Annoni di Gussola și alții împotriva Franței

La 15 octombrie 1990, o bancă, Diffusion industrie nouvelle („DIN”), a acordat reclamantului un împrumut de consum în sumă de 172.000 de franci francezi (FRF) cu dobânzi la 14,5% pentru achiziționarea unui vehicul. Împrumutul a fost rambursabil în cincizeci și șapte tranșe lunare de 4,419.44 franci francezi (în total 251.908.08 franci francezi). În martie 1991, banca a notificat reclamantului intenția sa de a confisca vehiculul, deoarece nu a plătit tranșele din ianuarie și februarie 1991. Reclamantul a stabilit amânările. 10. De la iulie 1991 la octombrie 1991, reclamantul a oprit plata tranșelor din cauza defectelor din vehicul. 11. În noiembrie 1991 a efectuat o plată. 12. La 14 decembrie 1991 DIN a încheiat acordul de împrumut și a vândut automobilul pentru FRF 74 243,56.

A eliberat proceduri împotriva reclamantului de plată a soldului împrumutului. 13. La 24 aprilie 1992, Președintele Curții de District Nantua a ordonat reclamantului să plătească suma de FRF 98,032. Reclamantul, care a contestat suma solicitată și prețul la care a fost vândută mașina, a solicitat ca această ordine să fie anulată. 14. În hotărârea din 24 iunie 1993 Curtea de district Nantua a ordonat reclamantului să plătească dobânzi FRF 95.156,26 plus dobânzi la rata contractuală de 14,5% și o sumă suplimentară de 3,000 FRF. Reclamantul a apelat împotriva acestei hotărâri, susținând că banca a fost de vină pentru vânzarea mașinii la un preț derisorat. El a solicitat o ordonanță împotriva băncii pentru plata daunelor să fie anulată împotriva sumei de îndatorare.

În alternativa, el a cerut să fie autorizat să plătească datoria peste doi ani. 15. Reclamantul, care a lucrat ca consultant în Elveția, a fost redus în 1994. De la 1 ianuarie 1995 a primit beneficii minime de asistență socială (revenu minim de inserție – RMI) din FRF 3.569 lunar. 16. La 31 mai 1995, Curtea de Apel a Lyon a permis parțial recursul reclamantului, ordonând-i să plătească DIN suma de 90.371.26 FRF cu dobânzi la rata contractuală începând cu 19 februarie 1992 plus 3000 FRF prin compensare legală. Reclamantul a interzis Curtea de Casație la 18 septembrie 1995. El a depus argumente scrise care conțin trei motive de recurs la 18 ianuarie 1996. În special, el a susținut că DIN a acționat incorect deoarece, deși a plătit 10 000 FRF în noiembrie 1991 și s-a angajat să plătească soldul împrumutului până la sfârșitul anului, DIN a confiscat totuși vehiculul pe care l-a achiziționat cu ajutorul împrumutului și l-a vândut la un preț de derisor.

Reclamantul a solicitat, prin urmare, Curtea de Casație să pronunțe că Curtea de Apel nu a dat motive suficiente pentru decizia sa, deoarece nu a explicat de ce a respins motivul său de recurs pe baza răspunderii instituției financiare pentru a-și înrăutățui situației prin nu vânzarea autovehiculului la valoarea sa reală, atunci când venitul de vânzare ar fi fost mai mult decât ample pentru a acoperi soldul împrumutului. 18. La 16 februarie 1996, DIN a solicitat ca recursul la Curtea de Casație să fie eliminat din listă în conformitate cu art. 1009-1 din noul Cod de Procedură Civilă, deoarece reclamantul nu s-a conformat hotărârii Curții de Apel. 19. Reclamantul a depus argumente în care a explicat că nu este în măsură să plătească niciunul dintre sumele solicitate ca fiind șomer, singurul venit din 1 ianuarie 1995 fiind beneficiul minim de bunăstare al FRF 3.569 lunar.

În plus, el a fost de doi ani în amânare cu chiria sa. El a depus observații suplimentare informand instanța că a depus o cerere de asistență juridică la 14 martie 1996. 20. Prin o ordonanță din 16 aprilie 1996 în urma unei ședințe din 27 februarie 1996 delegatul președintelui Curții de Casație a pronunțat o hotărâre de eliminare a cazului din listă, deținând: „O hotărâre de „retragere din listă”, care, în temeiul acestei dispoziții [art. 1009-1], poate fi interzisă împotriva debitorului care face apel la Curtea de Casație, nu constituie o sancțiune pentru neexersarea diligenței sau ca urmare a oricărei inadmisibilitate.

