AFFAIRE NOLLA c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA NOLLA c. ITALIA (solicitarea nr. 46522/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 noiembrie 2000 DEFINITIVF 16/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Nolla c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Butkevych Vajigan, judecători și domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 26 octombrie 2000, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedurală. La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant Camerunez, domnul Samuel Nolla, reclamantul, a sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile omului la 23 august 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la data de 4 martie 1999 sub numărul dosarului 46522/99. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 6 ianuarie 2000. La 10 octombrie 1991, reclamantul a atribuit cooperativei F. în fața Tribunalului din Bologna pentru a obține anularea unei hotărâri prin care se exclude reclamantul acestei cooperative, repararea daunelor suferite și reunirea prezentei cauze cu o altă pendinte în fața aceleiași instanțe, în ceea ce privește aceleași părți și având ca obiect o primă hotărâre de excludere. Încheierea cazului a început la 28 noiembrie 1991. Din cele șaptesprezece audieri stabilite la date cuprinse între 6 decembrie 1991 și 26 iunie 1997, una a fost amânată din oficiu, una a fost amânată pentru că avocații grevă, una pentru că o ordonanță de stabilire a datei de încuviințarea fusese notificată prea târziu reclamantului, două pentru suspendarea excluderii, două pentru schimbarea avocatului reclamantului, două pentru depunerea documentelor de către una dintre părți, o predare din cauza absenței părților, cinci pentru admiterea sau discuția mijloacelor de probă și două pentru audierea martorilor. La 14 ianuarie 1998, a avut loc la data de 22 aprilie 1998 și în fața camerei competente a avut loc la data de 10 noiembrie 1998 în ședința de prezentare a concluziilor. După informațiile furnizate de solicitant, procedura sa este încheiată printr-o hotărâre din 22 decembrie 1998. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 octombrie 1991 și s-a încheiat la 22 decembrie 1998 și, prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și două luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 85 998 000 000 lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale, 100 000 000 000 ITL pentru daune biologice și 14 000 000 000 ITL pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit. 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale și biologice pretinse și respinge aceste cereri. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 16 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 2 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 16 000 000 (șaisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va fi majorată cu un interes simplu cu 2,5 % l de la an Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE NOLLA c. ITALIE

(Requête n°

46522/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 novembre 2000

DÉFINITIF

16/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Nolla c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

G.

Ress

,

président

,

M.

A.

Pastor Ridruejo

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Caflisch

,

M.

V.

Butkevych

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant Camerounais, M. Samuel Nolla (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 août 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4 mars 1999 sous le numéro de dossier 46522/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 6 janvier 2000.

EN FAIT

3.

Le 10 octobre 1991, le requérant assigna la coopérative F. devant le tribunal de Bologne afin d’obtenir l’annulation d’une décision prononçant l’exclusion du requérant de cette coopérative, la réparation des dommages subis et la jonction de la présente affaire avec une autre pendante devant la même juridiction, concernant les mêmes parties et ayant pour objet une première décision d’exclusion.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 28 novembre 1991. Des dix-sept audiences fixées à des dates comprises entre le 6 décembre 1991 et le 26 juin 1997, une fut renvoyée d’office, une fut reportée car les avocats faisaient grève, une car une ordonnance fixant la date d’audience avait été notifiée trop tard au requérant, deux concernèrent la suspension de l’exclusion, deux le changement d’avocat du requérant, deux le dépôt de documents par l’une des parties, une fut remise en raison de l’absence des parties, cinq eurent trait à l’admission ou à la discussion de moyens de preuves et deux furent consacrées à l’audition de témoins.

5.

Le 14 janvier 1998, l’audience de présentation des conclusions eut lieu le 22

avril 1998 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 10 novembre 1998. D’après les informations fournies par le requérant, la procédure s’est terminée par un jugement du 22

décembre 1998.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 10 octobre 1991 et s'est terminée le 22 décembre 1998.

9.

Elle a donc duré un peu plus de sept ans et deux mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 85 998 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel, 100 000 000 000

ITL au titre du préjudice biologique et 14 000 000 000 ITL au titre du préjudice moral

qu'il aurait subi.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et les dommages matériel et biologique allégués et rejette ces demandes. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 16

000 000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 2 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 16 000 000 (seize millions) lires italiennes pour dommage moral

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président