S.G. și F.G. împotriva Italiei

SECȚIUNEA I Cerere nr. 32386/96 prezentată de S.G. și F.G. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 14 decembrie 2000 într-o cameră compusă din președintele meu Palm Thomassen, dnii Conforti, Gaukur Jörundsson Türmen Biersan Casadevall judecători și dnii O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 22 decembrie 1995 și înregistrată la 23 iulie 1996, Având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții, care locuiesc în Bologna, sunt doi cetățeni italieni, născuți în 1955 și, respectiv, 1953. Reclamanții locuiesc într-un apartament situat la etajul trei și ultimul al unei mici coproprietăți.

În februarie 1991, o unitate de catering la pachet (pizzeria) ) s-a instalat la parter în aceeași coproprietate, iar unitatea în cauză intenționa să folosească un cuptor de foc din lemn care, pentru a evacua fumul, ar fi folosit o mică conductă de fum. În mai 1991, reclamanții s-au adresat primarului, Fondului local de securitate a sănătății (USL), poliției municipale și biroului pentru abuzul de urbanism din orașul Bologna, solicitând verificarea regularității instalației, în special în ceea ce privește conducta de fum. La 26 noiembrie 1991, UTL a emis un aviz favorabil pentru restaurator. În urma autorizării primăriei, activitatea de restaurare în litigiu a putut, prin urmare, să înceapă. UTL a efectuat ulterior o nouă inspecție a locului și a arătat că conducta de fum nu avea dispozitivul necesar pentru eliminarea funinginei înainte de a arunca fumul în atmosferă.

Pe baza acestei constatări, la 25 mai 1994, primarul a observat că o astfel de situație era contrară dispozițiilor privind igiena și urbanismul și că exista un pericol de inalubritate din cauza emisiilor de particule nearse în suspensie și, prin urmare, primarul i-a ordonat restauratorului să pună în aplicare dispozitivul necesar pentru eliminarea funinginei. În timpul unei noi inspecții la nivelul UTL, s-a constatat că dispozitivul instalat de restaurator, ca urmare a ordonanței primarului din 25 mai, nu a fost eficient din cauza unei întrețineri insuficiente. UTL a acoperit prezența reziduurilor de carbon nearse pe terasa reclamanților. La 28 noiembrie 1994, primarul din Bologna a ordonat restauratorului încetarea imediată a activității sale până la adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru eliminarea problemelor identificate.

La 8 mai 1995, adjunctul primarului pentru probleme de sănătate a comunicat judecătorului de instanță, sesizat între timp de reclamantă, că situația nu era dăunătoare pentru sănătatea persoanelor într-o asemenea măsură încât era necesar să se revoce autorizația sanitară acordată restauratorului. La 25 octombrie 1995, judecătorul de instanță a respins recursul recurentei, aceasta din urmă interigând apelul, dar a fost respinsă. La 14 noiembrie 1996, primarul a considerat că intervențiile repetate în vederea eliminării problemei nu au produs rezultate satisfăcătoare, ci doar reduceri temporare ale efectelor reziduurilor. Primarul a considerat că o situație gravă de inalubritate persistă și că acest lucru impunea măsuri de urgență.

Pe baza celor mai recente extrase ale UTL și în conformitate cu propunerea făcută de aceasta din urmă, primarul a ordonat, prin urmare, restauratorului să întrerupă imediat funcționarea cuptorului cu lemne. Potrivit reclamanților, activitatea în cauză și daunele rezultate ar fi continuat până în prezent. GRIEFS Reclamanții se plâng în primul rând de încălcarea dreptului lor la respectarea vieții lor private și de familie, precum și a domiciliului lor. În acest sens, ei invocă articolele 2, 4 și 8 din Convenție și, în sprijinul acestui motiv, au produs probe de reziduuri de carbon și fotografii. Reclamanții se plâng în al doilea rând de durata primei proceduri în fața instanței și, prin urmare, susțin încălcarea articolelor 6 alineatul (1) și 13 din convenție.

La 22 octombrie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul și-a prezentat observațiile la 18 februarie 1999. Grefa nu a primit observații din partea reclamanților în termenul care le-a fost acordat inițial. Prin două scrisori din data de 30 iulie și, respectiv, 10 noiembrie 1999 (care au fost trimise prin curiere recomandată cu confirmare de primire), reclamanții au fost informați cu privire la faptul că, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție, Curtea poate tăia o cerere din rol în cazul în care circumstanțele permit să se creadă că reclamantul nu mai dorește să își mențină cererea.