Este o măsură administrativă și de reglementare menită să reamintească părților că un recurs în favoarea Curții de Casație este un remediu extraordinar și să permită beneficiarilor deciziilor judiciare executive să se bucure de prerogativele acordate de judecătorii instanțelor de mai jos în întregime, toate în conformitate cu normele fundamentale ale administrației justiției. O astfel de procedură poate fi depusă pentru o astfel de procedură, care este provizorie numai și păstrează toate drepturile, remediile și motivele de recurs, de îndată ce anunțul de recurs în fața Curții de Casație a fost depus în registrul instanței respective, fără ca reclamantul să aștepte până la expirarea termenului permis apelantului și reclamantului pentru prezentarea depunerii lor scrise.

În cazul instantaneu, Guido Annoni di Gussola nu a reușit să demonstreze că a luat măsuri care să demonstreze intenția sa de a respecta hotărârea instanței de mai jos și nu a invocat nicio circumstanță personală care să dea naștere la un pericol sau la o presupunere că conformitatea va implica consecințe manifeste nerezonabile. În aceste circumstanțe, recursul trebuie eliminat din lista Curții de Casație...” 21. Cu dobânda contractuală, suma datorată de către reclamant în acel moment a ajuns la mai mult de 150.000 FRF. 22. La 15 martie 1998, reclamantul și familia sa au fost evacuați din casa lor după ce nu au plătit chiria timp de doi ani.

23. La 1 aprilie 1998, reclamantul a început să primească o pensie lunară de pensie de pensie de 2 480.65 FRF 24. Prin ordinul din 25 noiembrie 1998, delegatul președintelui Curții de Casație a remarcat că recursul a expirat, nu au fost luate măsuri pentru a-l urmări în urmă cu doi ani de la îndepărtarea ordinului de eliminare a acesteia din listă. 25. După ce o ofertă de împrumut a fost acceptată la 13 octombrie 1990, o societate financiară, SOVAC, a acordat doamnei Desbordes o facilități de credit în suma de 85.000 FRF, cu dobânzi la 20,90%, pentru achiziționarea unui vehicul. Dl Omer, soțul ei, a acționat ca garant. 26. Primele nouă nouă tranzacții lunare – un total de 45 760,36 FRF – au fost rambursate.

Reclamanții nu au putut să plătească tranșele lunare ulterioare, deoarece dl Omer și-a pierdut locul de muncă. 27. SOVAC a luat vehiculul și a obținut FRF 41.658.43 pe o vânzare forțată. La 16 aprilie 1993, Curtea de district Abbeville a respins cererea SOVAC. Acesta a susținut că, din moment ce a fost utilizată o suprafață autorizată de 85.000 FRF într-o singură tranzacție, aceasta nu constituie o facilitate de credit utilizabilă în tranșe, ci un împrumut obișnuit. Secțiunea 5 din Legea din 10 ianuarie 1978 privind informațiile cu privire la consumatori și protecția în cadrul finanțării tranzacțiilor prevede că o declarație a costului total al creditului, descompunerea poziției pe poziție, a fost acordată pentru împrumuturi de acest tip.

Remarcand faptul că acordul nu a conținut o declarație a costului total al creditului, Curtea de District a susținut că oferta de împrumut nu este sub forma necesară și că, în temeiul articolului 23 din Legea SOVAC, în consecință, și-a pierdut dreptul la dobândă. În acest sens, a acceptat argumentele SOVAC că declarația prevăzută în secțiunea 5 din Legea menționată anterior a fost prea inflexabilă pentru a fi aplicabilă unei oferte cu o rată variabilă de dobânzi și că o rată unică a fost aplicată numai pentru că reclamanții au fost plătiți în totalitate și nu în tranșe, așa cum au fost în libertate de solicitat. Curtea de Apel a ordonat reclamanților să plătească suma solicitată împreună cu dobânzile compunte începând cu 20 septembrie 1993. 30. Reclamanții au solicitat la 17 ianuarie 1995 asistența judiciară pentru a face apel la Curtea de Casație.

