en cassation le 7 février 1995 et déposa un mémoire ampliatif le 25 avril suivant. La partie adverse produisit son mémoire le 28 février 1996 et le conseiller rapporteur, nommé le 1 er octobre 1996, déposa son rapport le 6 décembre suivant. L’avocat général fut désigné le 27 janvier 1997 et l’audience eut lieu le 27 mai 1997.

Par arrêt du 8 juillet 1997, la Cour de cassation cassa et annula l'arrêt du 13 décembre 1994, et renvoya la cause et les parties devant la cour d'appel de Besançon. Les parties saisirent cette dernière juridiction les 6 novembre et 29 décembre 1997 et les procédures furent jointes par ordonnance du 5 janvier 1998. L’employeur déposa ses conclusions le 13 mai 1998, les autres parties furent invitées à conclure entre le 23 novembre 1998 et le 25 janvier 1999.

L'affaire, initialement fixée à l’audience du 10 mars 1999, fut renvoyée, à la demande de la requérante, au 13 octobre suivant. A cette audience, après lecture du rapport par le conseiller chargé de l’instruction de l’affaire, les parties furent interrogées sur l’incidence d’un arrêt de la Cour de cassation du 9 février 1999, cassant sans renvoi un arrêt de la cour d’appel de Dijon déclarant irrecevable l’appel d’une ordonnance rendue le 25 mars 1996 par le conseil des prud’hommes de Dijon. L’ensemble de l’affaire fut renvoyée à l’audience du 1 er décembre 1999, afin de permettre au conseil de prud’hommes, que la requérante avait saisi en 1993 et 1996 à la suite de ses licenciements successifs, de se dessaisir. Le 8 novembre 1999, le conseil de prud’hommes prononça la jonction des instances et en renvoya la connaissance à la cour d’appel, qui joignit l’ensemble des affaires par ordonnance du 1 er décembre 1999.

La cour d’appel rendit son arrêt le 12 janvier 2000. Après avoir rappelé les faits, ainsi que les procédures que la requérante avait dû engager, la cour s’exprima dans les termes suivants : « (...) depuis le 2 décembre 1985, date de la première demande adressée au conseil de prud’hommes de Dijon par M elle Yvonne Delgado, qui venait d’être licenciée le 28 octobre 1985 par son employeur de l’époque (...), la salariée a dû surmonter d’innombrables obstacles procéduraux, tant devant les juridictions sociales, civiles et pénales de l’ordre judiciaire, que devant les juridictions administratives pour parvenir à présenter l’ensemble de ses prétentions relevant de la juridiction prud’homale à la présente cour, désignée à deux reprises par la Cour de cassation, Chambre sociale, cour de renvoi, étant rappelé que M elle Delgado a déjà obtenu satisfaction devant la Commission européenne des Droits de l’Homme en 1994 et reçu une indemnisation en 1997 pour violation de l’article 6 de la Convention, une nouvelle requête étant en outre déposée, toujours pour violation de cet article ; (.. .) grâce à la persévérance de M elle Delgado, qui a su répondre à toutes les contestations et respecter tous les délais, et en raison de la cohérence des décisions rendues par la Chambre sociale de la Cour de cassation, amenée à statuer à quatre reprises dans ce litige, toutes les demandes de M elle Delgado concernant les trois licenciements dont elle a fait l’objet et le refus de réintégration sont désormais soumises à l’appréciation de la cour de renvoi, l’ensemble des procédures ayant été jointes ; (...) toutes les questions procédurales relatives à l’unicité de l’instance et à la péremption de l’instance sont désormais réglées depuis les arrêts de cassation et aucune discussion ne porte sur le respect du principe de la contradiction, la cour de renvoi ayant permis aux parties de s’expliquer contradictoirement à l’audience du 1er décembre 1999, après deux renvois (...) »

La cour d’appel affirma tout d’abord que la requérante bénéficiait du statut de salariée protégée, impliquant un droit à réintégration en vertu de l’article L. 436-3 du Code du Travail, et que son contrat de travail avait été transféré, en vertu de l’article L. 122-12 du même code, aux différentes sociétés qui s’étaient succédées. La cour fixa ensuite les créances de la requérante à l’égard des procédures collectives desdites sociétés, en précisant qu’elles seraient garanties, dans la limite du plafond, par l’association pour la gestion du régime d’assurance des créances des salariés (AGS), représentée devant la cour par son centre de gestion et d'étude (CGEA) de Châlon-sur-Saône.

