A DOUA SECȚIUNE CAUZA OUNDENO c. FRANȚA (solicitarea nr. 3996/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 aprilie 2002 DEFINITIVF 10/07/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Ouendeno c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka Președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și al domnului Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 ianuarie 2001 și 26 martie 2002, rend la hotărâre că aici, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 39996/96) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, Alexis Ouendeno ( Convenția: guvernul francez (adică guvernul francez) este reprezentat de dl Dubrocard, subdirector al drepturilor la adresa Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de agent. Reclamantul a susținut în special încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza duratei procedurii. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 9 ianuarie 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA L.A. 11 aprilie 1990, Consiliul Național al Medicilor (în urma Consiliului Național) i-a impus reclamantului sancțiunea privind interzicerea temporară a acordării îngrijirii asiguraților sociali pe o perioadă de un an. 10. După ce a continuat să primească pacienți, asigurați din punct de vedere social, care au fost returnați de diverse case primare de asigurări de sănătate (CPAM) d .Ile-de-France, reclamantul a fost din nou dat în judecată în fața Secțiunii de asigurări sociale a Consiliului Regional de la Plângerile din partea CPAM-urilor de la mail-Essonne (18 septembrie 1991), a Seinelor Superioare (19 martie 1992) și a Yvelinelor (17 decembrie 1992) îi spuneau că a continuat să acorde îngrijire persoanelor asigurate de asigurări sociale, chiar dacă acesta era afectat de o interdicție temporară. 12. Între septembrie 1992 și noiembrie 1993, părțile au schimbat șaisprezece memorii și, în mai 1994, reclamantul a depus o ultimă memorare, la care nu a răspuns. 14. Prin Decizia din 22 noiembrie 1994, Consiliul regional l-a sancționat pe reclamant cu privire la interzicerea permanentă a acordării de îngrijire asiguraților sociali, pe motiv că tratamentul de scădere a greutății a fost aplicat în majoritatea cazurilor și că, în unele cazuri, ar putea pune în pericol persoanele interesate. Consiliul regional a respins, prin aceeași decizie, cererile CPAM pentru rambursarea de către reclamant a sumelor pe care le-au plătit asiguraților sociali în perioada de interdicție temporară. 15. Reclamantul a făcut apel la decizie la 24 ianuarie 1995. CPAM-urile de Sus-Seine și de la uisonne au făcut apel, de asemenea, la 10 și 11 ianuarie 1995. 16. Consiliul Național (secțiunea asigurărilor sociale) s-a întrunit la 22 noiembrie 1995. El a declarat apelul reclamantului întârziat și a confirmat sancțiunea de interdicție permanentă de a acorda asistență asiguraților sociali. În plus, pe baza apelului CPAM, acesta a infirmat decizia Consiliului Regional și l-a condamnat pe reclamant să ramburseze sumele solicitate 17. La 22 martie 1996, reclamantul a formulat un recurs în casație în fața Consiliului de Stat, însoțit de o cerere de suspendare la execuție. 18. La 5 februarie 1997, Consiliul depeatîluiat să fie suspendat la executarea măsurii de interdicție. 19. Prin Hotărârea din 12 noiembrie 1997, Consiliul a anulat decizia Consiliului Național, pe motiv că a comis o eroare materială. Respingând, ca un termen limită, cererea formulată de reclamant și retrimitând cauza în fața Consiliului Național pentru a fi judecată din nou. 20. Consiliul național (secțiunea asigurărilor sociale) se întrunește la 25 noiembrie 1998 într-o altă compunere. El a confirmat sancțiunea de interzicere permanentă a dreptului de a acorda îngrijire persoanelor asigurate de asigurări sociale, având în vedere numărul și gravitatea infracțiunilor comise, precum și pericolul tratamentelor prescrise de (reclamantul) Pe de altă parte, Consiliul Național a acceptat concluziile CPAM și a pus în sarcina reclamantului rambursarea prestațiilor medicale plătite asiguraților sociali în perioada sa de interdicție temporară. 22. Reclamantul a formulat la 7 ianuarie 1999 un nou recurs împotriva acestei decizii, însoțit de o cerere de suspendare a executării. Prin scrisoarea din 1 ianuarie 1999 În decembrie 2000, avocatul din Consiliul de Stat l-a informat pe reclamant că, la sfârșitul procedurii de admitere a recursurilor în casare, Consiliul de Stat a decis să remunereze recursul și să procedeze la pronunțarea acestuia. Prin Hotărârea din 30 ianuarie 2002, Consiliul de Stat a respins recursul. Reclamantul consideră că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt astfel redactate Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 24. Recurentul consideră că procedura a început la 5 ianuarie 1988, data primei sesizări a instanței de ordine și subliniază în special că Consiliul de Stat ar fi trebuit să soluționeze problema în loc să-l trimită în fața Consiliului Național al Ordrei. El consideră că cauza nu era complexă și că comportamentul său nu justifică durata. 