AFFAIRE SOTIRIS ET NIKOS KOUTRAS ATTEE c. GRECE

RESPONDENT

GRC

HOTĂRÂRE

16.11.2000

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Non-lieu à examiner l'art. 13;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement frais et dépens - procédure nationale

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE SOTIRIS ET NIKOS KOUTRAS ATTEE c. GRECE (CtEDO, 2000)

HUDOC · oficial

GRECIA (solicitarea nr. 39442/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 noiembrie 2000 DEFINITIVF 16/02/2001 În cauza Sotiris și Nikos Koutras ATTEE c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele C.L. Rozakis Conforti Bonello Lorenzen Fischbach Kovler și judecătorii E. Fribergh grefierul secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 decembrie 1999 și 26 octombrie 2000, Renunță hotărârea adoptată la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 39442/98) îndreptată împotriva Republicii Elene, inclusiv o societate pe acțiuni greacă, Sotiris și Nikos Koutras ATTEE ( La 11 iulie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, societatea reclamantă se plângea de o încălcare a dreptului său la o instanță. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din protocolul menționat anterior]. Aceasta a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul Curții]. În cadrul acesteia a fost constituită o cameră însărcinată cu cunoașterea acestora [art. 27 alineatul (1) din Convenție și art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prin decizia din 9 decembrie 1999, Curtea a declarat cererea admisibilă [nota grefei: decizia Curții este disponibilă pentru grefa.]. DEFINIȚIE La 11 februarie 1992, societatea reclamantă sesizează Ministerul Economiei Naționale cu privire la o cerere de obținere, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 1892/1990, dintr-o subvenție pentru construirea unui hotel. Potrivit legii menționate, întreprinderile care îndeplinesc anumite condiții beneficiază de o subvenție de stat pentru investițiile lor. Cererea societății reclamante a fost respinsă printr-o decizie din 29 iunie 1992. La 30 septembrie 1992, societatea reclamantă sesizează Consiliul de Stat cu privire la o acțiune în anulare a acestei decizii, pe care Consiliul său a pus-o la secția a patra de poliție din Atena, în mâinile a doi polițiști. Aceștia din urmă au pus sigiliul secției de poliție și au menționat pe prima pagină numărul de înregistrare și data depunerii. La 6 februarie 1996, Consiliul de Stat a declarat recursul inadmisibil la următoarele motive rezultă din dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din Decretul prezidențial nr. 18/1989 că, în cazul în care acțiunea în anulare este depusă la o autoritate publică, pentru ca depunerea să fie valabilă, acțiunea să fie înscrisă în registrul autorității respective și să se întocmească un proces-verbal de depunere pe documentul însuși al acțiunii. Acest proces-verbal trebuie să menționeze numărul de înregistrare, precum și data și trebuie semnat de funcționarul care a primit recursul și de către persoana care a recurs (...) respectarea acestei proceduri, la care participă el însuși apelatorul, nu poate fi înlocuită cu alte formalități, deoarece, în temeiul legii, se referă chiar la validitatea depunerii. Prin urmare, în cazul în care acțiunea este depusă la o altă autoritate publică decât Consiliul de Stat, redactarea neconformă a procesului-verbal de depunere afectează valabilitatea acțiunii. În cazul de față, actul de sesizare a instanței a fost depus la cea de-a patra secție de poliție din Atena și a fost întocmit un proces-verbal de depunere, care a fost semnat de avocata care a depus recursul, de cei doi polițiști care l-au primit și de șeful secției de poliție. Cu toate acestea, acest act nu conține un număr de înregistrare. Este adevărat că numărul de înregistrare și data depunerii sunt indicate atât pe sigiliul aplicat în ceea ce privește actul de depunere, cât și pe prima pagină a acțiunii, dar aceste elemente nu apar chiar în actul de depunere și nu poartă semnătura avocatului care a depus recursul sau a ofițerilor de poliție care l-au primit. Prin urmare, condițiile de admisibilitate a acțiunii prevăzute de lege nu sunt îndeplinite. 11. Această hotărâre a fost pusă la dispoziția publicului (καθαγραφή) la 16 mai 1997, iar societatea reclamantă a obținut o copie a acesteia la 13 iunie 1997. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În special, societatea reclamantă afirmă că decizia Consiliului de Stat prin care se declară recursul în anulare inadmisibilă este echivalentă cu refuzul accesului la instanțe. Comisia consideră că nici chiar eroarea care a stat la baza acestei situații nu poate fi imputată acesteia, deoarece consideră că responsabilitatea de a întocmi procesul-verbal de depunere și de a efectua, în calitate de organe publice, toate demersurile necesare pentru a se asigura de validitatea acestuia. 