requetei nr. 60268/00
prezentată de Kir UZEYIR
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), plenară în data de
26 martie 2002, într-o cameră compusă din
Dl.
C.L.
Rozakis
,
președinte
,
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
D-na
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
Dl.
V.
Zagrebelsky,
D-na
E.
Steiner
,
judecători
,
și din
Dl.
,
grefier de secțiune
,
Având în vedere requeata sus-numită depusă la 23 decembrie 1998 și înregistrată la 25 august 2000,
Având în vedere hotărârea parțială din 16 noiembrie 2000,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberări, pronunță următoarea hotărâre
:
Reclamantul, Dl. Kir Uzeyir, este un cetățean turc, născut în 1959 și actualmente deținut în penitenciarul Pavia. Guvernul pârât era reprezentat de agentul său, Dl. U. Leanza, și co-agentul său, Dl.
V.
Esposito.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1
Arestarea reclamantului și procesul în prima instanță
La 10 iulie 1992, reclamantul a fost arestat în cadrul unei investigații vizând traficul internațional de stupefiante. A fost apoi pus în detenție preventivă.
La o dată nespecificată, judecătorul investigațiilor preliminare din Milano a trimis reclamantul și patruzeci și nouă alte persoane în judecată în fața tribunalului aceleiași orașe. Reclamantul a fost acuzat că a vândut aproximativ 500 de grame de heroină și că face parte dintr-o asociație de criminali având ca scop traficul internațional de stupefiante. Cu privire la ultima acuzație, unul din elementele împotriva reclamantului era declarațiile făcute unui reprezentant al parchetului de către un cetățean turc, Dl. S. Acesta din urmă, care plecase Italia pentru Turcia, nu s-a prezentat la audierile publice. Dl. S. fiind între timp dispărut fără urmă, o comisie rogatorie adresată de tribunalul Milano autorităților turce nu a putut fi dusă la bun sfârșit.
Prin sentință din 29 mai 1996, tribunalul Milano, bazându-se parțial pe declarațiile făcute de Dl. S. în cursul investigațiilor preliminare, a condamnat reclamantul la treisprezece ani de închisoare pentru asociație de criminali și la șase luni de închisoare pentru vânzarea de heroină.
2
Procedura de apel și cererile de eliberare imediată ale reclamantului
La o dată nespecificată, reclamantul a declarat apel.
Prin hotărâre din 13 iunie 1997, curtea de apel Milano a confirmat sentința primei instanțe.
La 9 iulie 1998, reclamantul, susținând că termenele maxime de detenție preventivă expiraseră, a cerut eliberarea imediată. Prin ordonanță din 16
iulie 1998, curtea de apel Milano a respins cererea, observând că în procesul primei instanțe tribunalul suspendasă acei termene. La 17 august 1998, reclamantul a declarat apel în fața camerei tribunalului Milano responsabilă cu reexaminarea măsurilor de precauție («
tribunale del riesame
»). La 4 septembrie 1998, aceasta din urmă a respins apelul. Un nou apel al reclamantului, declarat la 26
septembrie 1998, a fost respins prin ordonanță din 26
octombrie 1998.
3
Procedura de casație
În între timp, la 22 iulie 1997, reclamantul s-a pourvut în casație împotriva hotărârii din 13 iunie 1997.
Prin hotărâre din 25 noiembrie 1998, al cărei text a fost depus la greffe la 25 martie 1999, Curtea de casație a confirmat decizia instanței a doua cu privire la condamnarea pentru vânzare de heroină. A casatat hotărârea litigioasă cu privire la condamnarea pentru asociație de criminali și a desemnat curtea de apel Milano ca instanță de trimitere. Curtea de casație a observat în special că declarațiile făcute de un martor în cursul investigațiilor preliminare puteau fi folosite cu condiția că, din cauze de forță majoră, nu mai era posibil a interoga martorul respectiv în audierile publice. În cauza de față, curtea de apel nu demonstrase corespunzător că era imposibil să se obțină prezența Dl. S.
Din certificatele cazierului judiciar al reclamantului rezultă că acesta executase integral sentința de șase luni pentru vânzare de heroină, pedeapsă care scăzuse din detenția preventivă.
4.
Cererile de eliberare prezentate de reclamant și procesul de trimitere
La o dată nespecificată, reclamantul cerut din nou eliberarea imediată. La 20 mai 1999, curtea de apel Milano a respins cererea. La 25 mai 1999, reclamantul a declarat că dorește să facă apel contra acestei decizii în fața camerei tribunalului Milano responsabilă cu reexaminarea măsurilor de precauție. A indicat în același timp că ar fi prezentat ulterior motivele apelului. Prin ordonanță din 16
iunie 1999, camera tribunalului Milano, observând că reclamantul nu prezentase motivele menționate, a declarat apelul inadmisibil.
Procesul de trimitere în fața curții de apel Milano a început la 8
noiembrie 1999.
Prin ordonanță din 16 noiembrie 1999, curtea de apel, observând că Dl. S. era deținut în Turcia și că interogarea sa era necesară, a hotărât că o cerere de asistență judiciară ar fi trebuit prezentată autorităților turce pentru a examina martorul respectiv prin intermediul unei comisii rogatorie internaționale.
Cererea de asistență judiciară a fost prezentată la 29 noiembrie 1999. Cu toate acestea, din notă a ministerului afacerilor externe italiana din 24
februarie 2000 rezultă că la acea dată rezultatul încă nu era cunoscut.
Prin ordonanță din 1
martie 2000, curtea de apel, amințindu-și importanța interogării Dl. S., a cerut ministerului afacerilor externe să solicite examinarea cererii de asistență judiciară de către guvernul turc. Observând că termenele maxime de detenție preventivă ale acuzaților ar expira în mai 2000, curtea de apel sublinia importanța procedării cu rapiditate. A respins o cerere a parchetului tendând să obțină suspendarea acelor termene.
În între timp, reclamantul ceruse ca detenția preventivă să fie înlocuită cu alocuțiune la domiciliu. Prin ordonanță din 1
martie
2000, curtea de apel Milano a respins cererea. A observat mai întâi că reclamantul fusese condamnat în prima instanță la treisprezece ani de închisoare pentru asociație de criminali și trafic de cantități importante de heroină. Chiar dacă ar fi trebuit să se țină cont de perioada deja executată în detenție preventivă, rămânea totuși că exista riscul concret ca reclamantul să poată comite noi infracțiuni penale legate de stupefiante. Conform curții de apel, pericolul social al reclamantului rezulta în special din circumstanțele particulare ale crimelor pentru care era acuzat și din integrarea sa într-o rețea activă în traficul de droguri. Totuși, singura măsură de precauție capabilă de a preveni comiterea altor infracțiuni și de a proteja colectivitatea era detenția într-o penitenciar.
Prin hotărâre din 8 mai 2000, curtea de apel Milano a condamnat reclamantul la douăsprezece ani și zece luni de închisoare.
Reclamantul s-a pourvut în casație. Potrivit informațiilor cele mai recente de care dispune Curtea, data audierii în fața Curții de casație fusese fixată la 20 aprilie 2001.
B.
Dreptul intern relevant
La 18
aprilie 2001 a intrat în vigoare legea nr. 89 din 24 martie 2001 (după cum este indicată și ca «
legea Pinto
»), care a introdus în sistemul juridic italian o cale de atac împotriva duratei excesive a procedurilor judiciare. Dispoziții acestei legi sunt descrise în deciziile
Brusco c. Italia
(deç.), nr.
69789/01, 6.9.2001, care va apărea în CEDH 2001, și
Giacometti și alții c. Italia
(deç.), nr.
34939/97, 8.11.2001, care va apărea.
1.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul susține că durata procedurii penale împotriva sa nu corespunde cerințelor «
termenului rezonabil
».
2.
Invocând art. 5 al Convenției, reclamantul se plânge de durata detenției preventive.
1.
Reclamantul se plânge de durata procedurii penale împotriva sa. Invocă art. 6 § 1 al Convenției care, în aspectele relevante, are următoarea redacție
:
«
Fiecare are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra bunului cuvânt al oricărei acuzații penale împotriva sa.
»
Guvernul estimează că reclamantul nu a epuizat, conform articolului 35 § 1 al Convenției, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a legii nr. 89 din 24 martie 2001.
Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne are scopul de a oferi statelor contractante oportunitatea de a preveni sau de a remedia încălcările pretinse împotriva lor înainte ca aceste pretensiuni să i fie supuse (a se vedea, printre multe altele, hotărârea
Selmouni c. Franța
[GC], nr. 25803/94, §
74, CEDH 1999-V). Această regulă se bazează pe presupunerea, care este obiectul articolului 13 al Convenției – și cu care prezintă strânse afinități – că ordinea internă oferă o cale de atac eficace privind încălcarea pretinsă (
ibidem
). Prin urmare, constituie un aspect important al principiului potrivit căruia mecanismul de protecție instituit de Convenție prezintă caracter auxiliar în raport cu sistemele naționale de garantare a Drepturilor Omului (hotărârile Akdivar și alții c.
Turcia din 16
septembrie
1996,
Recueil
al hotărârilor și deciziilor
1996-IV, p.
1210, § 65, și Aksoy c.
Turcia din 18 decembrie 1996,
Recueil
1996-VI, p. 2275, § 51).
Cu toate acestea, dispoziții ale articolului 35 al Convenției nu prescriu epuizarea decât a căilor de atac atât legate de încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Trebuie să existe la un nivel suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, în special, hotărârile Akdivar și alții menționate, p. 1210, § 66, și Dalia c. Franța din 19
februarie
1998,
Recueil
1998-I, pp. 87-88, § 38). În plus, conform «
principiilor dreptului internațional general recunoscute
», anumite circumstanțe particulare pot scuti reclamanții de obligația de a epuiza căile de atac interne disponibile (hotărâre
Selmouni
menționate, §
75). Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite căi de atac care nu este în mod evident sortită eșecului nu constituie motiv valid pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne (hotărârile Akdivar menționate, p. 1212, § 71, și Van Oosterwijck c. Belgia din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, p. 18, §
37
; a se vedea și Koltsidas, Fountis, Androutsos și alții c. Grecia, cereri nr.
24962/94, 25370/94 și 26303/95 (conectate), decizie a Comisiei din 1
iulie 1996, Decizii și Rapoarte (DR) 86- B, pp. 83, 93).
În cauza de față, Curtea observă mai întâi că procedura care agravează reclamantul era, la data intrării în vigoare a legii Pinto, încă în curs de examina de Curtea de casație. Recurul la curtea de apel îi era deci accesibil.
Observă apoi că legea Pinto are scopul, inter alia, de a face eficace la nivel intern principiul «
termenului rezonabil
», inscris în Constituția italiană după reforma articolului 111. De altfel, după cum a amintit Curtea în hotărârea
Kudła c. Polonia
(hotărâre din 26
octombrie
2000, §
152), dreptul fiecăruia de a vedea cauza sa judecată într-un termen rezonabil riscă să fie mai puțin eficace dacă nu există posibilitate de a sesiza mai întâi o autoritate națională cu privire la pretenții bazate pe Convenție. Trebuie reamintit, în plus, că în hotărârea respectivă Curtea ajunsese la concluzia privind încălcarea articolului 13 al Convenției din cauza absenței, în dreptul polonez, a unei căi de atac care să permită reclamantului să obțină recunoașterea dreptului să vadă cauza «
judecată într-un termen rezonabil
» (hotărâre
Kudła
menționate, §§ 132-160).
Privind eficacitatea acestui remediu, trebuie să se observe că potrivit legii în cauză, orice persoană parte la o procedură judiciară care cade sub incidența articolului 6 § 1 al Convenției poate introduce o cale de atac tendând a constata încălcarea principiului «
termenului rezonabil
», și obține, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă care să acopere prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale suferite. De altfel, după cum rezultă din §2 al articolului 2 al legii Pinto, judecătorul național este chemat, în evaluarea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, să aplice principiile stabilite de jurisprudența Curții, și anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, hotărârile
Pélissier și Sassi c.
Franța
[GC], nr.
25444/94,
§
67, CEDH 1999-II, și Philis c.
Grecia (nr.
2) din 27 iunie 1997,
Recueil
1997-IV, p. 1083, § 35). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nimic nu permite să gândească că calea de atac introdusă de legea Pinto nu oferă reclamantului posibilitatea de a obține redresarea pretenției, sau că nu prezintă perspective rezonabile de succes (
Brusco c. Italia
(deç.), nr. 69789/01, 6.9.2001, care va apărea în CEDH 2001).
Este adevărat că requeata de față a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a legii Pinto, și că prin urmare în momentul în care a formulate pentru prima dată pretenția la Strasbourg, reclamantul nu dispunea, în dreptul italian, de nici o cale de atac eficace pentru a contesta durata procedurii litigioase.
În această privință, Curtea amintește că epuizarea căilor de atac interne se apreciază normal la data introducerii requetei în fața ei. Cu toate acestea, această regulă nu merge fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze (a se vedea hotărârea
Baumann c. Franța
din 22 mai 2001, requeata nr.
33592/96, § 47, nepublicată).
Curtea consideră că în cauza de față, numeroase elemente justifică o excepție de la principiul general potrivit căruia condiția epuizării trebuie apreciată în momentul introducerii requetei.
Observă în special că frecvența crescândă a constatărilor sale privind nerespectarea, de către statul italian, a cerințelor «
termenului rezonabil
» o adusese la concluzia că acumularea acestor manșe constituia o practică incompatibilă cu Convenția și o determinase să atragă atenția Guvernului asupra « pericolului important » pe care « lentoarea excesivă a justiției » o reprezintă pentru statul de drept (a se vedea hotărârile
Bottazzi c. Italia
[GC], nr.
34884/97, § 22, CEDH 1999-V, și
Di Mauro c.
Italia
[GC], nr. 34256/96, §
23, CEDH 1999-V). De altfel, absența unei căi de atac eficace pentru a denunța durata excesivă a procedurilor obligase pe justiție să depună sistematic requete în fața Curții care ar fi putut fi tratate mai întâi și mai corespunzător în ordinea juridică italiană. Această situație riscă, pe termen lung, să afecteze funcționarea, atât pe plan național cât și pe plan internațional, a sistemului de protecție a drepturilor omului instituit de Convenție (a se vedea,
mutatis mutandis
, hotărârea
Kudła
menționate, § 155).
Acum, calea de atac introdusă de legea Pinto se înscrie în logica care permite organelor statului pârât să remedieze încălcările privind cerința «
termenului rezonabil
». Aceasta nu se aplică doar pentru cererile introduse după data intrării în vigoare a legii, ci și pentru cererile care, la data respectivă, erau deja înscrise la registrul Curții.
În această privință, importanță particulară trebuie atașată faptului că norma tranzitorie conținută în art. 6 al legii Pinto se referă în mod explicit la cererile deja introduse la Strasbourg și are deci scopul de a aduce în câmpul de competență al jurisdicțiilor naționale orice requeată în așteptare în fața Curții și nu încă declarată admisibilă. Această dispoziție tranzitorie oferă justițiabililor italieni o reală posibilitate de a obține o redresare a pretenției la nivel intern, posibilitate a cărei utilizare le revine, în principiu.
La lumina celor de mai sus, Curtea estimează că reclamantul este obligat, potrivit articolului 35 § 1 al Convenției, să sesizeze curtea de apel cu o cerere în sensul legii Pinto. Nu se poate depista, de altfel, nici o circumstanță excepțională de natură să-l scutească de obligația de a epuiza căile de atac interne.
Din aceasta rezultă că această pretenție trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
2.
Reclamantul consideră că durata detenției preventive a fost excesivă. Invocă art. 5 al Convenției, care, în aspectele relevante, are următoarea redacție
:
«
Orice persoană arestată sau reținută, în condițiile prevăzute în paragraful
1
c) al prezentului articol (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție care asigură comparația în cauză a persoanei în cauză.
»
În decizia parțială privind admisibilitatea requetei din 16
noiembrie 2000, Curtea a declarat această pretenție inadmisibilă în măsura în care se referea la perioada din 10 iulie 1992 la 29 mai 1996. A decis pe de altă parte să o aducă la cunoștința Guvernului în ceea ce privește lipsa de libertate suferita de reclamant din 25
noiembrie
1998 la 8 mai 2000. Prin urmare, trebuie să se ia în considerare pretenții ale reclamantului doar în măsura în care privesc durata acestei a doua perioade de detenție.
1.
Argumentele părților
Guvernul excepționează inadmisibilitatea acestei pretenții pentru neepuizarea căilor de atac interne. Observă în special că reclamantul omisese să se poarvă în casație împotriva ordonanțelor respingând cererile de eliberare. Nu ar fi deci utilizat o cale de atac care ar fi fost atât eficace, ușor accesibilă, cât și de natură să remediere situația denunțată.
Privind fondul pretenției, Guvernul observă că menținerea în detenție preventivă a reclamantului se justifica prin pericolul social al acestuia. Autoritățile italiene ar fi deci acționat în scopul asigurării protecției necesităților de interes general (
necessità di carattere generale
) care trebuie să fie privilegiate în raport cu libertatea particulară. Guvernul observă în plus că jurisdicțiile interne expusseră într-un mod precis și suficient motivele justificând lipsa de libertate a reclamantului, și examinară cauza, care prezenta o indubitabilă complexitate, cu diligența necesară în materie.
Reclamantul se opune tezelor Guvernului și susține că pourvoi în casație nu-i era accesibil fiindcă decizii de respingere ale cererilor de eliberare i-ar fi fost comunicate cu întârziere.
De altfel, reclamantul invocă principiul prezumției de nevinovăție și consideră că afirmația conform căreia era social periculos, făcută într-un moment în care condamnarea sa nu era definitivă, a încălcat codul penal. Reclamantul se referă de altfel la condițiile sale de sănătate și subliniază că este diabetic și necesită tratament cu insulină de șase ani.
2.
Evaluarea Curții
Curtea nu estimează necesar a se pronunța asupra excepției de neepuizare ridicată de Guvern, ocupând se în special de întrebarea dacă pourvoi în casație constituie în dreptul italian un remediu eficace pentru a se plânge de durata detenției preventive (a se vedea, în special,
Ouajil c. Italia
(deç.), nr.
38764/97,
31.05.2001, nepublicată). Într-adevăr, chiar dacă se presupune că căile de atac interne ar fi fost epuizate, această pretenție este de orice fel inadmisibilă din motivele care urmează.
Curtea observă că la 25
noiembrie 1998 Curtea de casație a confirmat condamnarea reclamantului cu privire la infracțiunea de vânzare de heroină. Aceasta din urmă fusese pedepsită cu o pedeapsă de șase luni, pe care reclamantul o executase acum ca detenție preventivă. Curtea de casație caseaza pe de altă parte în același timp hotărârea curții de apel Milano privind condamnarea pentru asociație de criminali. Prin urmare, detenția preventivă a reclamantului a început la 25
noiembrie 1998. S-a încheiat la 8
mai 2000, data condamnării reclamantului în instanța de trimitere. În această privință, Curtea amintește că termenul final al perioadei la art. 5 § 3 este «
ziua în care se decide asupra bunului cuvânt al acuzației
» (a se vedea hotărârea Wemhoff c. Germania din 27 iunie 1968, seria
A nr. 7, p. 23, §
9).
Prin urmare, perioada de considerat se întinde pe un an, cinci luni și treisprezece zile.
Curtea amintește că «
termenul rezonabil al detenției nu se pretează la o evaluare abstractă. Caracterul rezonabil al menținerii în detenție a unui acuzat trebuie apreciat în fiecare caz după particularitățile cauzei. Continuarea unei încarcerări nu se justifică, într-o cauză dată, decât dacă indici concreti revelează o adevărată necesitate de interes public prevalând, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale
» (
Labita c. Italia
[GC], nr.
; a se vedea și, inter alia, hotărârea W.
c.
Elveția din 26 ianuarie 1993, seria A nr. 254-A, p. 15, § 30).
Este înainte de orice sarcina autorităților judiciare naționale de a asigura că, într-o cază dată, durata detenției preventive a unui acuzat nu depășește limita rezonabilului. Sarcina Curții constă apoi în a determina, pe baza motivelor figurând în decizii ale autorităților și a faptelor necontestante indicate de interesat în apelurile sale, dacă durata detenției preventive se justifică sau nu la lumina cerințelor articolului 5 § 3 al Convenției.
Cum a afirmat Curtea de mai multe ori, dacă persistența unor motive plauzibile de suspiciune de persoană arestată că a comis o infracțiune este condiție
sine qua non
justificând menținerea în detenție, după un anumit timp nu mai este suficientă. Curtea este deci chemată să examineze dacă alte motive invocate de autorități continuă a legitima lipsa de libertate și când acestea se dovedesc «
relevante
» și «
suficiente
», dacă autoritățile naționale au adus o «
diligență particulară
» la urmărire procedurii (
Labita c. Italia
[GC], menționate, §
152
; a se vedea și hotărârile Contrada c. Italia din 24 august 1998,
Recueil
1998-V, p. 2185, § 54, și I.A. c. Franța din 23 septembrie 1998,
Recueil
1998-VII, p. 2978, § 102).
Curtea observă mai întâi că detenția reclamantului se baza pe elemente substantive la încărcătura sa reținu în sentința primei instanțe, și că pe parcursul detenției preventive nici un alt element nu venit să slăbească într-o manieră semnificativă aceste suspiciuni.
Persistența unor motive plauzibile de suspiciune reclamantul, nu fiind totuși element decisiv odată cu trecerea timpului, mai este necesar să decizia de-l menține în stare de detenție se fundeze pe alte motive putând fi considerate «
relevante și suficiente
». În această privință, Curtea observă că decizia menținerii măsurii lipsei de libertate împotriva reclamantului se baza în esență pe pericolul social al acestuia, cum rezultă
din circumstanțele particulare ale crimelor pentru care era acuzat și din integrarea sa într-o rețea activă în traficul de droguri.
Curtea amintește că prin reacția publicului la executarea lor anumite infracțiuni pot provoca tulburare socială de natură să justifice o detenție preventivă, cel puțin pentru o vreme. Cu toate acestea, nu se poate estima acest element relevant și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură a arăta că eliberarea deținutului tulbura ordinea publică. În plus, detenția rămâne legitimă doar dacă ordinea publică rămâne efectiv amenințată
; continuarea acesteia nu poate servi la a anticipă o pedeapsă privativă de libertate (hotărâre Letellier c. Franța din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 18, § 35).
În cauza de față, Curtea estimează că integrarea reclamantului într-o organizație criminală activă în cumpărare și vânzare de heroină era element de natură a pune în pericol ordinea publică. Pe acest punct, motivarea furnizată de tribunalele italiene pare deci suficient relevantă, ținând cont în special de dezastrul provocat de traficul de stupefiante în societate.
Cu toate acestea, trebuie reamintit că pericol reiterii infracțiunilor scade în mod necesar odată cu timpul. Prin urmare, convine a se ocupa și de întrebarea dacă autoritățile naționale competente au adus urmărire procedurii diligența necesară în acest domeniu.
Curtea observă că textul hotărârii Curții de casație anulând condamnarea reclamantului a fost depus la greffe la 25 martie 1999
; cu toate acestea audierile în fața curții de apel Milano au început doar la 8
noiembrie 1999, adică șapte luni și paisprezece zile mai târziu,
interval considerabil în cursul căruia reclamantul rămase în așteptarea începerii procesului. Cu toate acestea, convine de remarcat că în cursul acestei perioade autoritățile italiene se pronunțaseră de două ori asupra legalității măsurii de precauție impuse reclamantului, și că apelul declarat de acesta împotriva deciziei din 20 mai 1999, a fost declarat inadmisibil pe motiv că reclamantul omisese să prezinte motivele în susținerea plângerilor.