25. Guvernul consideră că durata sa este explicată de complexitatea cauzei (în sine, cauzată de multitudinea faptelor, a reclamanților și de numărul de memorii mai multor părți) și de comportamentul reclamantului, care a produs numeroase memorii. Potrivit acestuia, judecarea cauzei a fost efectuată de instanțe cât mai repede posibil. 26. Curtea constată că procedura a început la 18 septembrie 1991 prin depunerea unei plângeri din partea CPAM de la lassonne și că aceasta s-a încheiat la 30 ianuarie 2002, data la care Consiliul a pronunțat hotărârea și a durat, prin urmare, zece ani și mai mult de patru luni 27. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 28. Curtea constată că cauza avea o anumită complexitate, dar consideră că, nici această complexitate, nici comportamentul reclamantului nu explică, în sine, durata procedurii. 29. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea arată în primul rând că, pe parcursul perioadei luate în considerare, Consiliul național al llui Ordre și Consiliul de Stat au fost sesizate de două ori în litigiu. Curtea nu stabilește o perioadă de latență în fața Consiliului național, care a acordat 10 și, respectiv, 11 luni pentru a se pronunța și consideră că termenul de un an 30. Cu toate acestea, Curtea constată că Consiliul Regional, sesizat la 18 septembrie 1991, data primei plângeri, și-a pronunțat hotărârea că la 22 noiembrie 1994, fie după mai mult de trei ani. Aceasta arată în special că, în cazul în care părțile au schimbat numeroase memorii, aceste schimburi s-au încheiat în noiembrie 1993 (cu excepția unei memorii a reclamantului în mai 1994, la care nu a fost replicat), în timp ce nu a avut loc decât în noiembrie 1994, adică un an mai târziu. 31. Curtea constată, în sfârșit, că al doilea recurs în casațiea recurentului în fața Consiliului de Stat, formulat la 7 ianuarie 1999, a făcut obiectul unei proceduri de admitere care a durat un an și mai mult de 10 luni, iar hotărârea nu a fost pronunțată mai devreme de trei ani și mai mult de două luni. 32. Având în vedere aceste elemente și latura procedurii pentru solicitant, Curtea concluzionează că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 33. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. EUR) pentru repararea prejudiciilor materiale suferite (lipsă de câștig, pierderi imobiliare pentru confiscări imobiliare, pierderi de pensie, pierderi de clienți, pierderi de șanse) și 1 500 000 de franci francezi (și anume 228 673, 53 EUR) pentru daune morale. 35. Guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate directă între prejudiciul material pe care reclamantul îl solicită pentru despăgubire și durata procedurii și consideră că o sumă de 30 000 de franci francezi, adică 4573, 47 de euro, ar remedia prejudiciul moral al reclamantului. 36. În lipsa unei legături de cauzalitate directă între, pe de o parte, durata procedurii și, pe de altă parte, prejudiciul material invocat, Curtea consideră că nu are loc o despăgubire în acest sens. 37. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei procedurii, ținând seama în special de impactul său asupra vieții sale profesionale. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, aceasta îi acordă 6000 EUR în acest sens. Comisioane și cheltuieli de judecată 38. Reclamantul solicită, cu titlu de cheltuieli, o sumă globală de 200 2000 de franci francezi, adică 30 489, 80 de euro, în care se menține că este apărat singur în majoritatea cazurilor, și anume o estimare a ceea ce a costat procedura (noapte și zile de lucru, echipamente de birou, fotocopii, achiziții de cărți de drept și căutarea de documente). 39. Guvernul propune ca reclamantului să i se ramburseze cheltuielile suportate în vederea procedurii în fața Curții. 40. Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, aceasta poate acorda plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată prezentate în fața instanțelor naționale pentru a preveni sau corecta încălcarea respectivă. (a se vedea în special Hotărârea Zimmermann și Steiner c. Elveția din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, p. 14, § 36) Acest lucru nu a fost cazul în speță. Prin urmare, cererea reclamantului ca atare trebuie respinsă pe cheltuiala procedurii interne. 41. Cu toate acestea, în ceea ce privește cheltuielile efectuate în fața organelor convenției, Curtea îi acordă 500 de euro. Interese restante 42. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. PE CES imputabil, CURȚII, ÎN L mai mult de un an, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 6000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sume care pot fi datorate cu titlu de impozit și care vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru excedent. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 16 aprilie 2002 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
OUENDENO c. FRANCE
(Requête n° 39996/98)
ARRÊT
16 avril 2002
10/07/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Ouendeno c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 9 janvier 2001 et 26
mars 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 39996/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, Alexis Ouendeno («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 7 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par M
me
3.
