SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60268/00 prezentate de Kir Uzeyir împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 16 noiembrie 2000 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Conforti Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska E. Lvits, judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată mai sus Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 decembrie 1998 și înregistrată la 25 august 2000, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat la 16 noiembrie 2000, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant turc, născut în 1959 și deținut în prezent la închisoarea Monza (Milan). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 iulie 1992, reclamantul a fost arestat în cadrul unei anchete privind traficul internațional de droguri și apoi a fost pus în arest provizoriu. La o dată nespecificată, judecătorul investigațiilor preliminare de la Milano l-a trimis pe reclamant și alte 49 de persoane în judecată în fața instanței din același oraș. În ceea ce privește această ultimă acuzație, unul dintre elementele aflate în sarcina reclamantului a fost declarația făcută reprezentantului Parchetului de către un resortisant turc, M. Acesta din urmă, care plecase din Italia pentru Turcia, nu s-a prezentat la dezbaterile publice, iar tribunalul din Milano a înaintat apoi o cerere de recurs la autoritățile turce, care totuși nu a reușit să obțină rezultatul, d-l devenind de negăsit. Printr-o hotărâre din 29 mai 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 2 septembrie 1996, Tribunalul din Milano, pe baza declarațiilor făcute de domnul S. în cursul investigațiilor preliminare, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 13 ani de închisoare pentru asociere de răufăcători și la o pedeapsă de șase luni de închisoare pentru vânzarea de heroină. Prin hotărârea din 13 iunie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 28 iunie 1997, tribunalul din Milano a confirmat hotărârea în primă instanță. La 9 iulie 1998, reclamantul, susținând că termenul maxim Cu o ordonanță din 16 iulie 1998, tribunalul din Milano a respins această cerere, observând că, în timpul procesului de primă instanță, tribunalul a suspendat termenele maxime menționate. La 17 august 1998, reclamantul a solicitat în fața Camerei tribunalului din Milano, însărcinată cu revizuirea măsurilor de precauție ( La 4 septembrie 1998, aceasta din urmă a respins recursul. Un nou apel al reclamantului, introdus la 26 septembrie 1998, a fost respins printr-o ordonanță din 26 octombrie 1998. Procedura în casare și procesul de trimitere Între timp, la 22 iulie 1997, reclamantul era ocupat în casare împotriva hotărârii din 13 iunie 1997. Prin hotărârea din 25 noiembrie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 25 martie 1999, Curtea de Casație a confirmat decizia de a doua instanță cu privire la condamnarea pentru vânzarea de heroină. Ea a clasat hotărârea în ceea ce privește condamnarea pentru asociere de răufăcători și a indicat instanța de apel din Milano ca instanță de trimitere. Curtea de Casație a observat în special că declarațiile făcute de un martor în cursul investigațiilor preliminare puteau fi utilizate cu condiția ca, în caz de forță majoră, să nu mai fie posibil să se interogheze martorul respectiv în cadrul dezbaterilor publice. În speță, instanța de recurs nu a demonstrat în mod corespunzător că mai era imposibil să se obțină prezența dlui. Din certificatele din cazierul judiciar al reclamantului reiese că acesta din urmă a ispășit pedeapsa de șase luni pentru vânzarea de heroină, care fusese dedusă din detenția sa provizorie. La date nespecificate, reclamantul a cerut din nou eliberarea sa imediată. Cererile sale au fost depuse mai întâi de instanța de apel din Milano, apoi, pe 21 În iunie 1999, camera tribunalului din Milano, însărcinată cu revizuirea măsurilor de precauție, a fost amânată procedura de trimitere la tribunalul din Milano la 8 noiembrie 1999. După o audiere, procedura a fost amânată în martie 2000. Prin hotărârea din 8 mai 2000, tribunalul din Milano l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 12 ani și 10 luni de închisoare. Conform informațiilor furnizate de reclamant la 2 octombrie 2000, la acea dată, textul hotărârii din Tribunalul de apel din Milano nu fusese încă depus la grefă. Invocând art. 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. Invocând art. 5 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge de arestarea sa provizorie și declară că aceasta din urmă se referă la tratamente inumane și degradante. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata și de durata procedurilor penale împotriva sa. ÎN DREPT Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și conform căilor legale, dacă este reținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă; (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a suspecta că a comis o infracțiune sau că există motive întemeiate de a crede că este necesar să o împiedice să comită o infracțiune sau să fugă după executarea acesteia; (...) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. (c) din prezentul articol, trebuie să fie adusă imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în timpul procedurii (...). Curtea va analiza acest motiv diferențiind două perioade diferite. În ceea ce privește perioada cuprinsă între 10 iulie 1992 și data arestării reclamantului, la 29 mai 1996, Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În cazul în care un reclamant se plânge de o situație continuă, acest termen se încheie (a se vedea Comm. D.H., nr. 148, 167; nr. 11660/85, c. 19.1.89, D.R. 59, p. 85, 90). Or, în sensul jurisprudenței Curții, art. 5 alin. (3), care garantează dreptul oricărei persoane deținute să fie judecată într-un termen rezonabil, se aplică numai în situația prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. (c), cu care formează un întreg (a se vedea Hotărârea Ciulla c. Italia din 22 februarie 1989, seria A nr. 148, p. 16, § 38). O persoană condamnată în primă instanță se află în cazul prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. (a), care permite privarea de libertate a persoanelor după condamnare (a se vedea, de exemplu, Hotărârea B. c. Austria din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36). În cazul de față, condamnarea reclamantului a fost pronunțată la 29 mai 1996, data la care este necesar să se stabilească sfârșitul primei perioade care urmează să fie luată în considerare în sensul articolului 5 alineatul (3) din convenție. În ceea ce privește cea de-a doua perioadă, Curtea constată că, la 25 noiembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat condamnarea reclamantului cu privire la regimul de vânzare a heroinei. Curtea de Casație a încălcat decizia de a doua instanță în ceea ce privește condamnarea pentru asocierea infractorilor. noiembrie 1998, reclamantul a fost din nou privat de libertatea sa în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție. Această a doua perioadă de detenție provizorie s-a încheiat la 5 mai 2000, data la care instanța din Milano l-a condamnat pe reclamant la 12 ani și 10 luni de închisoare. În situația actuală a dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestei părți a cererii și consideră necesar să o aducă la cunoștința guvernului pârât, prin aplicarea articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul Curții. Invocând articolele 5 și 3 din convenție, reclamantul pledează pentru nevinovăția sa și susține că privarea sa de libertate este ilegală și simulată în tratamente inumane și degradante la art. 3 din convenție este astfel formulată, nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Curtea observă că reclamantul nu a furnizat niciun element în sprijinul afirmațiilor sale. Întrucât aceste obiecțiuni nu sunt justificate, acestea trebuie respinse în temeiul alineatelor (3) și (4) din art. 35 din convenție. Reclamantul se plânge de durata și de durata procedurii penale împotriva sa. El: art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. În acest sens, Curtea reamintește că în termenii articolului 35 alin. (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, așa cum este auzită în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute. Or, conform celor mai recente informații de care dispune Curtea, 2 octombrie 2000 instanța de trimitere nu a depus încă la grefă textul hotărârii sale din 8 mai 2000. Reclamantul va avea, de asemenea, posibilitatea de a se contesta împotriva acestei hotărâri. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul alineatelor (1) și (4) din art. 35 din convenție. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii penale, aceasta a început la 10 iulie 1992, în momentul arestării reclamantului și era încă în curs de desfășurare în fața instanței de trimitere la 2 octombrie 2000. La acea dată, aceasta durase deja opt ani, două luni și douăzeci și două de zile. În stadiul actual al dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestei părți a cererii și consideră necesar să o aducă la cunoștința guvernului pârât, prin aplicarea articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE examinarea obiecțiunilor întemeiate pe durata procedurii penale și pe durata detenției provizorii a reclamantului pentru perioada 25 noiembrie 1998-5 mai 2000 DECLARĂ RECETAREA RECENTEI IRRECEVABILE pentru surplus. Erik F ribergh Christos Rozakis grefier Președintele
de la requête n° 60268/00
présentée par Kir UZEYIR
contre Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
16 novembre 2000 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
B.
Conforti
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
evits,
juges
,
et
de
M.
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 décembre 1998 et enregistrée le 25 août 2000,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré le 16 novembre 2000, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant turc, né en 1959 et actuellement détenu à la prison de Monza (Milan).
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
L’arrestation du requérant et le procès de première instance
Le 10 juillet 1992, le requérant fut arrêté dans le cadre d’une enquête visant le trafic international de stupéfiants. Il fut ensuite placé en détention provisoire.