Aceste scrisori au rămas fără răspuns, iar din noiembrie 1999, tribunalele au încetat să mai contacteze Curtea. Curtea concluzionează că nu mai doresc să își mențină pledoaria, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. În plus, Curtea consideră că: … Michael O.O. Boyle Elizabeth Palm Moduleer Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION Requête n° 32386/96 présentée par S.G. et F.G. contre Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 14 décembre 2000 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM. B. Conforti, Gaukur Jörundsson , R. Türmen , C. Bîrsan , J. Casadevall , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 décembre 1995 et enregistrée le 23 juillet 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, qui résident à Bologne, sont deux ressortissants italiens, nés respectivement en 1955 et 1953. Les requérants habitent un appartement situé au troisième et dernier étage d'une petite copropriété.

En février 1991, un établissement de restauration à emporter ( pizzeria ) s'installa au rez-de-chaussée de cette même copropriété. L'établissement en question comptait utiliser un four à feu de bois qui, pour évacuer la fumée, aurait utilisé un petit conduit de fumée. En mai 1991, les requérants s'adressèrent au maire, à la caisse de sécurité maladie locale (ci-après "USL"), ainsi qu'à la police municipale et au bureau pour les abus d'urbanisme de la ville de Bologne, en demandant de vérifier la régularité de l'installation, en particulier quant au conduit de fumée. Le 26 novembre 1991, l'USL émit un avis favorable au restaurateur. Suite à l'autorisation de la mairie, l'activité de restauration litigieuse put donc démarrer.

L'USL effectua ultérieurement une nouvelle inspection des lieux et releva que le conduit de fumée était dépourvu du dispositif nécessaire à éliminer la suie avant de rejeter la fumée dans l'atmosphère. Sur la base de ce constat, le 25 mai 1994 le maire observa que pareille situation était contraire aux dispositions en matière d'hygiène et d'urbanisme et qu'il y avait un danger d'insalubrité à cause des émissions de particules imbrûlées en suspension. Par conséquent, le maire ordonna au restaurateur de mettre en place le dispositif nécessaire à éliminer la suie. Au cours d’une nouvelle inspection l’USL constata que le dispositif installé par le restaurateur, suite à l'ordonnance du maire du 25 mai, n'était pas efficace en raison d'une maintenance insuffisante.

L'USL releva la présence de résidus carboneux imbrûlés sur la terrasse des requérants. Le 28 novembre 1994, le maire de Bologne ordonna au restaurateur la cessation immédiate de son activité jusqu'à l'adoption de toutes les mesures nécessaires pour éliminer les problèmes constatés. Le 8 mai 1995, l'adjoint au maire pour les questions de santé communiqua au juge d'instance, entre-temps saisi par la requérante, que la situation n'était pas préjudiciable pour la santé des personnes à un tel point qu'il se rendait nécessaire de révoquer l'autorisation sanitaire accordée au restaurateur. Le 25 octobre 1995, le juge d'instance rejeta le recours de la requérante. Cette dernière interjeta appel, mais elle en fut déboutée.

Le 14 novembre 1996, le maire considéra que les interventions répétées en vue d'éliminer le problème n'avaient pas produit de résultats satisfaisants, mais uniquement des réductions temporaires des retombées des résidus. Le maire estima qu'une grave situation d'insalubrité persistait et que cela imposait des mesures d'urgence. Sur la base des derniers relevés de l'USL et conformément à la proposition faite par cette dernière, le maire ordonna dès lors au restaurateur d'interrompre immédiatement le fonctionnement du four à bois. Selon les requérants, l'activité en cause ainsi que les nuisances en découlant se seraient poursuivies jusqu'à ce jour. GRIEFS Les requérants se plaignent en premier lieu d'une atteinte à leur droit au respect de leur vie privée et familiale, ainsi que de leur domicile.

Ils considèrent que les nuisances dénoncées ont gravement limité leur possibilité de jouir normalement de leur domicile et qu'elles constituent un danger pour leur santé. A cet égard, ils invoquent les articles 2, 4 et 8 de la Convention. A l'appui de ce grief ils ont produit des échantillons de résidus carboneux ainsi que des photographies. Les requérants se plaignent en deuxième lieu de la durée de la première procédure devant le juge d'instance, et allèguent de ce fait la violation des articles 6 par. 1 et 13 de la Convention.

RÉSUMÉ DES MOTIFS

Le 22 octobre 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme avait décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur. En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le 1 er novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date. Le Gouvernement a présenté ses observations le 18 février 1999. Le greffe n'a pas reçu d'observations de la part des requérants dans le délai qui leur avait été initialement imparti. Par deux courriers datés respectivement des 30 juillet et 10 novembre 1999 (ce dernier ayant été envoyé par pli recommandé avec accusé de réception), les requérants ont été informés du fait qu’en vertu de l’article 37 § 1 a) de la Convention, la Cour peut rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de croire que la partie requérante n’entend plus maintenir sa requête.

Ces courriers sont restés sans réponse et depuis novembre 1999, les requérants n’ont plus repris contact avec la Cour. La Cour en conclut que les requérants n’entendent plus maintenir leur requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Elle estime par ailleurs qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention et ses protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCIDE DE RAYER LA REQUÊTE DU RÔLE

. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente