CASE OF ANNONI DI GUSSOLA AND OTHERS v. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objection rejected (non-exhaustion);Violation of Art. 6-1;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses award - Convention proceedings
CASE OF ANNONI DI GUSSOLA AND OTHERS v. FRANCE (CtEDO, 2000)
La 15 octombrie 1990, o bancă, Diffusion industrie nouvelle („DIN”), a acordat reclamantului un împrumut de consum în sumă de 172.000 de franci francezi (FRF) cu dobânzi la 14,5% pentru achiziționarea unui vehicul. Împrumutul a fost rambursabil în cincizeci și șapte tranșe lunare de 4,419.44 franci francezi (în total 251.908.08 franci francezi). În martie 1991, banca a notificat reclamantului intenția sa de a confisca vehiculul, deoarece nu a plătit tranșele din ianuarie și februarie 1991. Reclamantul a stabilit amânările. 10. De la iulie 1991 la octombrie 1991, reclamantul a oprit plata tranșelor din cauza defectelor din vehicul. 11. În noiembrie 1991 a efectuat o plată. 12. La 14 decembrie 1991 DIN a încheiat acordul de împrumut și a vândut automobilul pentru FRF 74 243,56. A eliberat proceduri împotriva reclamantului de plată a soldului împrumutului. 13. La 24 aprilie 1992, Președintele Curții de District Nantua a ordonat reclamantului să plătească suma de FRF 98,032. Reclamantul, care a contestat suma solicitată și prețul la care a fost vândută mașina, a solicitat ca această ordine să fie anulată. 14. În hotărârea din 24 iunie 1993 Curtea de district Nantua a ordonat reclamantului să plătească dobânzi FRF 95.156,26 plus dobânzi la rata contractuală de 14,5% și o sumă suplimentară de 3,000 FRF. Reclamantul a apelat împotriva acestei hotărâri, susținând că banca a fost de vină pentru vânzarea mașinii la un preț derisorat. El a solicitat o ordonanță împotriva băncii pentru plata daunelor să fie anulată împotriva sumei de îndatorare. În alternativa, el a cerut să fie autorizat să plătească datoria peste doi ani. 15. Reclamantul, care a lucrat ca consultant în Elveția, a fost redus în 1994. De la 1 ianuarie 1995 a primit beneficii minime de asistență socială (revenu minim de inserție – RMI) din FRF 3.569 lunar. 16. La 31 mai 1995, Curtea de Apel a Lyon a permis parțial recursul reclamantului, ordonând-i să plătească DIN suma de 90.371.26 FRF cu dobânzi la rata contractuală începând cu 19 februarie 1992 plus 3000 FRF prin compensare legală. Reclamantul a interzis Curtea de Casație la 18 septembrie 1995. El a depus argumente scrise care conțin trei motive de recurs la 18 ianuarie 1996. În special, el a susținut că DIN a acționat incorect deoarece, deși a plătit 10 000 FRF în noiembrie 1991 și s-a angajat să plătească soldul împrumutului până la sfârșitul anului, DIN a confiscat totuși vehiculul pe care l-a achiziționat cu ajutorul împrumutului și l-a vândut la un preț de derisor. Reclamantul a solicitat, prin urmare, Curtea de Casație să pronunțe că Curtea de Apel nu a dat motive suficiente pentru decizia sa, deoarece nu a explicat de ce a respins motivul său de recurs pe baza răspunderii instituției financiare pentru a-și înrăutățui situației prin nu vânzarea autovehiculului la valoarea sa reală, atunci când venitul de vânzare ar fi fost mai mult decât ample pentru a acoperi soldul împrumutului. 18. La 16 februarie 1996, DIN a solicitat ca recursul la Curtea de Casație să fie eliminat din listă în conformitate cu art. 1009-1 din noul Cod de Procedură Civilă, deoarece reclamantul nu s-a conformat hotărârii Curții de Apel. 19. Reclamantul a depus argumente în care a explicat că nu este în măsură să plătească niciunul dintre sumele solicitate ca fiind șomer, singurul venit din 1 ianuarie 1995 fiind beneficiul minim de bunăstare al FRF 3.569 lunar. În plus, el a fost de doi ani în amânare cu chiria sa. El a depus observații suplimentare informand instanța că a depus o cerere de asistență juridică la 14 martie 1996. 20. Prin o ordonanță din 16 aprilie 1996 în urma unei ședințe din 27 februarie 1996 delegatul președintelui Curții de Casație a pronunțat o hotărâre de eliminare a cazului din listă, deținând: „O hotărâre de „retragere din listă”, care, în temeiul acestei dispoziții [art. 1009-1], poate fi interzisă împotriva debitorului care face apel la Curtea de Casație, nu constituie o sancțiune pentru neexersarea diligenței sau ca urmare a oricărei inadmisibilitate. Este o măsură administrativă și de reglementare menită să reamintească părților că un recurs în favoarea Curții de Casație este un remediu extraordinar și să permită beneficiarilor deciziilor judiciare executive să se bucure de prerogativele acordate de judecătorii instanțelor de mai jos în întregime, toate în