A une date non précisée, le juge des investigations préliminaires de Milan renvoya le requérant et quarante-neuf autres personnes en jugement devant le tribunal de cette même ville. Le requérant était accusé d’avoir vendu environ 500 grammes d’héroïne et de faire partie d’une association de malfaiteurs visant le trafic international de stupéfiants. En ce qui concerne cette dernière accusation, l’un des éléments à la charge du requérant étaient les déclarations faites au représentant du parquet par un ressortissant turc, M. S. Ce dernier, qui avait quitté l’Italie pour la Turquie, ne se présenta pas aux débats publics. Le tribunal de Milan introduisit alors une demande rogatoire auprès des autorités turques, qui ne put cependant pas aboutir, M. S. étant devenu introuvable.
Par un jugement du 29 mai 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 2 septembre 1996, le tribunal de Milan, se fondant en partie sur les déclarations faites par M. S. au cours des investigations préliminaires, condamna le requérant à une peine de treize ans d’emprisonnement pour association de malfaiteurs et à une peine de six mois d’emprisonnement pour vente d’héroïne.
La procédure d’appel et les demandes de libération immédiate du requérant
A une date non précisée, le requérant interjeta appel.
Par un arrêt du 13 juin 1997, dont le texte fut déposé au greffe le
28 juin 1997, la cour d’appel de Milan confirma le jugement de première instance.
Le 9 juillet 1998, le requérant, soutenant que le délai
maxima
de sa détention provisoire venait d’expirer, demanda sa libération immédiate. Par une ordonnance du 16
juillet 1998, la cour d’appel de Milan rejeta cette demande, observant que lors du procès de première instance le tribunal avait suspendu lesdits délais
maxima
. Le 17 août 1998, le requérant interjeta appel devant la chambre du tribunal de Milan chargée de réexaminer les mesures de précaution («
tribunale del riesame
»). Le 4 septembre 1998, cette dernière rejeta l’appel. Un nouvel appel du requérant, introduit le
26 septembre 1998, fut rejeté par une ordonnance du 26
octobre 1998.
La procédure en cassation et le procès de renvoi
Entre temps, le 22 juillet 1997, le requérant s’était pourvu en cassation contre l’arrêt du 13 juin 1997.
Par un arrêt du 25 novembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 25 mars 1999, la Cour de cassation confirma la décision de deuxième instance quant à la condamnation pour vente d’héroïne. Elle cassa l’arrêt litigieux quant à la condamnation pour association de malfaiteurs et indiqua la cour d’appel de Milan comme juridiction de renvoi. La Cour de cassation observa notamment que les déclarations faites par un témoin au cours des investigations préliminaires pouvaient être utilisées à condition que, pour cas de force majeure, il n’était plus possible d’interroger ledit témoin lors des débats publics. En l’espèce la cour d’appel n’avait pas dûment démontré qu’il était impossible d’obtenir la présence de M. S.
Il ressort des certificats du casier judiciaire du requérant que ce dernier avait entièrement purgé la peine de six mois infligée pour vente d’héroïne, peine qui avait été déduite de sa détention provisoire.
A des dates non précisées, le requérant demanda à nouveau sa libération immédiate. Ses demandes furent rejetées d’abord par la cour d’appel de Milan, puis, le 21
juin 1999, par la chambre du tribunal de Milan chargée de réexaminer les mesures de précaution («
tribunale del riesame
»).
Le procès de renvoi devant la cour d’appel de Milan commença le 8 novembre 1999. Après une audience, la procédure fut ajournée au
1
er
mars 2000.
Par un arrêt du 8 mai 2000, la cour d’appel de Milan condamna le requérant à une peine de douze ans et dix mois d’emprisonnement. Selon les informations fournies par le requérant le 2 octobre 2000, à cette date le texte de l’arrêt de la cour d’appel n’avait pas encore été déposé au greffe. L’intéressé a indiqué qu’il souhaite se pourvoir en cassation contre cette décision.
1.
Invoquant l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire.
2.
Invoquant les articles 5 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de l’illégalité de sa détention provisoire et allègue que cette dernière s’analyse en des «
traitements inhumains et dégradants
».
3.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée et de l’iniquité de la procédure pénale contre lui.
1.
Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire. Il invoque l’article
5
de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
a)
s'il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent
; (...)
c)
s'il a été arrêté et détenu en vue d'être conduit devant l'autorité judiciaire compétente, lorsqu'il y a des raisons plausibles de soupçonner qu'il a commis une infraction ou qu'il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l'empêcher de commettre une infraction ou de s'enfuir après l'accomplissement de celle-ci
; (...).
2.
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1.c du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d'être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure (...).
»
La Cour analysera ce grief en distinguant deux périodes différentes.
a)
Quant à la période allant du 10 juillet 1992, date de l’arrestation du requérant, au 29 mai 1996, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article
35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Lorsqu’un requérant se plaint d’une situation continue, ce délai court à partir de la fin de celle-ci (voir Comm. D.H., N°
14807/89, déc.
12.2.92, D.R. 72, pp.
148, 167
; N° 11660/85, déc.
19.1.89, D.R. 59, pp. 85, 90).
Or, au sens de la jurisprudence de la Cour l'article 5 § 3, qui garanti le droit de toute personne détenue d’être jugée dans un délai raisonnable, s'applique uniquement dans la situation envisagée à l'article
5 § 1 c), avec lequel il forme un tout (voir l'arrêt Ciulla c. Italie du 22 février 1989, série A n° 148, p. 16, § 38). Une personne condamnée en première instance se trouve dans le cas prévu à l'article 5 § 1 a), qui autorise la privation de liberté des personnes après condamnation (voir, par exemple, l’arrêt B. c. Autriche du 28 mars 1990, série A n°
175, p. 14, § 36).
En l’espèce, la condamnation du requérant a été prononcée le 29 mai 1996, date à laquelle il convient de fixer la fin de la première période à prendre en considération aux fins de l’article 5 § 3 de la Convention.
La requête n’ayant été introduite que le 23 décembre 1998, cette partie du grief est tardive et doit être rejetée en application des paragraphes
1 et 4 de l’article
35 de la Convention.
b)
En ce qui est de la deuxième période, la Cour observe que le 25 novembre 1998, la Cour de cassation a confirmé la condamnation du requérant quant à l’infraction de vente d’héroïne. Celle-ci avait entraîné une peine de six mois, que le requérant avait désormais purgé à titre de détention provisoire. La Cour de cassation a par ailleurs cassé la décision de deuxième instance quant à la condamnation pour association des malfaiteurs. Il s’ensuit qu’à partir du 25
novembre 1998, le requérant a été à nouveau privé de sa liberté au sens de l’article 5 § 1 c) de la Convention. Cette deuxième période de détention provisoire a pris fin le 5 mai 2000, date à laquelle la cour d’appel de Milan a condamné le requérant à une peine de douze ans et dix mois d’emprisonnement. Elle a donc duré un an, cinq mois et dix jours.
En l'état actuel du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de la porter à la connaissance du gouvernement défendeur, par application de l'article
54 § 3 b) du Règlement de la Cour.
2.
Invoquant les articles 5 et 3 de la Convention, le requérant plaide son innocence et affirme que sa privation de liberté est illégale et s’analyse en des «
traitements inhumains et dégradants
».
L’article 3 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
La Cour observe que le requérant n’a fourni aucun élément à l’appui de ses allégations. Ces griefs n’étant pas étayés, il y a lieu de les rejeter en application des paragraphes 3 et 4 de l’article 35 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint de la durée et de l’iniquité de la procédure pénale contre lui. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
a)
En ce sui concerne l’équité de la procédure, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article
35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus.
Or, selon les dernières informations dont la Cour dispose, au
2 octobre 2000 la juridiction de renvoi n’avait pas encore déposé au greffe le texte de son arrêt du 8 mai 2000. Le requérant aura par ailleurs la possibilité de se pourvoir en cassation contre cette décision.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application des paragraphes
1 et 4 de l’article 35 de la Convention.
b)
Quant au grief tiré de la durée de la procédure pénale, celle-ci a débuté le 10 juillet 1992, lors de l’arrestation du requérant, et était au
2 octobre 2000 encore pendante devant la juridiction de renvoi. A cette date, elle avait déjà duré huit ans, deux mois et vingt-deux jours.
En l'état actuel du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de la porter à la connaissance du gouvernement défendeur, par application de l'article
54 § 3 b) du Règlement de la Cour.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
l’examen des griefs tirés de la durée de la procédure pénale et de la durée de la détention provisoire du requérant pour la période allant du 25 novembre 1998 au 5
mai 2000
;
pour le surplus.
Erik F
ribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président