Le 2 mars 2000, l’AGS et le CGEA ont formé un pourvoi en cassation contre cet arrêt. L’affaire est actuellement pendante devant la Cour de cassation. Selon les indications données à la requérante par le greffe de la Cour de cassation, la durée prévisible de la procédure devant la Cour de cassation est de dix-huit à vingt-quatre mois. Deuxième licenciement

A la suite de l'arrêt de la cour d'appel du 27 septembre 1988 ordonnant sa réintégration, la requérante demanda à être réintégrée le 6 octobre 1988. Entre-temps, la société nouvelle Floralux Jardin de Paris avait déposé son bilan et, le 12 juillet 1988, le tribunal de commerce de Dijon avait prononcé sa liquidation judiciaire. Ce jugement fut infirmé par la cour d'appel de Dijon qui, le 8 septembre 1988, autorisa la cession du fonds de commerce à la société Jardin de Paris.

Après sa réintégration, la requérante fit à nouveau l'objet d'un licenciement pour motif économique le 11 janvier 1989, à la suite de l'autorisation donnée par l'inspecteur du travail le 9 janvier 1989. Elle saisit la juridiction administrative d'un recours en annulation de cette décision, que le Conseil d'Etat annula le 2 juin 1993.

La requérante saisit la Commission d’une requête (n° 19862/92) dans laquelle elle se plaignait de ce que sa cause, engagée devant le tribunal administratif de Dijon le 13 mars 1989 et ayant donné lieu à l'arrêt du Conseil d'Etat du 2 juin 1993, n'avait pas été entendue dans un délai raisonnable. Dans son rapport adopté le 6 septembre 1995, la Commission a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, en raison du non ‑ respect du délai raisonnable. Le 22 mars 1996, le Comité des Ministres a adopté une décision dans le même sens et, le 13 septembre 1996, a alloué à la requérante la somme de 100 000 FRF, toutes causes de préjudice (matériel et moral) confondues, au titre de la satisfaction équitable. Troisième licenciement

A la suite de l'arrêt du Conseil d'Etat du 2 juin 1993 annulant l'autorisation administrative relative à son deuxième licenciement, la requérante demanda de nouveau sa réintégration dans la société le 9 juillet 1993.

Entre-temps, le 12 janvier 1993, le tribunal de commerce avait prononcé la liquidation judiciaire de la société Jardin de Paris, dont certains éléments du fonds de commerce furent cédés à la société Interplantes. Le mandataire-liquidateur, après autorisation de licenciement de l'inspecteur du travail, obtenue le 27 août 1993, licencia la requérante pour motif économique le 2 septembre 1993.

Le 21 octobre 1993, la requérante forma un recours hiérarchique contre l'autorisation de licenciement, qui fut rejeté par le ministre du travail le 23 février 1994.

Le 20 avril 1994, la requérante introduisit devant le tribunal administratif de Dijon un recours en annulation des décisions de l'inspecteur et du ministre du travail. Le 23 mai 1995, le tribunal administratif annula les deux décisions en cause. Toutefois, C.B., gérant de la société Interplantes, refusa de réintégrer la requérante, ce qui donna lieu à un procès-verbal d’infraction par l’inspecteur du travail et à des poursuites pénales (voir § 38 ci-dessous).

Parallèlement, le 14 septembre 1993, la requérante avait saisi le conseil de prud'hommes de Dijon d'une demande en paiement de rappels de salaires et indemnités consécutives à son licenciement.

L’audience eut lieu le 5 septembre 1994. Par jugement du 28 novembre 1994, le conseil de prud'hommes fit partiellement droit à ses demandes, lui accorda 50 000 F à titre de dommages et intérêts et sursit à statuer sur les rappels de salaire dans l'attente de la décision de la juridiction administrative.

Le mandataire-liquidateur interjeta appel. Par arrêt du 8 novembre 1995, la cour d'appel de Dijon, en se fondant sur le principe de l'unicité de l'instance en matière prud'homale, déclara irrecevables les demandes présentées par la requérante, à la suite de la péremption de l'instance qu'elle avait introduite après son premier licenciement.

Le 19 décembre 1995, la requérante forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt. Elle produisit un mémoire ampliatif le 18 mars 1996. Le conseiller rapporteur, désigné le 1er octobre 1996, déposa son rapport le 6 décembre suivant. L’avocat général fut nommé le 27 janvier 1997 et l’audience se tint le 28 mai 1997. Par arrêt du 8 juillet 1997, la Cour de cassation dit n'y avoir lieu à statuer sur le pourvoi, au motif que, l'arrêt du 13 décembre 1994 ayant été cassé (voir § 21 ci-dessus), l'arrêt du 8 novembre 1995, qui en constituait la suite, se trouvait annulé par voie de conséquence. Autres procédures

A l’occasion de chaque licenciement, la requérante s’était inscrite au chômage et avait perçu de l’ASSEDIC de Bourgogne des allocations chômage. L’annulation des licenciements l’ayant replacée rétroactivement en position de salariée, l’ASSEDIC considéra que ces sommes avaient été perçues indûment pour les périodes où la requérante avait été réintégrée (même si elle n’avait pas eu versement des indemnités compensatrices des salaires perdus) et en opéra la compensation avec des allocations dues au titre d’autres périodes. Le 19 janvier 1999, le tribunal de grande instance de Châlon-sur-Saône débouta la requérante de sa demande en paiement des sommes ainsi retenues, et la cour d’appel de Dijon confirma ce jugement le 10 février 2000. La requérante a formé un pourvoi en cassation contre cet arrêt.