Biroul de Ajutor Juridic acorda cererea lor la 15 iunie 1995, având în vedere faptul că acestea nu aveau mijloace suficiente (reducerea lor dezbrăcată fiind pusă la un nivel inferior al FRF 862). 31. În consecință, reclamanții au apelat la Curtea de Casație la 14 august 1995 prin intermediul avocatului atribuit să le reprezinte și a depus observații scrise la 11 ianuarie 1996. Reclamanții au susținut că societatea financiară a violat dispozițiile legale privind protecția consumatorilor. Acestea s-au bazat în apelul lor asupra hotărârilor în care Divizia Civilă a Curții de Casație a anulat acordurile de dobânzi efectuate în cazurile în care dovezile au arătat că creditorul nu a reușit să menționeze rata globală eficace a dobânzii sau costul total al creditului, încheiat poziția pe poziție, în contractul de împrumut.

32. La 27 martie 1996, SOVAC a solicitat președintelui Curții de Casație să ordone îndepărtarea cazului din lista în temeiul articolului 1009-1 din noul Cod de procedură civilă. 33. În argumentele din 14 mai 1996, reclamanții s-au opus acestei cereri din motivul că nu aveau mijloace suficiente, astfel cum se atestă prin faptul că au fost acordate asistență juridică în 1995. 34. Prin ordonanță din 21 mai 1996, delegatul președintelui Curții de Casație a constatat, printre altele, că reclamanții nu au demonstrat că au luat „orice măsuri apte să demonstreze intenția lor de a se conforma hotărârii Curții de mai jos și [n-au] [s-a] impus nici o circumstanță personală care [a] provocat un pericol sau o presupunere că conformitatea [ar] ar avea consecințe manifeste necorespunzătoare”.

Delegatul președintelui Curții de Casație a ordonat îndepărtarea cazului din listă. 35, noul cod de procedură civilă Art. 386 este formulat după cum urmează: „Procedurile nu se aplică dacă niciuna dintre părți nu ia măsuri timp de doi ani.” art. 1009-1 din Noul cod de procedură civilă, astfel cum este formulat inițial atunci când decretul nr. 89-511 din 20 iulie 1989 a fost eliberat, cu condiția: „Cu excepția cazurilor în care un recurs asupra punctelor de drept acționează ca o bară de execuție a deciziei impugnate, președintele poate, la cerere acuzată și după obținerea avizului avocatului principal al statului și al părților, să ordone eliminarea cazului din listă dacă recurentul nu a demonstrat că a respectat decizia impugnată, sau cu excepția cazului în care se pare președintelui că respectarea poate duce la consecințe manifeste necorespunzătoare.

Președintele acordă permisiunea de restabilire a cazului pe lista cu dovada conform căreia a fost respectată decizia depusă.” art. 1009-1 a fost modificat prin decretul nr. 99-131 din 26 februarie 1999, care a intrat în vigoare la 1 martie. Acesta a fost reformulat și completat de două articole și acum citește următoarele: „Cu excepția cazurilor în care un recurs asupra punctelor de drept acționează ca o bară de execuție a deciziei impugnate, președintele sau delegatul său trebuie, la cerere de către respondent și după obținerea avizului avocatului principal al statului și a observațiilor părților, să ordone eliminarea cazului din listă, în cazul în care recurentul nu a demonstrat că el a respectat decizia impugnată, sau cu excepția cazului în care se pare președinte că respectarea poate implica consecințe manifestamente nerezonabile.

Cererea acestuia trebuie formulată înainte de expirarea perioadelor prevăzute la articolele 982 și 991, în lipsa căreia instanța depune o declarare inadmisibilă. Ordinea pentru îndepărtarea cazului din listă nu împiedică rularea timpului în sensul termenelor la care recurentea este supusă în temeiul articolelor 978 și 989.” „Timpul începe să se ruleze de la data îndepărtării recursului din listă este notificat.

Se întrerupe printr-un act care manifestă fără echivoc intenția de a se conforma.” „Dacă nu constată că recursul a expirat, președintele sau delegatul său acordă permisiunea ca acest caz să fie restabilit pe lista cu privire la dovezile de conformitate cu hotărârea impușită.” În sensul termenelor la care se face obiectul contestatorului în temeiul articolelor 982 și 991, timpul începe să se ruleze de la data în care se servește ordinul de restabilire a recursului la lista.” 36. Hotărârea (i) „Opinions la Curtea de Casație nu se poate baza pe art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se opune unei cereri de îndepărtare a unui recurs din listă, deoarece acestea au putut exercita dreptul lor de a face apel la Curtea de Casație și nu au dreptul de a evita propriile obligații de a se conforma ordonanțelor formulate în hotărârea împotriva lor, deoarece în caz contrar ar priva opozitorul unei prerogative pe care acestea din urmă le beneficiază în temeiul normelor judiciare” (Cass.