conformitate cu normele fundamentale ale administrației justiției. O astfel de procedură poate fi depusă pentru o astfel de procedură, care este provizorie numai și păstrează toate drepturile, remediile și motivele de recurs, de îndată ce anunțul de recurs în fața Curții de Casație a fost depus în registrul instanței respective, fără ca reclamantul să aștepte până la expirarea termenului permis apelantului și reclamantului pentru prezentarea depunerii lor scrise. În cazul instantaneu, Guido Annoni di Gussola nu a reușit să demonstreze că a luat măsuri care să demonstreze intenția sa de a respecta hotărârea instanței de mai jos și nu a invocat nicio circumstanță personală care să dea naștere la un pericol sau la o presupunere că conformitatea va implica consecințe manifeste nerezonabile. În aceste circumstanțe, recursul trebuie eliminat din lista Curții de Casație...” 21. Cu dobânda contractuală, suma datorată de către reclamant în acel moment a ajuns la mai mult de 150.000 FRF. 22. La 15 martie 1998, reclamantul și familia sa au fost evacuați din casa lor după ce nu au plătit chiria timp de doi ani. 23. La 1 aprilie 1998, reclamantul a început să primească o pensie lunară de pensie de pensie de 2 480.65 FRF 24. Prin ordinul din 25 noiembrie 1998, delegatul președintelui Curții de Casație a remarcat că recursul a expirat, nu au fost luate măsuri pentru a-l urmări în urmă cu doi ani de la îndepărtarea ordinului de eliminare a acesteia din listă. 25. După ce o ofertă de împrumut a fost acceptată la 13 octombrie 1990, o societate financiară, SOVAC, a acordat doamnei Desbordes o facilități de credit în suma de 85.000 FRF, cu dobânzi la 20,90%, pentru achiziționarea unui vehicul. Dl Omer, soțul ei, a acționat ca garant. 26. Primele nouă nouă tranzacții lunare – un total de 45 760,36 FRF – au fost rambursate. Reclamanții nu au putut să plătească tranșele lunare ulterioare, deoarece dl Omer și-a pierdut locul de muncă. 27. SOVAC a luat vehiculul și a obținut FRF 41.658.43 pe o vânzare forțată. La 16 aprilie 1993, Curtea de district Abbeville a respins cererea SOVAC. Acesta a susținut că, din moment ce a fost utilizată o suprafață autorizată de 85.000 FRF într-o singură tranzacție, aceasta nu constituie o facilitate de credit utilizabilă în tranșe, ci un împrumut obișnuit. Secțiunea 5 din Legea din 10 ianuarie 1978 privind informațiile cu privire la consumatori și protecția în cadrul finanțării tranzacțiilor prevede că o declarație a costului total al creditului, descompunerea poziției pe poziție, a fost acordată pentru împrumuturi de acest tip. Remarcand faptul că acordul nu a conținut o declarație a costului total al creditului, Curtea de District a susținut că oferta de împrumut nu este sub forma necesară și că, în temeiul articolului 23 din Legea SOVAC, în consecință, și-a pierdut dreptul la dobândă. În acest sens, a acceptat argumentele SOVAC că declarația prevăzută în secțiunea 5 din Legea menționată anterior a fost prea inflexabilă pentru a fi aplicabilă unei oferte cu o rată variabilă de dobânzi și că o rată unică a fost aplicată numai pentru că reclamanții au fost plătiți în totalitate și nu în tranșe, așa cum au fost în libertate de solicitat. Curtea de Apel a ordonat reclamanților să plătească suma solicitată împreună cu dobânzile compunte începând cu 20 septembrie 1993. 30. Reclamanții au solicitat la 17 ianuarie 1995 asistența judiciară pentru a face apel la Curtea de Casație. Biroul de Ajutor Juridic acorda cererea lor la 15 iunie 1995, având în vedere faptul că acestea nu aveau mijloace suficiente (reducerea lor dezbrăcată fiind pusă la un nivel inferior al FRF 862). 31. În consecință, reclamanții au apelat la Curtea de Casație la 14 august 1995 prin intermediul avocatului atribuit să le reprezinte și a depus observații scrise la 11 ianuarie 1996. Reclamanții au susținut că societatea financiară a violat dispozițiile legale privind protecția consumatorilor. Acestea s-au bazat în apelul lor asupra hotărârilor în care Divizia Civilă a Curții de Casație a anulat acordurile de dobânzi efectuate în cazurile în care dovezile au arătat că creditorul nu a reușit să menționeze rata globală eficace a dobânzii sau costul total al creditului, încheiat poziția pe poziție, în contractul de împrumut. 32. La 27 martie 1996, SOVAC a solicitat președintelui Curții de Casație să ordone îndepărtarea cazului din lista în temeiul articolului 1009-1 din noul Cod de procedură civilă. 33. În argumentele din 14 mai 1996, reclamanții s-au opus acestei cereri din motivul că nu aveau mijloace suficiente, astfel cum se atestă prin faptul că au fost acordate asistență juridică în 1995. 34. Prin ordonanță din 21 mai 1996, delegatul președintelui Curții de Casație a constatat, printre altele, că reclamanții nu au demonstrat că au luat „orice măsuri apte să demonstreze intenția lor de a se conforma hotărârii Curții de mai jos și [n-au] [s-a] impus nici o circumstanță personală care [a] provocat un pericol sau o presupunere că conformitatea [ar] ar avea consecințe manifeste necorespunzătoare”. Delegatul președintelui Curții de Casație a ordonat îndepărtarea cazului din listă. 35, noul cod de procedură civilă Art. 386 este formulat după cum urmează: „Procedurile nu se aplică dacă niciuna dintre părți nu ia măsuri timp de doi ani.” art. 1009-1 din Noul cod de procedură civilă, astfel cum este formulat inițial atunci când decretul nr. 89-511 din 20 iulie 1989 a fost eliberat, cu condiția: „Cu excepția cazurilor în care un recurs asupra punctelor de drept acționează ca o bară de execuție a deciziei impugnate, președintele poate, la cerere acuzată și după obținerea avizului avocatului principal al statului și al părților, să ordone eliminarea cazului din listă dacă recurentul nu a demonstrat că a respectat decizia impugnată, sau cu excepția cazului în care se pare președintelui că respectarea poate duce la consecințe manifeste necorespunzătoare. Președintele acordă permisiunea de restabilire a cazului pe lista cu dovada conform căreia a fost respectată decizia depusă.” art. 1009-1 a fost modificat prin decretul nr. 99-131 din 26 februarie 1999, care a intrat în vigoare la 1 martie. Acesta a fost reformulat și completat de două articole și acum citește următoarele: „Cu excepția cazurilor în care un recurs asupra punctelor de drept acționează ca o bară de execuție a deciziei impugnate, președintele sau delegatul său trebuie, la cerere de către respondent și după obținerea avizului avocatului principal al statului și a observațiilor părților, să ordone eliminarea cazului din listă, în cazul în care recurentul nu a demonstrat că el a respectat decizia impugnată, sau cu excepția cazului în care se pare președinte că respectarea poate implica consecințe manifestamente nerezonabile. Cererea acestuia trebuie formulată înainte de expirarea perioadelor prevăzute la articolele 982 și 991, în lipsa căreia instanța depune o declarare inadmisibilă. Ordinea pentru îndepărtarea cazului din listă nu împiedică rularea timpului în sensul termenelor la care recurentea este supusă în temeiul articolelor 978 și 989.” „Timpul începe să se ruleze de la data îndepărtării recursului din listă este notificat. Se întrerupe printr-un act care manifestă fără echivoc intenția de a se conforma.” „Dacă nu constată că recursul a expirat, președintele sau delegatul său acordă permisiunea ca acest caz să fie restabilit pe lista cu privire la dovezile de conformitate cu hotărârea impușită.” În sensul termenelor la care se face obiectul contestatorului în temeiul articolelor 982 și 991, timpul începe să se ruleze de la data în care se servește ordinul de restabilire a recursului la lista.” 36. Hotărârea (i) „Opinions la Curtea de Casație nu se poate baza pe art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se opune unei cereri de îndepărtare a unui recurs din listă, deoarece acestea au putut exercita dreptul lor de a face apel la Curtea de Casație și nu au dreptul de a evita propriile obligații de a se conforma ordonanțelor formulate în hotărârea împotriva lor, deoarece în caz contrar ar priva opozitorul unei prerogative pe care acestea din urmă le beneficiază în temeiul normelor judiciare” (Cass. Ord. 1er prés., 22 februarie 1995, Bull. civ. ord., nr. 6) (ii) „Dl și doamna ... au apelat asupra punctelor de drept împotriva hotărârii ... a Curții de Apel care le ordonă să plătească ... 206.050.31 franci... dl și doamna ... concurează această măsură din cauza faptului că au fost acordate asistență judiciară deplină. Se pare că subvenția a fost făcută pe baza faptului că venitul lunar disponibil al soților a fost de 3.834 franci. În aceste circumstanțe și având în vedere cuantumul ordinului, se pare că respectarea hotărârii ar avea consecințe manifestament necorespunzătoare pentru ei.” (Cass. ord. 1er prés., nr. 91205 din 2 februarie 2000) (iii) „ Prin hotărâre ... Curtea de Apel a ordonat domnului L. și SCI A. să plătească diverse sume domnului D.B... dl L. spune că este impune ... Documentele produse de domnul L., care este în primirea beneficiilor minime de bunăstare, arată că circumstanțele sale financiare sunt într-adevăr extrem de precare ... că respectarea hotărârii ar duce la consecințe manifeste necorespunzătoare pentru el ...” (Cass. ord. 1er prés., nr. 90971 din 12 ianuarie 2000)