Le requérant alléguait en particulier la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52
1.du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 9 janvier 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
7.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
I.
9.
Le 11 avril 1990, le conseil national de l’Ordre des médecins (ci
‑
après
le
conseil national) infligea au requérant la sanction de l’interdiction temporaire de donner des soins aux assurés sociaux pendant une période d’un an.
10.
Ayant continué à recevoir des patients, assurés sociaux, qui se firent rembourser par diverses caisses primaires d’assurance maladie (CPAM) d’Ile-de-France, le requérant fit à nouveau l’objet de poursuites devant la section des assurances sociales du conseil régional de l’Ordre des médecins d’Ile-de-France (ci-après
le conseil régional).
11.
Les plaintes des CPAM de l’Essonne (18 septembre 1991), des Hauts
‑
de
‑
Seine (19
mars 1992) et des Yvelines (17 décembre 1992) lui faisaient grief d’avoir continué à délivrer des soins à des assurés sociaux alors même qu’il était frappé d’une interdiction temporaire.
12.
Une autre plainte déposée par le médecin-chef de la CPAM de l’Essonne lui reprochait par ailleurs d’avoir prescrit à ses patients des traitements abusifs et dangereux (traitements amaigrissants).
13.
Entre septembre 1992 et novembre 1993, les parties échangèrent seize mémoires. Le requérant déposa en mai 1994 un dernier mémoire, auquel il ne fut pas répliqué.
14.
Par décision du 22 novembre 1994, le conseil régional infligea au requérant la sanction de l’interdiction permanente de donner des soins aux assurés sociaux, au motif que les thérapeutiques amaigrissantes qu’il avait prescrites «
présentaient dans la plupart des cas un caractère abusif et étaient susceptibles, dans certains cas, de faire courir un danger aux intéressés
». Le conseil régional rejeta, par la même décision, les demandes des CPAM en vue du remboursement par le requérant des sommes qu’elles avaient versées aux assurés sociaux pendant sa période d’interdiction temporaire.
15.
Le requérant fit appel de la décision le 24 janvier 1995. Les CPAM des Hauts-de-Seine et de l’Essonne firent également appel, les 10 et 11
janvier 1995.
16.
Le conseil national (section des assurances sociales) se réunit le 22
novembre 1995. Il déclara l’appel du requérant tardif et confirma la sanction d’interdiction permanente de donner des soins aux assurés sociaux. Par ailleurs, sur l’appel des CPAM, il infirma la décision du conseil régional et condamna le requérant à rembourser les montants réclamés.
17.
Le 22 mars 1996, le requérant forma un pourvoi en cassation devant le Conseil d’Etat, assorti d’une demande de sursis à exécution.
18.
Le 5 février 1997, le Conseil d’Etat ordonna qu’il soit sursis à l’exécution de la mesure d’interdiction.
19.
Par arrêt du 12 novembre 1997, le Conseil d’Etat annula la décision du conseil national, au motif qu’il avait commis une erreur matérielle
en rejetant comme tardif l’appel formé par le requérant, et renvoya l’affaire devant le conseil national pour être à nouveau jugée.
20.
Le conseil national (section des assurances sociales) se réunit le 25
novembre 1998 dans une autre composition. Il confirma la sanction d’interdiction permanente du droit de donner des soins aux assurés sociaux, «
eu égard au nombre et à la gravité des infractions commises ainsi qu’au danger des traitements prescrits par
(le requérant)
». La date de prise d’effet de cette interdiction fut fixée au 1
er
janvier 1999.
21.
Le conseil national fit par ailleurs droit aux conclusions des CPAM et mit à la charge du requérant le remboursement des prestations médicales payées aux assurés sociaux pendant sa période d’interdiction temporaire.
22.
Le requérant forma le 7 janvier 1999 un nouveau pourvoi en cassation contre cette décision, assorti d’une demande de sursis à exécution. Par lettre du 1
er
décembre 2000, l’avocat au Conseil d’Etat informa le requérant qu’à l’issue de la procédure d’admission des pourvois en cassation, le Conseil d’Etat avait décidé d’admettre le pourvoi et de procéder à son instruction. Par arrêt du 30 janvier 2002, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
23.
Le requérant estime que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi rédigées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
24.
Le requérant estime que la procédure a commencé le 5
janvier 1988, date d’une première saisine de la juridiction ordinale et souligne en particulier que le Conseil d’Etat aurait dû trancher le problème au lieu de le renvoyer devant le conseil national de l’Ordre. Il considère que l’affaire n’était pas complexe et que son comportement ne justifie pas la durée.