Pe de altă parte, Curtea estimează că procesul de trimitere, care a durat șase luni (din 8 noiembrie 1999 la 8 mai 2000), a fost condus cu diligență suficientă. În această privință, observă că cererea de asistență judiciară pentru obținerea interogării Dl. S. a fost prezentată la 29 noiembrie 1999, și că la 1
martie 2000 curtea de apel Milano, referindu-se în special la starea lipsei de libertate în care se găseau acuzații, invitase ministerul afacerilor externe să solicite examinarea acestei cereri de către guvernul turc. Respinsese de altfel și o cerere a parchetului tendând a obține suspendarea termenelor maxime de detenție preventivă, demonstrând astfel voința de a duce procesul la sfârșit într-un termen rezonabil, sau de a elibera acuzații în cursul procedurii, după cum impune art. 5 § 3 al Convenției.
Ca concluzie, Curtea estimează că durata detenției preventive suferita de reclamant din 25 noiembrie 1998 la 8 mai 2000 nu se dove-a fi contrară cerințelor articolului 5 § 3 al Convenției (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Ouajil c. Italia
, decizie menționate, unde Curtea estimase neexcesivă o detenție preventivă având durată aproximativ un an și nouă luni, și
Eid c. Italia
(deç.), nr.
53490/99, 22.1.2002, unde Curtea respinsese pretensii ale reclamantului conform cărora o detenție în vederea extradării s-etalând pe optsprezece luni era incompatibilă cu articolul
5 al Convenției).
Această pretenție este deci în mod evident fără temei și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară
requeata inadmisibilă.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Grefier
Președinte
de la requête n° 60268/00
présentée par Kir UZEYIR
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
26 mars 2002 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
M.
V.
Zagrebelsky,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et
de
M.
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 décembre 1998 et enregistrée le 25 août 2000,
Vu la décision partielle du 16 novembre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Kir Uzeyir, est un ressortissant turc, né en 1959 et actuellement détenu à la prison de Pavie. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son co-agent, M.
V.
Esposito.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1
L’arrestation du requérant et le procès de première instance
Le 10 juillet 1992, le requérant fut arrêté dans le cadre d’une enquête visant le trafic international de stupéfiants. Il fut ensuite placé en détention provisoire.
A une date non précisée, le juge des investigations préliminaires de Milan renvoya le requérant et quarante-neuf autres personnes en jugement devant le tribunal de cette même ville. Le requérant était accusé d’avoir vendu environ 500 grammes d’héroïne et de faire partie d’une association de malfaiteurs visant le trafic international de stupéfiants. En ce qui concerne cette dernière accusation, l’un des éléments à la charge du requérant étaient les déclarations faites au représentant du parquet par un ressortissant turc, M. S. Ce dernier, qui avait quitté l’Italie pour la Turquie, ne se présenta pas aux débats publics. M. S. étant entre-temps devenu introuvable, une commission rogatoire adressée par le tribunal de Milan aux autorités turques ne put pas aboutir.
Par un jugement du 29 mai 1996, le tribunal de Milan, se fondant en partie sur les déclarations faites par M. S. au cours des investigations préliminaires, condamna le requérant à une peine de treize ans d’emprisonnement pour association de malfaiteurs et à une peine de six mois d’emprisonnement pour vente d’héroïne.
2
La procédure d’appel et les demandes de libération immédiate du requérant
A une date non précisée, le requérant interjeta appel.
Par un arrêt du 13 juin 1997, la cour d’appel de Milan confirma le jugement de première instance.
Le 9 juillet 1998, le requérant, soutenant que les délais
maxima
de sa détention provisoire venaient d’expirer, demanda sa libération immédiate. Par une ordonnance du 16
juillet 1998, la cour d’appel de Milan rejeta cette demande, observant que lors du procès de première instance le tribunal avait suspendu lesdits délais. Le 17 août 1998, le requérant interjeta appel devant la chambre du tribunal de Milan chargée de réexaminer les mesures de précaution («
tribunale del riesame
»). Le 4 septembre 1998, cette dernière rejeta l’appel. Un nouvel appel du requérant, introduit le 26
septembre 1998, fut rejeté par une ordonnance du 26
octobre 1998.
3
La procédure en cassation
Entre temps, le 22 juillet 1997, le requérant s’était pourvu en cassation contre l’arrêt du 13 juin 1997.
Par un arrêt du 25 novembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 25 mars 1999, la Cour de cassation confirma la décision de deuxième instance quant à la condamnation pour vente d’héroïne. Elle cassa l’arrêt litigieux quant à la condamnation pour association de malfaiteurs et indiqua la cour d’appel de Milan comme juridiction de renvoi. La Cour de cassation observa notamment que les déclarations faites par un témoin au cours des investigations préliminaires pouvaient être utilisées à condition que, pour cas de force majeure, il n’était plus possible d’interroger ledit témoin lors des débats publics. En l’espèce, la cour d’appel n’avait pas dûment démontré qu’il était impossible d’obtenir la présence de M. S.
Il ressort des certificats du casier judiciaire du requérant que ce dernier avait entièrement purgé la peine de six mois infligée pour vente d’héroïne, peine qui avait été déduite de sa détention provisoire.
4.
Les demandes de mise en liberté présentées par le requérant et le procès de renvoi
A une date non précisée, le requérant demanda à nouveau sa libération immédiate. Le 20 mai 1999, la cour d’appel de Milan rejeta cette demande. Le 25 mai 1999, le requérant déclara qu’il souhaitait interjeter appel contre cette décision devant la chambre du tribunal de Milan chargée de réexaminer les mesures précaution. Il indiqua en même temps qu’il aurait par la suite présenté les motifs à l’appui de son appel. Par une ordonnance du 16
juin 1999, la chambre du tribunal de Milan, relevant que le requérant n’avait pas présenté les motifs en question, déclara l’appel irrecevable.
Le procès de renvoi devant la cour d’appel de Milan commença le 8
novembre 1999.
Par une ordonnance du 16 novembre 1999, la cour d’appel, relevant que M. S. était détenu en Turquie et que son audition s’avérait nécessaire, décida qu’une demande d’assistance judiciaire aurait dû être présentée aux autorités turques afin d’examiner ce témoin par moyen d’une commission rogatoire internationale.
La demande d’assistance judiciaire fut présentée le 29 novembre 1999. Cependant, il ressort d’une note du ministère des affaires étrangères italien du 24
février 2000 qu’à cette date son issue n’était pas encore connue.
Par une ordonnance du 1
er
mars 2000, la cour d’appel, rappelant l’importance de l’audition de M. S., demanda au ministère des affaires étrangères de solliciter l’examen de la demande d’assistance judiciaire auprès du gouvernement turc. Observant que les délais maxima de la détention provisoire des accusés seraient expirés en mai 2000, la cour d’appel souligna l’importance de procéder avec rapidité. Elle rejeta une demande du parquet visant à obtenir la suspension des délais en question.
Entre-temps, le requérant avait demandé que sa détention provisoire fût remplacée par son assignation à domicile. Par une ordonnance du 1
er
mars
2000, la cour d’appel de Milan rejeta cette demande. Elle observa tout d’abord que le requérant avait été condamné en première instance à une peine de treize ans d’emprisonnement pour association de malfaiteurs et trafic d’importantes quantités d’héroïne. Même s’il y avait lieu de tenir compte de la période déjà purgée en détention provisoire, il en demeurait néanmoins qu’il y avait un risque concret que le requérant pût commettre des nouvelles infractions pénales liées aux stupéfiants. Selon la cour d’appel, la dangerosité sociale du requérant ressortait notamment des circonstances particulières des crimes dont il était accusé et de son insertion au sein d’un réseau actif dans le trafic de drogue. Or, la seule mesure de précaution capable d’empêcher la commission d’autres infractions et de protéger la collectivité était la détention dans un pénitencier.
Par un arrêt du 8 mai 2000, la cour d’appel de Milan condamna le requérant à une peine de douze ans et dix mois d’emprisonnement.
Le requérant se pourvut en cassation. Selon les dernières informations dont la Cour dispose, la date de l’audience devant la Cour de cassation avait été fixée au 20 avril 2001.
B.
Le droit interne pertinent
Le 18
avril 2001 est entrée en vigueur la loi n° 89 du 24 mars 2001 (ci-après indiquée aussi comme la «
loi Pinto
»), qui a introduit dans le système juridique italien une voie de recours contre la longueur excessive des procédures judiciaires. Les dispositions de cette loi sont décrites dans les décisions
Brusco c. Italie
(déc.), n°
69789/01, 6.9.2001, à paraître dans CEDH 2001, et
Giacometti et autres c. Italie
(déc.), n°
34939/97, 8.11.2001, à paraître.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que la durée de la procédure pénale contre lui ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
2.
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale contre lui. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001.
La Cour rappelle que la règle de l’épuisement vise à ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt
Selmouni c. France
[GC], n° 25803/94, §
74, CEDH 1999-V). Cette règle se fonde sur l’hypothèse, objet de l’article 13 de la Convention – et avec lequel elle présente d’étroites affinités – que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (
ibidem
). De la sorte, elle constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des Droits de l’Homme (arrêts Akdivar et autres c.
Turquie du 16
septembre
1996,
Recueil
des arrêts et décisions
1996-IV, p.
1210, § 65, et Aksoy c.
Turquie du 18 décembre 1996,
Recueil
1996-VI, p. 2275, § 51).
Néanmoins, les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir, notamment, les arrêts Akdivar et autres précité, p. 1210, § 66, et Dalia c. France du 19
février
1998,
Recueil
1998-I, pp. 87-88, § 38). De plus, selon les «
principes de droit international généralement reconnus
», certaines circonstances particulières peuvent dispenser les requérants de l’obligation d’épuiser les recours internes qui s’offrent à eux (arrêt
Selmouni
précité, §
75). Cependant, la Cour souligne que le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes (arrêts Akdivar précité, p. 1212, § 71, et Van Oosterwijck c. Belgique du 6 novembre 1980, série A n° 40, p. 18, §
37
; voir aussi Koltsidas, Fountis, Androutsos et autres c. Grèce, requêtes n
os
24962/94, 25370/94 et 26303/95 (jointes), décision de la Commission du 1
er
juillet 1996, Décisions et Rapports (DR) 86- B, pp. 83, 93).
En l’espèce, la Cour observe tout d’abord que la procédure dont le requérant se plaint était, à la date d’entrée en vigueur de la loi Pinto, encore pendante en cassation. Le recours à la cour d’appel lui était donc accessible.
Elle relève ensuite que la loi Pinto vise, entre autres, à rendre effectif au niveau interne le principe de la «
durée raisonnable
», inscrit dans la Constitution italienne après la réforme de l’article 111. Par ailleurs, comme la Cour l’a rappelé dans son arrêt
Kudła c. Pologne
(arrêt du 26
octobre
2000, §
152), le droit de chacun à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable risque d’être moins effectif s’il n’existe aucune possibilité de saisir d’abord une autorité nationale des griefs tirés de la Convention. Il y a lieu de rappeler, en outre, que dans l’arrêt en question la Cour avait conclu à la violation de l’article 13 de la Convention à raison de l’absence, en droit polonais, d’un recours permettant au requérant d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause «
entendue dans un délai raisonnable
» (arrêt
Kudła
précité, §§ 132-160).
En ce qui concerne l’efficacité de ce remède, il convient de noter qu’aux termes de la loi en question, toute personne partie à une procédure judiciaire tombant sous le coup de l’article 6 § 1 de la Convention peut introduire un recours visant à faire constater la violation du principe du «
délai raisonnable
», et obtenir, le cas échéant, une satisfaction équitable couvrant les préjudices patrimoniaux et non patrimoniaux subis. De plus, comme il ressort du paragraphe 2 de l’article 2 de la loi Pinto, le juge national est appelé, dans l’évaluation du caractère raisonnable de la durée d’une procédure, à appliquer les principes dégagés par la jurisprudence de la Cour, à savoir la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts
Pélissier et Sassi c.
France
[GC], n°
25444/94,
§
67, CEDH 1999-II, et Philis c.
Grèce (n°
2) du 27 juin 1997,
Recueil
1997-IV, p. 1083, § 35). Dans ces circonstances, la Cour considère que rien ne permet de penser que le recours introduit par la loi Pinto n’offre pas au requérant la possibilité de faire redresser son grief, ou qu’il ne présente aucune perspective raisonnable de succès (
Brusco c. Italie
(déc.), n° 69789/01, 6.9.2001, à paraître dans CEDH 2001).
Il est vrai que la présente requête a été introduite avant l’entrée en vigueur de la loi Pinto, et que par conséquent au moment où il a pour la première fois formulé son grief à Strasbourg, le requérant ne disposait, en droit italien, d’aucun recours efficace pour contester la durée de la procédure litigieuse.
A cet égard, la Cour rappelle que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie normalement à la date d’introduction de la requête devant elle. Cependant, cette règle ne va pas sans exceptions, qui peuvent être justifiées par les circonstances particulières de chaque cas d’espèce (voir l’arrêt
Baumann c. France
du 22 mai 2001, requête n°
33592/96, § 47, non publié).
La Cour considère qu’en l’espèce, de nombreux éléments justifient une exception au principe général selon lequel la condition de l’épuisement doit être appréciée au moment de l’introduction de la requête.
Elle observe notamment que la fréquence croissante de ses constats de non-respect, par l’Etat italien, de l’exigence du «
délai raisonnable
» l’avait amenée à conclure que l’accumulation de ces manquements était constitutive d’une pratique incompatible avec la Convention et à attirer l’attention du Gouvernement sur « le danger important » que la « lenteur excessive de la justice » représente pour l’état de droit (voir les arrêts
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, § 22, CEDH 1999-V, et
Di Mauro c.
Italie
[GC], n° 34256/96, §
23, CEDH 1999-V). Par ailleurs, l’absence d’un recours efficace pour dénoncer la durée excessive des procédures avait obligé les justiciables à soumettre systématiquement à la Cour des requêtes qui auraient pu être instruites d’abord et de manière plus appropriée au sein de l’ordre juridique italien. Cette situation risquait, à long terme, d’affecter le fonctionnement, tant au plan national qu’au plan international, du système de protection des droits de l’homme érigé par la Convention (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt
Kudła
précité, § 155).
Or, la voie de recours introduite par la loi Pinto s’inscrit dans la logique consistant à permettre aux organes de l’Etat défendeur de redresser les manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Cela ne vaut pas seulement pour les requêtes introduites après la date d’entrée en vigueur de la loi, mais aussi pour les requêtes qui, à la date en question, étaient déjà inscrites au rôle de la Cour.
A cet égard, une importance particulière doit être attachée au fait que la norme transitoire contenue dans l’article 6 de la loi Pinto se réfère explicitement aux requêtes déjà introduites à Strasbourg et vise donc à faire tomber dans le champ de compétence des juridictions nationales toute requête pendante devant la Cour et non encore déclarée recevable. Cette disposition transitoire offre aux justiciables italiens une réelle possibilité d’obtenir un redressement de leur grief au niveau interne, possibilité dont il leur appartient, en principe, de faire usage.
A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le requérant est tenu, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, de saisir la cour d’appel d’une demande au sens de la loi Pinto. On ne saurait déceler, par ailleurs, aucune circonstance exceptionnelle de nature à le dispenser de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant considère que la durée de sa détention provisoire a été excessive. Il invoque l’article 5 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
Dans sa décision partielle sur la recevabilité de la requête du 16
novembre 2000, la Cour a déclaré ce grief irrecevable dans la mesure où il portait sur la période allant du 10 juillet 1992 au 29 mai 1996. Elle a par contre décidé de le porter à la connaissance du Gouvernement en ce qui concernait la privation de liberté subie par le requérant du 25
novembre
1998 au 8 mai 2000. Il y a partant lieu de prendre en considération les allégations du requérant seulement dans la mesure où elles portent sur la durée de cette deuxième période de détention.
1.
Les arguments des parties
Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes. Il observe notamment que le requérant a omis de se pourvoir en cassation contre les ordonnances rejetant ses demandes de mise en liberté. Il n’aurait donc pas utilisé un moyen de recours qui serait à la fois effectif, facilement accessible et de nature à porter remède à la situation dénoncée.
Quant au fond du grief, le Gouvernement note que le maintient en détention provisoire du requérant se justifiait par sa dangerosité sociale. Les autorités italiennes auraient donc agi dans le but d’assurer la protection d’exigences d’intérêt général (
necessità di carattere generale
) qui doivent être privilégiées par rapport à la liberté des particuliers. Le Gouvernement relève en outre que les juridictions internes ont exposé d’une manière précise et suffisante les raisons justifiant la privation de liberté du requérant, et ont examiné l’affaire, qui présentait une indéniable complexité, avec la diligence requise en la matière.
Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement et soutient que le pourvoi en cassation ne lui était pas accessible car les décisions de rejet de ses demandes de mise en liberté lui auraient été communiquées tardivement.
Par ailleurs, le requérant invoque le principe de la présomption d’innocence et considère que l’affirmation selon laquelle il était socialement dangereux, faite à un moment où sa condamnation n’était pas définitive, a violé le code pénal. Le requérant se réfère en outre à ses conditions de santé et souligne être diabétique et nécessitant un traitement par insuline depuis six ans.
2.
L’appréciation de la Cour
La Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement, se penchant notamment sur la question de savoir si le pourvoi en cassation constitue en droit italien un remède efficace pour se plaindre d’une durée de la détention provisoire (voir, notamment,
Ouajil c. Italie
(déc.), n°
38764/97,
31.05.2001, non publiée). En effet, même à supposer que les voies de recours internes aient été épuisées, ce grief est de toute manière irrecevable pour les motifs qui suivent.
La Cour relève que le 25
novembre 1998 la Cour de cassation a confirmé la condamnation du requérant quant à l’infraction de vente d’héroïne. Cette dernière avait été punie par une peine de six mois, que le requérant avait désormais purgé à titre de détention provisoire. La Cour de cassation a par ailleurs en même temps cassé l’arrêt de la cour d’appel de Milan quant à la condamnation pour association de malfaiteurs. Partant, la détention provisoire du requérant a débuté le 25
novembre 1998. Elle a pris fin le 8
mai 2000, date de la condamnation du requérant devant la juridiction de renvoi. A cet égard, la Cour rappelle que le terme final de la période visée à l’article 5 § 3 est «
le jour où il est statué sur le bien-fondé de l’accusation
» (voir l’arrêt Wemhoff c. Allemagne du 27 juin 1968, série
A n° 7, p. 23, §
9).
Dès lors, la période à considérer s’étend sur un an, cinq mois et treize jours.
La Cour rappelle que «
le délai raisonnable de la détention ne se prête pas à une évaluation abstraite. Le caractère raisonnable du maintien en détention d’un accusé doit s’apprécier dans chaque cas d’après les particularités de la cause. La poursuite d’une incarcération ne se justifie, dans une espèce donnée, que si des indices concrets révèlent une véritable exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle
» (
Labita c. Italie
[GC], n°
; voir aussi, entre autres, l’arrêt W.
c.
Suisse du 26 janvier 1993, série A n° 254-A, p. 15, § 30).
Il incombe au premier chef aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. La tâche de la Cour consiste ensuite à déterminer, sur la base des motifs figurant dans les décisions des autorités et des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, si la durée de la détention provisoire se justifie ou non à la lumière des exigences de l’article 5 § 3 de la Convention.
Comme la Cour l’a affirmé à plusieurs reprises, si la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition
sine qua non
justifiant le maintien en détention, au bout d’un certain temps elle ne suffit plus. La Cour est donc appelée à examiner si les autres motifs invoqués par les autorités continuent à légitimer la privation de liberté et lorsque ceux-ci se révèlent «
pertinents
» et «
suffisants
», si les autorités nationales ont apporté une «
diligence particulière
» à la poursuite de la procédure (
Labita c. Italie
[GC], précité, §
152
; voir aussi les arrêts Contrada c. Italie du 24 août 1998,
Recueil
1998-V, p. 2185, § 54, et I.A. c. France du 23 septembre 1998,
Recueil
1998-VII, p. 2978, § 102).
La Cour observe tout d’abord que la mise en détention du requérant se fondait sur les éléments substantiels à sa charge retenus dans le jugement de première instance, et que tout au long de la détention provisoire aucun autre élément n’est venu affaiblir d’une manière significative ces soupçons.
La persistance de raisons plausibles de soupçonner le requérant n’étant cependant pas un élément décisif au fil de l’écoulement du temps, encore faut-il que la décision de le maintenir en état de détention se fonde sur d’autres motifs pouvant être considérés comme «
pertinents et suffisants
». A cet égard, la Cour note que la décision de maintenir la mesure de privation de liberté à l’encontre du requérant se fondait essentiellement sur la dangerosité sociale de celui-ci, telle qu’elle
ressortait des circonstances particulières des crimes dont il était accusé et de son insertion au sein d’un réseau actif dans le trafic de drogue.
La Cour rappelle que par la réaction du public à leur accomplissement certaines infractions peuvent susciter un trouble social de nature à justifier une détention provisoire, au moins pendant un temps. Toutefois, on ne saurait estimer cet élément pertinent et suffisant que s’il repose sur des faits de nature à montrer que l’élargissement du détenu troublerait l’ordre public. En outre, la détention ne demeure légitime que si l’ordre public reste effectivement menacé
; sa continuation ne saurait servir à anticiper sur une peine privative de liberté (arrêt Letellier c. France du 26 juin 1991, série A n° 207, p. 18, § 35).
En l’espèce, la Cour estime que l’insertion du requérant au sein d’une organisation criminelle active dans l’achat et la vente d’héroïne était un élément de nature à mettre en danger l’ordre public. Sur ce point, la motivation fournie par les tribunaux italiens paraît donc suffisamment pertinente, compte tenu notamment des ravages provoqués par le trafic de stupéfiants dans la société.
Cependant, il y a lieu de rappeler qu’un danger de réitération des infractions décroît nécessairement avec le temps. Par conséquent, il convient de se pencher aussi sur la question de savoir si les autorités nationales compétentes ont apporté à la poursuite de la procédure la diligence requise dans ce domaine.
La Cour observe que le texte de l’arrêt de la Cour de cassation annulant la condamnation du requérant a été déposé au greffe le 25 mars 1999
; cependant les débats devant la cour d’appel de Milan n’ont commencé que le 8
novembre 1999, soit sept mois et quatorze jours plus tard,
délai considérable pendant lequel le requérant est resté dans l’attente du début du procès. Toutefois, il convient de noter qu’au cours de cette période les autorités italiennes se sont prononcées à deux reprises sur la légalité de la mesure de précaution imposée au requérant, et que l’appel interjeté par ce dernier contre la décision du 20 mai 1999, a été déclaré irrecevable au motif que le requérant avait omis de présenter les motif à l’appui de ses doléances.
D’autre part, la Cour estime que le procès de renvoi, qui a duré six mois (du 8 novembre 1999 au 8 mai 2000), a été conduit avec une diligence suffisante. A cet égard, elle relève que la demande d’assistance judiciaire pour obtenir l’audition de M. S. a été présentée le 29 novembre 1999, et que 1
er
mars 2000 la cour d’appel de Milan, se référant notamment à l’état de privation de liberté dans lequel se trouvaient les accusés, a invité le ministère des affaires étrangères à solliciter l’examen de cette demande auprès du gouvernement turc. Elle a en outre rejeté une demande du parquet visant à obtenir la suspension des délais maxima de la détention provisoire, ainsi démontrant de vouloir soit mener le procès à son terme dans un délai raisonnable, soit libérer les accusés pendant la procédure, comme l’impose l’article 5 § 3 de la Convention.
En conclusion, la Cour estime que la durée de la détention provisoire subie par le requérant du 25 novembre 1998 au 8 mai 2000 ne se révèle pas contraire aux exigences de l’article 5 § 3 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Ouajil c. Italie
, décision précitée, où la Cour a estimé non excessive une détention provisoire ayant durée environ un an et neuf mois, et
Eid c. Italie
(déc.), n°
53490/99, 22.1.2002, où la Cour a rejeté les allégations du requérant selon lesquelles une détention en vue d’extradition s’étant étalée sur dix-huit mois était incompatible avec l’article
5 de la Convention).
Ce grief est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président