13. Guvernul consideră că, în interesul unei bune administrări a justiției, trebuie să se accepte existența formalităților de a sesiza în mod valabil o instanță națională; prin urmare, respingerea acțiunii de către Consiliul de Stat nu a fost decât consecința previzibilă a erorii intervenite în momentul depunerii sale. Întrucât Consiliul societății reclamante este, de asemenea, răspunzător pentru această eroare, persoana interesată nu se poate plânge de o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. 14. Curtea a hotărât că art. 6 alineatul (1) garantează tuturor dreptul la ca o instanță să cunoască orice contestație privind drepturile sau obligațiile sale cu caracter civil. (a se vedea în special Hotărârea Golder c. Regatul Unit al Marii Britanii din 21 februarie 1975, seria A n 18, p. 18, § 36.15. Pe de altă parte, din jurisprudența Curții reiese că dreptul de acces la o instanță nu este absolut și este pregătit pentru limitări admise în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, întrucât, prin însăși natura sa, solicită o reglementare de către stat, care beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, astfel de limitări nu pot restrânge accesul deschis la un justițiar într-un mod sau într-un punct în care dreptul său la o instanță este atins în însăși substanța sa. În plus, limitările aplicate nu se conformează articolului 6 alineatul (1) decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, printre altele, Hotărârea Levages Prestations Services c. Franța din 23 octombrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-V, p. 1543, punctul 40). În cazul de față, acțiunea în anulare a societății reclamante a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 19 din Decretul prezidențial nr. 18/1989. Curtea amintește că nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. În primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, sarcina de a interpreta legislația internă (hotărârea Edificaciones March Gallego S.A.c. Spania din 19 februarie 1998, culegerea 1998-I, p. 290, punctul 33. Acest lucru este valabil în special în ceea ce privește interpretarea de către instanțele judecătorești a normelor procedurale, cum ar fi formele și termenele care reglementează introducerea unei căi de atac (hotărârea Pérez de Rada Cavanilles c. Spania din 28 octombrie 1998, Rec. 1998-VIII, p. 3255, § 43). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția efectelor unei astfel de interpretări. 18. Pe de altă parte, Curtea reafirmă că art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să înființeze cursuri de apel sau de casare. Cu toate acestea, un stat care dispune de astfel de instanțe are obligația de a se asigura că justițiabilii beneficiază de garanțiile fundamentale prevăzute la art. 6 (a se vedea, printre altele, Hotărârea Delcourt c. Belgia din 17 ianuarie 1970, seria A n 11, pp. 13-15, § 25). Modul în care se aplică art. 6 alineatul (1) depinde de particularitățile procedurii în cauză. Pentru a fi judecat, trebuie să se țină seama de întregul proces desfășurat în ordinea juridică internă și de rolul pe care l-a jucat instanța de Casație, condițiile de admisibilitate a unui recurs putând fi mai stricte decât pentru un recurs (a se vedea, printre altele, Hotărârea Brualla Gómez de la Torrec. Spania din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2956, punctul 37 Mohr c. Luxemburg (dec.), 29236/95, 20 aprilie 1999, nepublicată. 19. În cazul de față, Curtea constată că societatea reclamantă a avut acces la Consiliul de Stat, dar numai pentru a fi auzit declarând că acțiunea sa este inadmisibilă pe motiv că procesul-verbal al depunerii sale nu conținea un număr de înregistrare (punctul 10 de mai sus). Or, în sine, faptul că a putut sesiza o instanță nu îndeplinește neapărat cerințele articolului 6 alineatul (1) : încă trebuie să se constate că gradul de acces acordat de legislația națională a fost suficient pentru a asigura persoanei în cauză dreptul la o instanță judecătorească, având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (hotărârea Golder menționată anterior, p. 16-18, §§ 34-35 20). Curtea consideră că reglementarea formelor care trebuie respectate pentru introducerea unei căi de atac este cu siguranță menită să asigure o bună administrare a justiției; părțile interesate trebuie să se aștepte ca normele existente să fie aplicate. Cu toate acestea, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu trebuie să împiedice justițiabilii să se prevaleze de o cale de atac disponibilă. 