25.
Le Gouvernement considère que la durée s’explique par la complexité de l’affaire (elle-même due à la multiplicité des faits, des plaignants et au nombre de mémoires –
vingt-deux
– échangés par les parties) et par le comportement du requérant, qui a produit de nombreux mémoires. Selon lui, l’instruction de l’affaire a été menée par les juridictions aussi promptement que possible.
26.
La Cour constate que la procédure a débuté le 18 septembre 1991 par le dépôt de la plainte de la CPAM de l’Essonne, et qu’elle a pris fin le 30
janvier 2002, date de l’arrêt du Conseil d’Etat. Elle a donc duré dix ans et plus de quatre mois.
27.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n° 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
28.
La Cour constate que l’affaire revêtait une certaine complexité, mais estime que, ni cette complexité, ni le comportement du requérant n’expliquent, à eux seuls, la durée de la procédure.
29.
S’agissant du comportement des autorités juridictionnelles, la Cour relève tout d’abord que, pendant la période considérée, le conseil national de l’Ordre et le Conseil d’Etat ont été saisis à deux reprises de l’affaire. La Cour ne décèle pas de période de latence devant le conseil national, qui a mis respectivement dix et onze mois pour statuer, et estime que le délai d’un
an et huit mois pris par le Conseil d’Etat lors de l’examen du premier pourvoi en cassation du requérant apparaît raisonnable s’agissant d’une juridiction de recours.
30.
La Cour observe toutefois que le conseil régional, saisi le 18
septembre 1991, date de la première plainte, n’a rendu sa décision que le 22
novembre 1994, soit après plus de trois ans. Elle relève en particulier que, si les parties ont échangé de nombreux mémoires, ces échanges ont pris fin en novembre 1993 (à l’exception d’un mémoire du requérant en mai
1994, auquel il n’a pas été répliqué), alors que l’audience n’a eu lieu qu’en novembre 1994, soit un an plus tard.
31.
La Cour note enfin que le second pourvoi en cassation du requérant devant le Conseil d’Etat, formé le 7 janvier 1999, a fait l’objet d’une procédure d’admission qui a duré un an et plus de dix mois, et que l’arrêt n’a été rendu qu’après une durée totale de trois ans et plus de deux mois.
32.
Tenant compte de ces éléments et de l’enjeu de la procédure pour le requérant, la Cour conclut que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
33.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
34.
Le requérant demande 15 550 000 francs français (soit 2
370
582,22
euros) en réparation du préjudice matériel subi (manque à gagner, pertes immobilières au titre de saisies immobilières, perte du patrimoine retraite, perte de clientèle, perte de chance) et 1 500 000 francs français (soit 228
673, 53 euros) au titre du préjudice moral.
35.
Le Gouvernement fait valoir qu’il n’y a pas de lien de causalité direct entre le préjudice matériel dont le requérant demande réparation et la durée de la procédure. Il estime qu’une somme de 30 000 francs français, soit 4573, 47 euros, réparerait le préjudice moral du requérant.
36.
En l’absence d’un lien de causalité direct entre, d’une part, la durée de la procédure et, d’autre part, le préjudice matériel invoqué, la Cour considère qu’il n’y a pas lieu à indemnisation à ce titre.
37.
La Cour considère en revanche que le requérant a subi un préjudice moral en raison de la durée de la procédure, compte tenu notamment de son incidence sur sa vie professionnelle. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle lui accorde 6000 euros à ce titre.
B.
Frais et dépens
38.
Le requérant sollicite, au titre des frais, une somme globale de 200
000 francs français, soit 30 489, 80 euros, en précisant qu’il s’est défendu seul la plupart du temps, et qu’il s’agit d’une estimation de ce que lui a coûté la procédure (nuits et jours de travail, matériel de bureautique, photocopies, achats de livres de droit et recherche de documents).
39.
Le Gouvernement propose que le requérant se voie rembourser les frais exposés pour les besoins de la procédure devant la Cour.
40.
La Cour rappelle que lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions nationales «
pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation
» (voir notamment arrêt Zimmermann et Steiner c.
Suisse du 13 juillet 1983, série A n° 66, p. 14, § 36). Tel n’était pas le cas en l’espèce. Il y a donc lieu de rejeter la demande du requérant en tant qu’elle porte sur les frais de la procédure interne.
41.
Cependant, au titre des frais engagés devant les organes de la Convention, la Cour lui accorde 500 euros.
C.
Intérêts moratoires
42.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 4,26
% l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 6000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt et que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 4,26 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 avril 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président