Par ailleurs, la cour d’appel de Nancy, statuant comme cour de renvoi après cassation, a reconnu C.B., gérant de la société Interplantes, qui avait refusé de réintégrer la requérante, coupable du délit d’entrave au comité d’hygiène et de sécurité par licenciement irrégulier d’un de ses membres et a confirmé sa condamnation à une amende de 5 000 FRF, en allouant à la requérante, en qualité de partie civile, 50 000 FRF à titre de dommages-intérêts, ainsi que 10 000 FRF au titre des frais de procédure. EN DROIT

La Cour constate que la première procédure a débuté le 2 décembre 1985, date de la saisine du conseil de prud’hommes de Dijon, et qu’elle est actuellement pendante devant la Cour de cassation. Elle a donc duré quatorze ans et plus de dix mois au jour de l’adoption du présent arrêt.

La troisième procédure a commencé le 14 septembre 1993, date à laquelle la requérante a saisi le conseil de prud’hommes, et a pris fin le 8 juillet 1997 par l’arrêt de la Cour de cassation, soit une durée de trois ans et plus de neuf mois. 2. Caractère raisonnable de la durée des procédures

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Richard c. France du 22 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, p. 824, § 57, et Doustaly c. France du 23 avril 1998, Recueil 1998 ‑ II, p. 857, § 39). a) Première procédure

Quant à la complexité de l’affaire, la requérante souligne que les divers recours sont causés par les licenciements illégaux dont elle a fait l’objet en violation des textes applicables et que, si les liquidateurs judiciaires et inspecteurs du travail avaient respecté le droit et les lois, elle n’aurait pas dû saisir le conseil de prud’hommes. Elle expose que, devant la cour d’appel de Dijon (arrêt du 27 mars 1990), toutes les parties étaient d’accord pour considérer que l’affaire n’était pas en état et qu’il fallait la renvoyer, d’une part pour mise en cause du nouvel employeur depuis le 8 septembre 1988 (société le Jardin de Paris) et, d’autre part, dans l’attente de l’arrêt du Conseil d’Etat chargé d’examiner la validité du licenciement intervenu le 12 janvier 1989, ce en vertu du principe de l’unicité de l’instance en matière prud’homale. Elle précise que, dès que le Conseil d’Etat a rendu son arrêt (le 2 juin 1993) et que l’affaire a ainsi été en état, elle a demandé sa réinscription au rôle. Elle estime que la durée de cette procédure excède le délai raisonnable.

De façon générale, le Gouvernement fait valoir que la procédure est devenue très complexe en raison de l’enchevêtrement des diverses instances et des questions juridiques soulevées. Pour ce qui est des autorités judiciaires, le Gouvernement estime qu’elles ont été diligentes et qu’elles ont statué dans des délais qui n’apparaissent pas déraisonnables : ainsi, le conseil de prud’hommes a statué en quatre mois, et si la procédure devant la cour d’appel de Dijon a duré cinq ans et quatre mois, déduction faite du temps pris par la requérante pour demander la réinscription de l’affaire, cela est dû au sursis à statuer en attendant les décisions des juridictions administratives. Enfin, l’affaire a également été examinée dans un délai raisonnable par la Cour de cassation (deux ans et sept mois) et par la cour d’appel de Besançon.

La Cour constate que l’affaire revêtait une certaine complexité. Elle observe également que, devant la cour d’appel de Dijon, la procédure a été suspendue pendant environ trois ans avant que la requérante demande sa réinscription. Cependant, la Cour considère que les explications de la requérante sur ce point sont convaincantes et qu’elle a pu estimer devoir attendre l’arrêt du Conseil d’Etat du 2 juin 1993 avant de demander la réinscription de l’affaire. Pour ce qui est du comportement des autorités judiciaires, si le conseil de prud’hommes a statué avec diligence, la Cour observe que, devant la cour d’appel de Dijon, la procédure était déjà pendante depuis quatre ans lorsqu’elle a été rayée (l’expert judiciaire ayant notamment mis un an pour établir son rapport) et qu’après sa réinscription au rôle, plus de quinze mois se sont écoulés avant que n’intervienne l’arrêt constatant la péremption de l’instance. Par ailleurs, si la Cour de cassation et la cour d’appel de Besançon ont rendu leurs décisions dans des délais acceptables s’agissant de juridictions de recours, la Cour considère toutefois que l’on ne saurait considérer comme « raisonnable » la durée globale de près de quinze ans que connaît déjà la procédure, qui n’est pas encore terminée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. b) Troisième procédure

La requérante réitère mutatis mutandis ses remarques quant à la durée de cette procédure.

Le Gouvernement estime que sa durée ne dépasse pas le délai raisonnable et que les autorités judiciaires l’ont conduite sans temps de latence.

La Cour observe que le conseil de prud’hommes et la cour d’appel ont mis un an pour statuer et la Cour de cassation dix-neuf mois. Si ces délais n’apparaissent pas de prime abord déraisonnables, la Cour considère toutefois qu’il faut tenir compte du contexte global de l’affaire, et notamment du fait que la requérante saisissait de nouveau la juridiction prud’homale afin de contester son troisième licenciement depuis 1985. Dès lors, la Cour estime qu’une diligence particulière s’imposait aux juridictions saisies. Elle observe notamment qu’un délai de près de sept mois s’est écoulé devant la Cour de cassation avant que le conseiller rapporteur soit désigné et qu’il a mis plus de deux mois à déposer son rapport ; en outre, quatre mois se sont encore écoulés entre la désignation de l’avocat général et l’audience. Dès lors, la Cour considère que, dans ces circonstances, le délai raisonnable n’a pas été respecté.

La Cour réaffirme qu'il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (arrêt Vocaturo c. Italie du 24 mai 1991, série A n° 206 ‑ C, p. 32, § 17). Tel est d'autant plus le cas en matière de conflits du travail, qui, portant sur des points qui sont d'une importance capitale pour la situation professionnelle d'une personne, doivent être résolus avec une célérité toute particulière (cf. arrêt Obermeier c. Autriche du 28 juin 1990, série A n° 179, p. 23, § 72 ; arrêt Buchholz c. Allemagne du 6 mai 1981, série A n° 42, p. 16, § 50 et 52 ; mutatis mutandis arrêt X c. France du 31 mars 1992, série A n° 234-C, p. 90, § 32 ; arrêt Ruotolo c. Italie du 27 février 1992, série A n° 230-D, p. 39, § 17).

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

La requérante sollicite une somme globale de 600 000 FRF au titre du préjudice matériel, du préjudice moral et des frais qu’elle a exposés. Elle produit de très nombreux justificatifs. Elle souligne que, en raison des réintégrations ordonnées, elle a dû rembourser les allocations chômage qui lui avaient été versées entre temps, alors qu’elle n’a pas reçu les indemnités auxquelles elle a droit en raison de ses réintégrations. Si un seul mandataire liquidateur lui a versé une somme de 552 491 FRF en exécution de l’arrêt de la cour d’appel de Besançon, elle précise qu’elle ne peut disposer de cette somme en raison du pourvoi en cassation actuellement pendant.

Le Gouvernement n’a pas présenté d’observations sur les demandes de la requérante.

La Cour fait sienne l’approche de la Commission et du Comité des Ministres dans l’affaire n° 19862/92, concernant la procédure faisant suite au deuxième licenciement de la requérante. Elle considère qu’en raison du statut de salariée protégée de la requérante et du droit à réintégration dont elle bénéficiait, il y a en l’espèce un lien de causalité direct entre la durée des procédures et le préjudice matériel qu’elle a subi. D’autre part, la requérante a éprouvé un préjudice moral indéniable, qu’un constat de violation ne suffira pas à réparer.

Enfin, la requérante a produit de nombreux justificatifs des frais qu’elle a encourus depuis 1985. La Cour relève que certains de ces frais sont directement en rapport avec les procédures devant les juridictions internes et devant les organes de la Convention (frais d’avocats, d’huissiers, d’experts, de correspondance et photocopie, de déplacements, etc.), et rappelle que la durée d’une procédure amène nécessairement le requérant et ses avocats à accomplir des actes et exposer des frais supplémentaires.

Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante une somme globale de 250 000 FRF en réparation de son préjudice matériel et moral et des frais qu’elle a encourus. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en France à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,74 % l ’ an. par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention concernant la procédure faisant suite au premier licenciement de la requérante ; 2. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention concernant la procédure faisant suite au troisième licenciement de la requérante ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 250 000 (deux cent cinquante mille) francs français pour dommage moral, dommage matériel, et frais et dépens ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,74 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 novembre 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. S. Dollé w. fuhrmann Greffière Président