Ord. 1er prés., 22 februarie 1995, Bull. civ. ord., nr. 6) (ii) „Dl și doamna ... au apelat asupra punctelor de drept împotriva hotărârii ... a Curții de Apel care le ordonă să plătească ... 206.050.31 franci... dl și doamna ... concurează această măsură din cauza faptului că au fost acordate asistență judiciară deplină. Se pare că subvenția a fost făcută pe baza faptului că venitul lunar disponibil al soților a fost de 3.834 franci. În aceste circumstanțe și având în vedere cuantumul ordinului, se pare că respectarea hotărârii ar avea consecințe manifestament necorespunzătoare pentru ei.” (Cass. ord. 1er prés., nr. 91205 din 2 februarie 2000) (iii) „ Prin hotărâre ... Curtea de Apel a ordonat domnului L. și SCI A. să plătească diverse sume domnului D.B...

dl L. spune că este impune ... Documentele produse de domnul L., care este în primirea beneficiilor minime de bunăstare, arată că circumstanțele sale financiare sunt într-adevăr extrem de precare ... că respectarea hotărârii ar duce la consecințe manifeste necorespunzătoare pentru el ...” (Cass. ord. 1er prés., nr. 90971 din 12 ianuarie 2000)

8. On 15 October 1990 a bank, Diffusion industrielle nouvelle (“DIN”), granted the applicant a consumer loan in the sum of 172,000 French francs (FRF) with interest at the rate of 14.5% for the purchase of a vehicle. The loan was repayable in fifty-seven monthly instalments of FRF 4,419.44 (making a total of FRF 251,908.08). 9. In March 1991 the bank notified the applicant of its intention to seize the vehicle as he had failed to pay the January and February 1991 instalments. The applicant settled the arrears. 10. From July 1991 to October 1991 the applicant stopped payment of the instalments owing to defects in the vehicle. 11. In November 1991 he made a payment. 12. On 14 December 1991 DIN terminated the loan agreement and had the car sold for FRF 74,243.56.

It issued proceedings against the applicant for payment of the balance of the loan. 13. On 24 April 1992 the President of Nantua District Court ordered the applicant to pay the sum of FRF 98,032. The applicant, who contested the amount claimed and the price at which the car had been sold, applied to have that order set aside. 14. In a judgment of 24 June 1993 Nantua District Court ordered the applicant to pay FRF 95,156.26 plus interest at the contractual rate of 14.5% and a further sum of FRF 3,000. The applicant appealed against that judgment, arguing that the bank had been at fault for selling the car at a derisory price. He sought an order against the bank for the payment of damages to be set-off against the amount of his indebtedness.

In the alternative, he asked to be allowed to pay off the debt over two years. 15. The applicant, who worked as a consultant in Switzerland, was made redundant in 1994. From 1 January 1995 onwards he received minimum welfare benefit (revenu minimum d'insertion – RMI) of FRF 3,569 monthly. 16. On 31 May 1995 the Lyons Court of Appeal partly allowed the applicant's appeal, ordering him to pay DIN the sum of FRF 90,371.26 with interest at the contractual rate from 19 February 1992 plus FRF 3,000 by way of statutory compensation. It held that the applicant had not established any fault on the part of the bank such as would warrant an order for damages.

17. The applicant appealed to the Court of Cassation on 18 September 1995. He lodged written submissions containing three grounds of appeal on 18 January 1996. In particular, he argued that DIN had acted unfairly since, although he had paid off FRF 10,000 in November 1991 and had undertaken to pay the balance of the loan by the end of the year, DIN had nonetheless seized the vehicle he had purchased with the aid of the loan and had it sold at a derisory price. The applicant consequently asked the Court of Cassation to rule that the Court of Appeal had given insufficient reasons for its decision, in that it had failed to explain why it had rejected his ground of appeal based on the financial institution's liability for making his situation worse by not selling the car at its true value when the proceeds of sale would have been more than ample to cover the balance of the loan.

18. On 16 February 1996 DIN applied for the appeal to the Court of Cassation to be struck out of the list pursuant to Article 1009-1 of the New Code of Civil Procedure, as the applicant had failed to comply with the Court of Appeal's judgment. 19. The applicant lodged submissions in which he explained that he was not in a position to pay any of the amount claimed as he was unemployed, his only income since 1 January 1995 being minimum welfare benefit of FRF 3,569 monthly. Furthermore, he was two years in arrears with his rent.

He lodged additional submissions informing the court that he had made an application for legal aid on 14 March 1996. 20. By an order of 16 April 1996 following a hearing on 27 February 1996 the delegate of the President of the Court of Cassation made an order for the case to be removed from the list, holding: “An order for 'removal from the list', which under this provision [Article 1009-1] may be made against a judgment debtor who appeals to the Court of Cassation, does not constitute a penalty for failure to exercise diligence or as a result of any inadmissibility. It is an administrative and regulatory measure intended to remind parties that an appeal to the Court of Cassation is an extraordinary remedy and to enable beneficiaries of enforceable judicial decisions to enjoy the prerogatives afforded them by the judges of the courts below in full, all in accordance with the fundamental rules of the administration of justice.

An application may be made for such an order, which is provisional only and preserves all rights, remedies and grounds of appeal, as soon as the notice of appeal bringing the case before the Court of Cassation has been lodged with the registry of that court, without the applicant's having to wait until the time allowed to the appellant and the respondent for lodging their written submissions has expired. In the instant case, Guido Annoni di Gussola has failed to show that he has taken any steps apt to demonstrate his intention to comply with the decision of the court below and has not pleaded any personal circumstances that give rise to a danger or presumption that compliance will entail manifestly unreasonable consequences.

In those circumstances, the appeal must be removed from the Court of Cassation's list...” 21. With contractual interest, the sum owed by the applicant at that time came to more than FRF 150,000. 22. On 15 March 1998 the applicant and his family were evicted from their home after failing to pay their rent for two years. 23. On 1 April 1998 the applicant began to receive a monthly retirement pension of FRF 2,480.65. 24. By an order of 25 November 1998 the delegate of the President of the Court of Cassation noted that the appeal had lapsed, no steps having been taken to prosecute it in the two years since the order removing it from the list had been made. 25. After a loan offer was accepted on 13 October 1990, a finance company, SOVAC, granted Ms Desbordes a credit facility in the sum of FRF 85,000, with interest at 20.90%, for the purchase of a vehicle.

Mr Omer, her husband, acted as guarantor. 26. The first nineteen monthly instalments – a total of FRF 45,760.36 – were repaid. The applicants were unable to pay the subsequent monthly instalments, as Mr Omer lost his job. 27. SOVAC seized the vehicle, and obtained FRF 41,658.43 on a forced sale. Alleging an event of default under the agreement, it brought an action against the applicants for immediate payment of the sum of FRF 38,669.97, that being the outstanding capital, together with interest at the contractual rate of 20.90% since 1 November 1992. 28. On 16 April 1993 the Abbeville District Court dismissed SOVAC's claim. It held that since the authorised overdraft of FRF 85,000 had been used in a single transaction, it did not constitute a credit facility usable in tranches, but an ordinary loan.

Section 5 of the Law of 10 January 1978 on consumer information and protection in financing transactions laid down that a statement of the total cost of the credit, broken down item by item, had to be provided for loans of that type. Noting that the agreement did not contain a statement of the total cost of the credit, the District Court held that the loan offer was not in the required form and that by virtue of section 23 of the Law SOVAC, accordingly, forfeited its rights to interest. SOVAC appealed. 29. On 11 October 1994 the Amiens Court of Appeal overturned that judgment. In so doing, it accepted SOVAC's submissions that the statement required by section 5 of the aforementioned Law of 10 January 1978 was too inflexible to be applicable to an offer with a variable rate of interest, and that a single rate had been applied solely because the applicants had been paid the amount in full, and not in tranches, as they had been at liberty to request.

The Court of Appeal ordered the applicants to pay the sum claimed together with compound interest from 20 September 1993. 30. The applicants applied on 17 January 1995 for legal aid to appeal to the Court of Cassation. The legal aid office granted their application on 15 June 1995 on the ground that they had insufficient means (their disposable income being put at minus FRF 862). 31. The applicants accordingly appealed to the Court of Cassation on 14 August 1995 through the lawyer assigned to represent them and he lodged written submissions on 11 January 1996. The applicants alleged that the finance company had contravened the statutory consumer-protection provisions.

They relied in their appeal on judgments in which the Civil Division of the Court of Cassation had overturned awards of interest made in cases in which the evidence had showed that the lender had failed to state the overall effective rate of interest or the total cost of the credit, broken down item by item, in the loan agreement. 32. On 27 March 1996 SOVAC requested the President of the Court of Cassation to order the removal of the case from the list pursuant to Article 1009-1 of the New Code of Civil Procedure.

33. In submissions dated 14 May 1996 the applicants opposed that application on the ground that they had insufficient means, as attested by the fact that they had been granted legal aid in 1995. 34. By an order of 21 May 1996 the delegate of the President of the Court of Cassation found, inter alia, that the applicants had failed to show that they had taken “any steps apt to demonstrate their intention to comply with the decision of the court below and [had] not [pleaded] any personal circumstances that [gave] rise to a danger or presumption that compliance [would] entail manifestly unreasonable consequences”. The delegate of the President of the Court of Cassation ordered the case's removal from the list.

35. New Code of Civil Procedure Article 386 is worded as follows: “Proceedings shall lapse if none of the parties take any steps for two years.” Article 1009-1 of the New Code of Civil Procedure, as initially worded when Decree no. 89-511 of 20 July 1989 was issued, provided: “Except in cases in which an appeal on points of law acts as a bar to execution of the impugned decision, the President may, on application by the respondent and after obtaining the opinion of Principal State Counsel and the parties, order the removal of the case from the list if the appellant fails to show that he or she has complied with the impugned decision, or unless it appears to the President that compliance may entail manifestly unreasonable consequences.

The President shall grant permission for the case to be restored to the list on proof that the impugned decision has been complied with.” Article 1009-1 was amended by Decree no. 99-131 of 26 February 1999, which came into force on 1 March. It was reworded and supplemented by two Articles and now reads as follows: “Except in cases in which an appeal on points of law acts as a bar to execution of the impugned decision, the President or his or her delegate shall, on application by the respondent and after obtaining the opinion of Principal State Counsel and the observations of the parties, order the removal of the case from the list if the appellant fails to show that he or she has complied with the impugned decision, or unless it appears to the President that compliance may entail manifestly unreasonable consequences.

The respondent's application must be made before the expiration of the periods laid down in Articles 982 and 991, failing which the court shall of its own motion declare it inadmissible. An order for the case's removal from the list shall not prevent time running for the purposes of the time-limits to which the appellant is subject by virtue of Articles 978 and 989.” “Time shall start to run from the date the order for removal of the appeal from the list is served.

It shall be interrupted by an act that unequivocally manifests an intention to comply.” “Unless he or she finds that the appeal has lapsed, the President or his or her delegate shall grant permission for the case to be restored to the list on proof of compliance with the impugned decision.” For the purposes of the time-limits to which the respondent is subject by Articles 982 and 991, time shall start to run from the date the order for the restoration of the appeal to the list is served.” 36. Case-law (i) “Appellants to the Court of Cassation may not rely on Article 6 of the European Convention on Human Rights to oppose an application for an order for removal of an appeal from the list, since they have been able to exercise their right to appeal to the Court of Cassation and are not entitled to avoid their own obligations to comply with the orders made in the judgment against them, as they would otherwise deprive their opponent of a prerogative which the latter enjoys by virtue of the judicature rules.” (Cass.

ord. 1er prés., 22 February 1995, Bull. civ. ord., no. 6) (ii) “... Mr and Mrs ... appealed on points of law against the judgment ... of the ... Court of Appeal ordering them to pay ... 206,050.31 francs... Mr and Mrs ... contest that measure on the ground that they have been granted full legal aid. It appears that the grant was made on the basis that the spouses' disposable monthly income was 3,834 francs. In those circumstances and regard being had to the amount of the order, it appears that compliance with the judgment would entail manifestly unreasonable consequences for them.” (Cass. ord. 1er prés., no. 91205 of 2 February 2000) (iii) “By a judgment ... the ... Court of Appeal ordered Mr L. and the SCI A. to pay various sums to Mr D.B...

Mr L. says he is impecunious ... The documents produced by Mr L., who is in receipt of minimum welfare benefit, show that his financial circumstances are indeed extremely precarious ... that compliance with the judgment would entail manifestly unreasonable consequences for him ...” (Cass. ord. 1er prés., no. 90971 of 12 January 2000)