21. Curtea constată că declarația de inadmisibilitate pronunțată în speță de Consiliul de Stat a penalizat societatea reclamantă pentru o eroare materială săvârșită în prezentarea acțiunii sale. Or, societatea reclamantă nu poate fi considerată răspunzătoare pentru eroarea respectivă. Întradevăr, Curtea consideră că, dat fiind că legislația internă permite depunerea acțiunii în anulare la o altă autoritate publică decât grefa Consiliului de Stat, respectarea modalităților unui astfel de depozit intră în principal în responsabilitatea agenților publici autorizați să primească acțiunea. 22. Pe de altă parte, având în vedere caracterul specific al rolului pe care Consiliul de Stat îl joacă ca instanță de anulare a actelor administrative, Curtea nu poate admite că un formalism atât de rigid se asortează cu procedura urmată în fața sa. Într-adevăr, aceasta arată că Consiliul de Stat nu a succedat altor instanțe naționale în examinarea cauzei societății reclamante, ci a fost chemată să se pronunțe în primă instanță și în ultimă instanță; prin urmare, aceasta a fost prima și singura instanță în cursul căreia cauza societății reclamante putea fi examinată de o instanță. 23. În cele din urmă, după cum a recunoscut Consiliul de Stat, numărul de înregistrare care lipsea figura atât pe sigiliul aplicat în ceea ce privește actul de depunere, cât și pe prima pagină a căii de atac, astfel încât identificarea căii de atac nu a fost compromisă. Prin urmare, Curtea consideră că societatea reclamantă a suferit un obstacol disproporționat în calea dreptului său de acces la o instanță și că, prin urmare, a fost încălcată substanța dreptului său la o instanță. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE 24. Societatea reclamantă se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 13 din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În special, Curtea consideră că nu a dispus de o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale pentru a-și exercita drepturile. 25. Având în vedere constatarea de la punctul 23 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu privire la cauza în cauză. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 drahme (GRD) pentru prejudicii materiale. Această sumă corespunde sumei pe care, în opinia sa, ar fi afectat-o în cazul în care Consiliul de Stat ar fi acceptat-o. În plus, societatea reclamantă solicită 20 000 000 GRD pentru prejudicii morale. 28. Guvernul subliniază că satisfacția echitabilă care poate fi acordată societății reclamante nu poate depăși o sumă de 1 000 000 GRD. 29. Curtea consideră că, chiar și în ipoteza în care acțiunea societății reclamante ar fi fost declarată admisibilă, nu este sigur că rezultatul procedurii în fața Consiliului de Stat ar fi fost favorabil persoanei în cauză. Astfel, Curtea consideră că, în lipsa unei legături de cauzalitate între prejudiciul material invocat și încălcarea constatată, nu este necesar să se compenseze acest prejudiciu. În schimb, Comisia consideră că este necesar să se acorde societății reclamante o despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat de absența unui proces echitabil, având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu și hotărând în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 41, aceasta decide să aloce societății reclamante 000 000 GRD al acestui șef, cheltuieli și cheltuieli de judecată 30. Societatea reclamantă solicită rambursarea a 250 000 GRD pentru cheltuielile și onorariile avocatului său în cadrul procedurii în litigiu în fața Consiliului de Stat. 31. Guvernul nu se pronunță. 32. Curtea consideră că trebuie acordată societății reclamante întreaga sumă solicitată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Grecia la data adoptării prezentei hotărâri este de 6 % l an. de aceste motive, Curtea, La unanimité, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește dreptul societății reclamante la un proces echitabil; că nu este necesar să se pronunțe cu privire la motivul întemeiat pe art. 13 din convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească societății reclamante, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 3 000 000 GRD (trei milioane de drahme) pentru daune morale, precum și 250 000 GRD (două sute cincizeci de mii de drahme) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată pe care aceste sume o vor majora cu o dobândă simplă de 6 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 16 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh András Baka Modululer Președinte