AFFAIRE V.N.K. ET AUTRES c. TURQUIE

În cauza V.N.K. și în celelalte cazuri, Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se întrunește într-o cameră compusă din președintele Palm Thomassen al meu, dnii Ferrari Bravo Bîrsan Casadevall Zupančič judecători Gölcüklü, judecător ad-hoc, ofițer de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 17 octombrie 2000, Renunță la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se găsesc nouă persoane (n 2988/96, 2989/96, 2989/96, 29989/96, 29892/96, 2998/93/96, 299894/96, 298996) conduse împotriva Republicii Turcia și din care 45 de resortisanți ai acestui stat, V.N.K., H.K., M.K., K.Y., Me.K., M.Y., S.K., H.Y., F.K., A.K., A.Y., Z.Y., A.K., B.K., E.K., E.K., G.Y., S.T., S.Y., S.Y., H.T., Ha.Y., A.Y., A.Y., Z.Y., G.Y., B.K., EK. P.K.K., EK.K., EK.K., E.K.K., G., A.T., A.T., Ü, T., A., A., A.T., H.T.T., H.T., Ha.T.T., Ha.T.T., Ha., K., FaK., FaK., FaK., Mu., Mu.K., M.K., H.K.K., H.K.K.K., H.K.K., H.K., K., K., K., K., K., K., K., K., P., P., P., P. P. K. P. Recurentele au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Lluipe din 27 noiembrie 1996 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului) la data de 27 noiembrie 1996. Instanții sunt reprezentați de dl Yusuf Karataș, avocat în baroul din Ankara. Președinta camerei a acceptat cererea de nedivulgare a identității lor formulată de reclamanți [art. 47 alineatul (3) ], cu scopul de a obține o decizie cu privire la faptul dacă faptele cauzei dezvăluie o încălcare a dreptului de proprietate intelectuală a cerințelor articolului 1 La 20 mai 1998, Comisia (Camera a doua) a decis să aducă cererile la cunoștința guvernului, invitând la prezentarea în scris a observațiilor privind admisibilitatea și temeinicia acestora. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din protocolul menționat, guvernul și-a prezentat observațiile la 18 noiembrie 1998, iar recurentele au răspuns la 31 decembrie 1998. La 29 februarie 2000, Curtea a decis să unească și să le declare admisibile. La 2 august 2000 și respectiv 28 iulie 2000, guvernul și reprezentantul reclamanților au prezentat declarații formale de acceptare a unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei. În cazul în care, în urma unei cereri din partea unui stat membru sau a unei cereri din partea unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al Uniunii sau a unui stat membru al Uniunii sau a unui stat membru al Uniunii sau a unui stat membru al Uniunii sau a unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al unui stat membru al Uniunii sau a cărui stat membru al Uniunii sau a cărui stat membru al Uniunii sau a cărui stat membru al Uniunii sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a cărui stat sau a cărui stat membru sau a cărui stat membru sau a cărui stat membru sau a cărui stat sau a cărui stat membru sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat membru sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat Reclamanții, în dezacord cu suma plătită de DS Prin treizeci și trei de hotărâri pronunțate între 1993 și 1995, Tribunalul de Mare Instanță din Bozova a acordat reclamanților câștig de cauză și a condamnat DS a le plăti despăgubiri suplimentare de expropriere, însoțite de dobânzi simple la o rată de 30 % laan. Între 1994 și 1995, aceste hotărâri au fost confirmate de Curtea de Casație. Astfel, hotărârile au devenit definitive. 10. Reclamanții au solicitat în mod repetat DS În perioada 1995-1997, SDS a plătit reclamanților indemnizații suplimentare în termen de 11 sau 23 de luni de la hotărârile judecătorești definitive. 12. În 1994, inflația în Turcia a fost de 96,9% în medie. La 12 august 2000, Curtea a primit următoarea declarație din partea guvernului semnat la 2 august 2000: declar că, în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei care are ca origine acțiunile n 2988/96, 2989/96, 2989/96, 2989/91/96, 29892/96, 2998/93/96, 299894/96, 29895/96 și 29896/96 introduse de reclamanții ale căror [inițiale] sunt enumerate în anexă, guvernul turc oferă acestora suma de 66 840 USD pentru prejudiciu și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la notificarea hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va reprezenta soluționarea definitivă a cauzei. Această declarație ține cont de pierderea pecuniară datorată plății întârziate de către instanță a indemnizațiilor suplimentare de expropriere, dar nu include nici o evaluare a motivelor care pot justifica această pierdere în dreptul intern. În plus, Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö La 9 august 2000, Curtea primise deja următoarea declarație, semnată de reprezentantul reclamanților la 28 iulie 2000 pe baza proiectului de declarație a guvernului, care fusese adus la cunoștința sa și care, în cele din urmă, a fost aprobat ca atare: Am luat cunoștință de declarația guvernului turc conform căreia el este dispus să-mi plătească suma de 66 840 dolari americani pentru daune și cheltuieli și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei care are ca origine acțiunile n 2988/96, 2989/96, 2989/96, 2989/91/96, 29892/96, 2998/93/96, 2989/96, 29895/96 și 29896/96 introduse în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această declarație se înscrie în cadrul regulamentului pe cale amiabilă la care am ajuns eu și guvernul. În plus, sunt obligat să nu solicit, după pronunțarea hotărârilor, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Convenție. La 17 iulie 2000, Curtea primise deja un tabel pregătit de către la Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile [art. 39 din Convenție]. Curtea este asigurată că regulamentul menționat se bazează pe respectarea drepturilor omului așa cum le recunosc Convenția sau protocoalele sale (articolele 37 § in fine ale Convenției și 62 § 3 din Regulamentul de procedură). Decide să șteargă cazul din rolul Acceptă angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 14 noiembrie 2000 în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură al Curții.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE V.N.K. ET QUARANTE-QUATRE AUTRES

c. TURQUIE

(

Requêtes n

os

29888/96, 29889/96, 29890/96, 29891/96, 29892/96, 29893/96, 29894/96, 29895/96 et 29896/96

)

ARRÊT

(Règlement amiable)

STRASBOURG

14 novembre 2000

Cet arrêt peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire V.N.K. et quarante-quatre autres c. la Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

mes

E.

Palm

,

présidente

,

W.

Thomassen

,

MM.

L.

Ferrari Bravo

,

C.

Bîrsan

,

J.

Casadevall

,

B.

Zupančič

,

juges

,

M.

F.

Gölcüklü,

juge

ad hoc,

et

de

M.

M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouvent neuf requêtes (n

os

29888/96, 29889/96, 29890/96, 29891/96, 29892/96, 29893/96, 29894/96, 29895/96 et 29896/96) dirigées contre la République de Turquie et dont quarante-cinq ressortissants de cet Etat, V.N.K, H.K., M.K., K.K., Me.K., Ha.K., F.K., A.K., D.K., Z.K., Az.K., E.K., H.K., S.K., M.Y.Y., S.Z., S.Y., H.Y., M.Y., Ha.Y., A.Y., Z.Y., G.Y., B.T., Em.K., Y.K., G.T., A.T., Ü.T., A.P., H.T., Ha.T., Fa.K., Mu.K., H.B.K., R.K., Z.K., L.K., P.K., F.K., T.K., Me.Ka., Fa.Ka., E.K., A.K. («

les requérantes

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 27 novembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

Yusuf Karataș, avocat au barreau d’Ankara. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné un agent pour la procédure devant la Cour. La présidente de la chambre a accédé à la demande de non

‑

divulgation de leur identité formulée par les requérants (article

47 §

3).

3.

Les requêtes ont pour objet d’obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l’Etat défendeur aux exigences de l’article 1

er

du Protocole n° 1 à la Convention. Le 20

mai 1998, la Commission (deuxième chambre) a décidé de porter les requêtes à la connaissance du Gouvernement, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur leur recevabilité et leur bien-fondé.

4.

A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1

er

novembre 1998, l’examen de l’affaire a été confié, en application de l’article 5 § 2 dudit Protocole, à la nouvelle Cour. Le Gouvernement a présenté ses observations le 18 novembre 1998, et les requérantes y ont répondu le 31

décembre 1998.

5.

Le 29 février 2000, la Cour a décidé de joindre les requêtes et de les déclarer recevables.

6.

Les 2 août et 28 juillet 2000 respectivement, le Gouvernement et le représentant des requérants ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire.

EN FAIT

7.

En 1993, l’Administration nationale des eaux (

Devlet Su İșleri

, «

la

DSİ

»), établissement public chargé, entre autres, de la conception de barrages, expropria trente et un terrains appartenant aux requérants, sis dans le village de Tekaağaç (Șanlıurfa). Des indemnités d’expropriation fixées par la DSİ furent versées aux requérants à la date d’expropriation.

8.

Les requérants, en désaccord sur le montant payé par la DSİ, introduisirent auprès du tribunal de grande instance de Bozova, pour chaque terrain, une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation.

9.

Par trente et un jugements rendus entre 1993 et 1995, le tribunal de grande instance de Bozova donna gain de cause aux requérants et condamna la DSİ à leur verser des indemnités complémentaires d’expropriation, assorties d’intérêts moratoires simples au taux de 30 % l’an. Entre 1994 et 1995, ces jugement furent confirmés par la Cour de cassation. Ainsi, les jugements devinrent définitifs.

10.

Les requérants demandèrent à maintes reprises à la DSİ l’octroi de l’indemnisation définitive. Leurs demandes restant sans effet, ils saisirent alors la Commission.

11.

Après l’introduction des requêtes devant les organes de Strasbourg, entre 1995 et 1997, la DSİ versa aux requérants les indemnités complémentaires dans des délais s’élevant à onze ou vingt-trois mois environ après les décisions judiciaires définitives.

12.

En 1994-1997, l’inflation en Turquie était de 96,9 % en moyenne.

EN DROIT

13.

Le 12 août 2000, la Cour a reçu la déclaration suivante de la part du Gouvernement

signée le 2 août 2000 :

«

Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine les requêtes n

os

29888/96, 29889/96, 29890/96, 29891/96, 29892/96, 29893/96, 29894/96, 29895/96 et 29896/96, introduites par les requérants dont les [initiales] figurent en annexe, le gouvernement turc offre de verser à ceux-ci la somme de 66 840 dollars américains au titre du dommage et au titre des frais et dépens, dans les trois mois à compter de la notification de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article

39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.

La présente déclaration tient compte de la perte pécuniaire due au paiement tardif par l’Etat des indemnités complémentaires d’expropriation mais ne comporte aucune évaluation sur les raisons qui peuvent justifier cette perte en droit interne.

En outre, le Gouvernement s’engage à ne pas demander, après le prononcé des arrêts, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention.

»

14.

Le 9 août 2000, la Cour avait déjà reçu la déclaration suivante, signée par le représentant des requérants le 28 juillet 2000 sur la base du projet de déclaration du Gouvernement, qui avait été porté à sa connaissance et qui finalement a été entériné en tant que tel :

«

J’ai pris connaissance de la déclaration du gouvernement turc selon laquelle il est prêt à me verser la somme de 66 840 dollars américains au titre du dommage et au titre des frais et dépens en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine les requêtes n

os

29888/96, 29889/96, 29890/96, 29891/96, 29892/96, 29893/96, 29894/96, 29895/96 et 29896/96 introduites devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.

J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la Turquie à propos des faits à l’origine desdites requêtes. Je déclare l’affaire définitivement réglée.

La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus.

En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé des arrêts, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention.

»

15.

Le 17 juillet 2000, la Cour avait également déjà reçu un tableau préparé par l’Administration nationale des Eaux indiquant les dommages matériels de chaque requérant subis du fait du paiement tardif par l’Etat des indemnités complémentaires d’expropriation. Ce tableau daté du 13 juillet 2000, qui met les parts des requérants au point, a été communiqué au représentant des requérants.

16.

La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ledit règlement s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles

37 §

1

in fine

de la Convention et 62 §

3 du règlement).

17.

Partant, il échet de rayer l’affaire du rôle.

par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ,

1.

Décide

de rayer l’affaire du rôle

;

2.

Prend acte

de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 novembre 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente