SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36735/97 prezentate de Antonia SCIAVILLA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea I), care se află la 14 noiembrie 2000 într-o cameră compusă din președintele Palm Thomassen al meu, dnii B. C onforti Gaukur Jörundsson Türmen Bîrsan Casadevall judecătorii M. Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 4 februarie 1997 și înregistrată la data de 27 iunie 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, după ce a intenționat acest lucru la data de 14 noiembrie 2000, face următoarea decizie în fapt Recurenta este un resortisant italian, născut în 1926 și rezident la Bologna. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta este proprietara unui apartament situat în comuna Monghidoro (Bologne) și face parte din complexul rezidential Nuovo Serenari A folosit apartamentul ăsta ca reședință secundară pe perioada verii. În 1989, primarul Monghidoro a permis deschiderea anumitor spații nocturne, situate în apropierea apartamentului reclamantei. De atunci, aceasta din urmă a fost victima numeroaselor episoade de zgomot nocturn care continuau până în zori și care, conform spuselor sale, a făcut imposibilă odihnăa persoanelor care locuiau în Nuovo Serenari. Zgomotul provenea, în special, din bar-restaurant Printr-o ordonanță din 5 august 1995, primarul Monghidoro, având în vedere un raport de competență întocmit de serviciul de igienă publică al spitalului din Bologna, îi interzice dnei M. să cânte muzică la Zanzibar. după 22 de ore și l-au dus la orice act necesar pentru a limita zgomotul din localul său. Carabinierii, poliția locală și serviciul de igienă publică din spitalul Bologna au fost însărcinați să supravegheze executarea acestei ordonanțe. La 26 septembrie 1995, reclamanta, în conformitate cu procedura de urgență prevăzută la art. 700 din Codul de procedură civilă, i-a cerut președintelui tribunalului să închidă Zanzibar după ora 22:00. Ea a observat că, în ciuda intervenției primarului din Monghidoro, gălăgia nocturnă a continuat, împiedicând-o să doarmă noaptea și că în august 1995 a fost obligată să-și părăsească apartamentul la Nuovo Serenari. Printr-o ordonanță din 28 noiembrie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 30 noiembrie 1995, judecătorul judecător al tribunalului din Bologna i-a ordonat cu titlu provizoriu dnei B. să nu provoace, după ora 22:00, zgomote care depășesc limitele stabilite de lege, să efectueze toate actele necesare pentru a reduce zgomotul din interiorul Zanzibarului. Această decizie s-a bazat pe un raport de experiență prezentat la 13 noiembrie 1995 de către serviciul de igienă publică al spitalului Bologna, din care reiese că zgomotul produs de Zanzibar depășea în mare măsură limitele stabilite de lege și continua după 22 de ani. Orele. Judecătorul judecătoresc a dispus, de asemenea, transmiterea dosarului la Parchetul de la Bologna pentru a evalua dacă o procedură penală ar trebui să fie inițiată împotriva doamnei B. ca urmare a nerespectării ordonanței primarului Monghidoro din 5 august 1995. La 29 decembrie 1995, reclamanta a înaintat-o pe doamna B. în fața judecătorului de pace ( La 24 august 1996, judecătorul de pace a declarat că reclamanta avea dreptul să obțină executarea ordonanței primarului din Monghidoro de la 5 august 1995. Judecătorul pentru pace a considerat în special că dna B. ar fi trebuit să efectueze lucrări pentru a garanta că bar-restaurant-ul său este reținut, iar aceasta din urmă a fost condamnată să plătească recurentei suma de 1 000 000 de lire italiene (aproximativ 3 387 de franci francezi) ca compensație. În stabilirea valorii despăgubirii, judecătorul de pace a luat în considerare, printre altele, faptul că reclamanta nu locuia permanent în Monghidoro, care se îndrepta spre Nuovo Serenari aproape exclusiv în perioada de vară. Între timp, o procedură penală fusese pronunțată împotriva dnei. B. pentru zgomote nocturne și nerespectarea ordonanței primarului din Monghidoro din 5 august 1995. printr-o hotărâre din 23 iunie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 7 iulie 1997, judecătorul judecător din Bologna condamna doamna B. la o pedeapsă de o lună de închisoare cu suspendare. Mai târziu, recurenta a adresat numeroase scrisori de protest diferitelor autorități, inclusiv primarul Monghidoro și mediatorul ( B., aceasta din urmă nu respectase încă ordinele cuprinse în ordonanța din 5 august 1995 care continuau să provoace zgomote nocturne care afectau liniștea publică. Între timp, carabinierii din Monghidoro au controlat în repetate rânduri Zanzibarul, fără a observa vreo încălcare a dispozițiilor primarului. În special, într-un raport din 12 mai 1997, ei au constatat că muzica nu putea fi auzită în afara localului în cauză. Astfel, printr-o scrisoare din 10 septembrie 1997, mediatorul pentru Emilia-Romania a informat reclamanta că cererea sa fusese clasată, cauza fiind considerată ca fiind rezolvată. Într-o scrisoare din 16 septembrie 1997, recurenta a declarat că concluziile Ombudsmanului nu au fost corecte. Într-adevăr, chiar dacă situația sa a fost îmbunătățită, dna B. nu a efectuat încă lucrările de insonorizare pe care le-a comandat. Mai târziu, reclamanta a trimis scrisori de protest, fără a obține totuși nici un rezultat. Invocând art. 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge că autoritățile italiene nu au pus capăt episoadelor de zgomot pe care le denunțase. Invocând art. 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de scandalul nocturn din Zanzibar Curtea consideră că art. 1 din Protocolul nr. 1, care protejează, în principal, dreptul de proprietate, nu face parte din prezenta cauză. Într-adevăr, recurenta nu a pretins o scădere a valorii de piață a imobilului său și nu și-a exprimat oricum intenția de a-l vinde pe acesta din urmă. Astfel, Curtea va analiza cauza recurentei exclusiv din perspectiva articolului 8 din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altora. În primul rând, Curtea amintește că prejudiciile grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane și o pot priva de dreptul de proprietate al domiciliului său astfel încât să-i afecteze viața privată și familială, fără a pune în pericol grav sănătatea persoanei în cauză. În acest caz, trebuie să se verifice dacă a fost creat un echilibru corect între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblul său, statul având în orice ipoteză o anumită marjă de apreciere (a se vedea Hotărârea López Ostra c. Spania din 9 În decembrie 1994, seria A nr. 303-C, pp. 54-55, § 51. În special, Curtea este chemată să verifice dacă autoritățile naționale au luat măsurile necesare pentru a-l proteja pe particular, aceste obligații pozitive putând implica adoptarea de măsuri care vizează respectarea vieții private până în relațiile dintre persoane (a se vedea Hotărârea López Ostra, citată anterior, p. 55, § 55 și hotărârea din 5 august 1995, primarul Monghidoro, pe baza unui raport de expertiză întocmit de serviciul de igienă publică al spitalului din Bologna, a interzis doamnei B. să cânte după ora 22:00 și i-a ordonat să facă orice act necesar pentru a limita zgomotul de la localul său. Ulterior, autoritățile italiene au confirmat în repetate rânduri obligațiile care îi revin doamnei B. În special, dreptul reclamantei de a-și respecta domiciliul a fost declarat mai întâi de ordonanța judecătorului judecătoresc al 28 noiembrie 1995, apoi prin hotărârea judecătorului de pace din 24 august 1996, și în cele din urmă prin hotărârea judecătorului judecător din 23 iunie 1997. În urma acestor trei hotărâri judecătorești, care au fost pronunțate într-o perioadă de un an, opt luni și 28 de zile de la data introducerii primei acțiuni legale inițiate de recurentă (26 Septembrie 1995), a obținut o sumă de bani cu titlu de despăgubire și condamnarea la penal de persoana responsabilă pentru zgomot. Pe de altă parte, zgomote nocturne de la Zanzibar a încetat deja la 12 mai 1997 - data la care carabinierii din Monghidoro au constatat că muzica nu putea fi auzită în afara localului în cauză - sau un pic mai mult de un an și nouă luni după adoptarea ordonanței primarului. În această privință, el a eșuat să observe că reclamanta nu avea reședința permanentă în Monghidoro, folosind apartamentul său la Nuovo Serenari aproape exclusiv în perioada de vară. Prin urmare, disconfortul cauzat de zgomotul în cauză nu acoperă în întregime intervalul de timp indicat mai sus, fiind însă limitat la perioade mai scurte. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că, deși ar fi fost de dorit o intervenție mai rapidă, autoritățile naționale au depus eforturile necesare pentru a proteja dreptul recurentei de a-și respecta domiciliul și de a-și respecta domiciliul și de a-și păstra domiciliul și de a-și păstra viața privată și de familie, întrucât s-a stabilit un echilibru corect între acest drept și interesul doamnei B. de a-și continua activitatea comercială. Prin urmare, nu poate fi detectată nicio aparență de încălcare a articolului 8 din convenție. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul alineatului (4) din aceeași dispoziție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Michael O
de la requête n° 36735/97
présentée par Antonia SCIAVILLA
contre Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
14 novembre 2000 en une chambre composée de
:
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
onforti
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
et
de
M.
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 février 1997 et enregistrée le
27 juin 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré le 14 novembre 2000, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante italienne, née en 1926 et résidant à Bologne.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante est propriétaire d’un appartement situé dans la commune de Monghidoro (Bologne) et faisant partie du complexe résidentiel «
Nuovo Serenari
». Elle utilisait cet appartement comme résidence secondaire pour la période estivale.
En 1989, le maire de Monghidoro autorisa l’ouverture de certains locaux nocturnes, situés à proximité de l’appartement de la requérante. Depuis lors, cette dernière fut victime de nombreux épisodes de tapage nocturne qui continuait jusqu’à l’aube et qui, selon ses dires, rendaient impossible le repos des personnes habitant au
Nuovo Serenari
. Le bruit provenait, en particulier, du bar-restaurant «
Zanzibar
», dont Mme B. était la propriétaire.
Par une ordonnance du 5 août 1995, le maire de Monghidoro, ayant égard à un rapport d’expertise rédigé par le service d’hygiène publique («
servizio di igiene pubblica
») de l’hôpital de Bologne, interdit à Mme M. de jouer de la musique au
Zanzibar
après 22 heures et lui ordonna d’accomplir tout acte nécessaire pour limiter le bruit provenant de son local. Les carabiniers, la police locale et le service d’hygiène publique de l’hôpital de Bologne furent chargés de surveiller l’exécution de cette ordonnance.
Le 26 septembre 1995, la requérante, suivant la procédure d’urgence prévue à l’article
700 du code de procédure civile, demanda au Président du tribunal d’ordonner la fermeture du
Zanzibar
après 22 heures. Elle observa que malgré l’intervention du maire de Monghidoro, le tapage nocturne avait continué, lui empêchant de dormir la nuit et qu’en août
1995 elle avait été contrainte de quitter son appartement au
Nuovo Serenari
.
Par une ordonnance du 28 novembre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 30
novembre 1995, le juge d’instruction du tribunal de Bologne ordonna à titre provisoire à
Mme
Zanzibar
et d’intervenir auprès de ses clients pour éviter tout comportement portant atteinte à la tranquillité publique. Cette décision se fondait sur un rapport d’expertise présenté le 13
novembre 1995 par le service d’hygiène publique de l’hôpital de Bologne, dont il ressortait que le bruit se dégageant du
Zanzibar
dépassait largement les limites fixées par la loi et continuait après 22
heures. Le juge d’instruction ordonna en outre la transmission du dossier au parquet de Bologne afin d’évaluer si une procédure pénale devait être entamée contre Mme B. en conséquence du non-respect de l’ordonnance du maire de Monghidoro du 5 août 1995.
Le 29 décembre 1995, la requérante assigna Mme
giudice di pace
») de Bologne afin d’obtenir la réparation des dommages subis suite au tapage nocturne dont elle avait été victime.
Par un jugement du 24 août 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 26 août 1996, le juge de paix déclara que la requérante avait droit à obtenir l’exécution de l’ordonnance du maire de Monghidoro du
5 août 1995. Le juge de paix estima notamment que Mme B. aurait dû accomplir des travaux pour garantir l’insonorisation de son bar-restaurant. Cette dernière fut en outre condamnée à verser à la requérante la somme de 1
000
000 lires italiennes (environ 3
387 francs français) à titre de dédommagement. Dans la fixation du montant du dédommagement, le juge de paix prit en compte, notamment, le fait que la requérante ne résidait pas en permanence à Monghidoro, se rendant au
Nuovo Serenari
presque exclusivement pendant la période estivale.
Entre-temps, une procédure pénale avait été entamée à l’encontre de Mme
Par la suite, la requérante adressa de nombreuses lettres de protestation à différentes autorités, dont le maire de Monghidoro et le médiateur («
difensore civico
») pour la région Emilie-Romagne. Elle observa notamment que malgré les décisions prononcées à l’encontre de Mme
B., cette dernière ne s’était pas encore conformée aux ordres contenus dans l’ordonnance du 5 août 1995, continuant à provoquer du tapage nocturne portant atteinte à la tranquillité publique.
Entre-temps les carabiniers de Monghidoro avaient à plusieurs reprises contrôlé le
Zanzibar
, sans remarquer aucune violation des dispositions du maire. En particulier, dans un rapport du 12 mai 1997, ils avaient constaté que la musique ne pouvait pas être entendue à l’extérieur du local en question. De ce fait, par un courrier du 10 septembre 1997, le médiateur pour l’Emilie-Romagne informa la requérante que sa requête avait été classée, l’affaire étant considérée comme résolue. Par un courrier du 16 septembre 1997, la requérante déclara que les conclusions du médiateur n’étaient pas correctes. En effet, même s’il était vrai que la situation s’était améliorée, Mme
Invoquant les articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n°
1, la requérante se plaint du fait que les autorités italiennes n’ont pas mis fin aux épisodes de tapage nocturne qu’elle avait dénoncés.
Invoquant les articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n°
1, la requérante se plaint du tapage nocturne provenant du
Zanzibar
et de l’absence de réaction de la part des autorités publiques pour protéger son droit au respect de son domicile et de sa vie privée et familiale.
La Cour estime que l’article 1 du Protocole n° 1, qui protège pour l’essentiel le droit de propriété, n’entre pas en ligne de compte dans la présente affaire. En effet, la requérante n’a pas allégué une diminution de la valeur de marché de son immeuble et n’a de toute manière pas manifesté l’intention de vendre ce dernier. La Cour analysera donc le grief de la requérante exclusivement sous l’angle de l’article 8 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui
».
La Cour rappelle tout d’abord que des atteintes graves à l'environnement peuvent affecter le bien-être d'une personne et la priver de la jouissance de son domicile de manière à nuire à sa vie privée et familiale, sans pour autant mettre en grave danger la santé de l'intéressée. Dans pareil cas, il faut rechercher si un juste équilibre a été aménagé entre les intérêts concurrents de l'individu et de la société dans son ensemble, l'Etat jouissant en toute hypothèse d'une certaine marge d'appréciation (voir l’arrêt López Ostra c.
Espagne du 9
décembre 1994, série A n° 303-C, pp. 54-55, § 51). En particulier, la Cour est appelée à vérifier si les autorités nationales ont pris les mesures nécessaires pour protéger le particulier, ces obligations positives pouvant impliquer l’adoption de mesures visant au respect de la vie privée jusque dans les relations des individus entre eux (voir l'arrêt López Ostra, précité, p.
55, § 55 et l’arrêt X et Y c. Pays-Bas du
26 mars 1985, série A n° 91, p. 11, § 23).
En l’espèce, la Cour relève que le 5 août 1995, le maire de Monghidoro, se fondant sur un rapport d’expertise rédigé par le service d’hygiène publique de l’hôpital de Bologne, a interdit à Mme B. de jouer de la musique après 22 heures et lui a ordonné d’accomplir tout acte nécessaire pour limiter le bruit provenant de son local. Par la suite, les autorités italiennes ont à plusieurs reprises confirmé les obligations pesant sur Mme B. En particulier, le droit de la requérante au respect de son domicile a été affirmé d’abord par l’ordonnance du juge d’instruction du
28 novembre 1995, puis par le jugement du juge de paix du 24 août 1996, et enfin par le jugement du juge d’instance du 23
juin 1997. Suite à ces trois décisions judiciaires, qui ont été prononcées dans une période d’un an, huit mois et vingt-huit jours à partir de la date de l’introduction de la première action légale entamée par la requérante (26
septembre 1995), l’intéressée a obtenu une somme d’argent à titre de dédommagement et la condamnation au pénal de la personne responsable pour les nuisances sonores.
D’autre part, le tapage nocturne provenant du
Zanzibar
avait apparemment cessé déjà le 12 mai 1997 - date à laquelle les carabiniers de Monghidoro ont constaté que la musique ne pouvait pas être entendue à l’extérieur du local en question -, soit un peu plus d’un an et neuf mois après l’adoption de l’ordonnance du maire. A cet égard, il échet d’observer que la requérante ne résidait pas en permanence à Monghidoro, utilisant son appartement au
Nuovo Serenari
presque exclusivement pendant la période estivale. De ce fait, la gêne occasionnée par les nuisances sonores en question ne couvre pas entièrement le laps de temps indiqué ci-dessus, ayant été par contre limité à des plus courtes périodes.
Dans ces circonstances, la Cour estime que, même si une intervention plus rapide aurait été souhaitable, les autorités nationales ont déployé les efforts nécessaires pour protéger le droit de requérante au respect de son domicile et de sa privée et familiale, un juste équilibre ayant été aménagé entre ce droit et l’intérêt de Mme B. à poursuivre son activité commerciale. Dès lors, aucune apparence de violation de l’article 8 ne saurait être décelée.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application du paragraphe 4 de cette même disposition.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael O’B
oyle
Elisabeth P
alm
Greffier
Présidente