[TRANSLATION-EXTRACTE] FACTE Reclamantul [Dl. Roland Raf], care spune că este de natură iugoslavă, s-a născut în 1949 și a avut loc în închisoarea Madrid III. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl E. Rodríguez González, avocat care practică în Madrid. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 11 aprilie 1997, reclamantul a fost arestat la Torremolinos (Malaga) și reținut în conformitate cu un ordin al judecătorului de investigare central din Madrid în temeiul unui mandat de arestare emis de Interpol. La 9 mai 1997, autoritățile franceze au depus o cerere la guvernul spaniol pentru extrădarea reclamantului pentru acuzații de viol, tortură și răpire a fostului său partener, mama fiului său, la 19 august 1996. La 23 octombrie 1998, Divizia Penală a Audiencia Nacional a autorizat extrădarea reclamantului. ) împotriva acestei decizii, argumentând că statul francez nu a depus cererea de extrădare sub forma necesară de legea spaniolă. La 14 decembrie 1998, Diviziunea Penală a Audiencia Nacional , care stătea în calitate de instanță deplină, a susținut decizia impugnată și a respins în mod nefondat acuzațiile reclamantului că formalitățile procedurale de extrădare nu au fost respectate. La 18 februarie 1999, reclamantul a solicitat Audiencia Nacional să accelereze procedura de extrădare sau să ordone eliberarea sa. La 19 februarie 1999, Ministerul Justiției a informat Președintele Diviziei Penale a Audiencia Nacional că Cabinetul (Consejo de Ministros ) a fost de acord să extradeze reclamantul. La 4 martie 1999, Audiencia Nacional a informat Interpol că toate măsurile au fost luate pentru extrădarea reclamantului. La 25 martie 1999, Divizia Penală a Audiencia Nacional A autorizat detenția continuată a reclamantului pentru o perioadă maximă de un an, și anume până la 11 aprilie 2000, ca decizie finală de extradiție a fost luată la 14 decembrie 1998 și singura chestiune în suspensie a fost confirmarea guvernului. Într-o decizie din 26 aprilie 1999 Audiencia Nacional a respins un recurs suplimentar depus de reclamant și a susținut decizia impugnată. Între timp, la 5 aprilie 1999, Provincial Málaga Audiencia a anunțat că procedurile erau în așteptare împotriva reclamantului înaintea acestuia și că urma să fie judecat la 18 mai 1999. La 13 aprilie 1999 a fost ordonată eliberarea reclamantului în cadrul acestei proceduri, dar el a rămas în custodie în așteptarea extradiției. La 28 aprilie 1999, biroul procurorului public a informat judecătorul central de investigare că extrădarea reclamantului ar trebui să fie amânată până la expirarea procedurii penale în curs. Reclamantul a depus un recurs amparo la Curtea Constituțională pe baza art. 17 § 4 (dreapta la libertate) și 24 (dreapta la o audiere echitabilă într-un timp rezonabil) a Constituției. La 30 iunie 1999, Curtea Constituțională a declarat recursul inadmisibil, menționând că plângerea cu privire la durata procedurii nu a fost formulată în fața instanțelor obișnuite și a respins-o pentru faptul că nu a fost epuizată calea internă. Acesta a adăugat că extrădarea a fost autorizată în mod judiciar și că tot ceea ce era necesar acum este decizia guvernamentală de a preda reclamantului autorităților franceze. Acest fapt, însoțit de natura infracțiunii pentru care a fost solicitată extradarea, constituia motive rezonabile și nearbitrare care justifică detenția continuată a reclamantului. La 21 septembrie 1999, reclamantul a formulat o nouă cerere de eliberare la Audiencia Nacional, având în vedere faptul că procedura de extrădare a fost de lungă durată, iar această cerere și un recurs ulterior au fost respinse în două decizii luate la 6 octombrie și, respectiv, 15 noiembrie 1999. „Curtea poate ordona detenția preliminară numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: trebuie demonstrat că un act capabil de a constitui o infracțiune [ delito ] a fost comis. Pedeapsa trebuie să fie pedepsită cu mai mult de șase ani de închisoare [ prisión menor ] sau, în cazul în care sentința prescrisă este mai mică, instanța trebuie să ia în considerare detenția acuzată necesară în funcție de cazierul său penal, circumstanțele infracțiunii, orice încălcare a pacei cauzate sau frecvența cu care acuzatul a comis acte similare ... trebuie să existe motive suficiente pentru a lua în considerare acuzatul responsabil penal pentru infracțiune.” art. 504 § 4 Detenția preliminară nu depășește trei luni pentru infracțiuni pedepsite cu un termen scurt de închisoare (de la o lună și o zi la șase luni) [arestează primar ], un an pentru infracțiuni pedepsite cu un termen mediu de închisoare (de la șase luni și o zi la șase ani) [ menor prison ] și doi ani pentru infracțiuni cu o condamnare mai mare. În ultimele două cazuri, în cazul în care există circumstanțe care conduc instanța să creadă că cazul nu poate fi judecat în termenele respective și că există riscul ca acuzatul să absoardă, perioada de detenție preliminară poate fi prelungită la doi ani și, respectiv, patru ani. Orice astfel de prelungire se efectuează prin ordonanță după ce acuzatul și un reprezentant din biroul procurorului public au fost auziți.” Regulamente care reglementează detenția în sensul extraderii Secțiunea 10 alineatul (3) din Legea nr. 4/85 din 21 martie 1985 privind extrădarea „Sub rezerva dispozițiilor prezentei Acte, termenul maxim pentru care o persoană poate fi reținută în vederea extrădarii sale și a drepturilor garantate în timp ce este reținută este reglementată de dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Penală.” În baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul a susținut că a fost negat o audiere echitabilă. Mai ales, el a susținut că detenția sa în așteptarea extradiției în Franța a depășit perioada permisă de legislația spaniolă și care nu a fost responsabil pentru întârzierile. El a plâns în continuare că, spre deosebire de biroul procurorului public, avocatul său nu a fost informat cu privire la Decizia Audiencia Nacional din 4 martie 1999. DREPTUL Reclamantul s-a plâns de durata procedurii de extrădare și de faptul că avocatul său nu a fost informat de una dintre deciziile care au fost adoptate. El susține că dreptul său la o audiere echitabilă, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, a fost astfel încălcat. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile sau a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Cu toate acestea, Curtea reiterează că dreptul de a nu fi extraditat, ca atare, nu este unul dintre drepturile și libertățile recunoscute de Convenția și de protocolele sale (a se vedea K. și F. v. Țările de Jos, cererea nr. 12543/86, Decizia Comisiei din 2 decembrie 1986, Deciziile și Raporturile (DR) 51, p. 272). În plus, procedura de extrădare nu se referă la un litigiu (concursare) ) privind drepturile și obligațiile civile ale reclamantului sau determinarea unei acuzații penale împotriva acestuia în sensul articolului 6 din Convenție (a se vedea, printre altele, Farmakopoulos c. Belgia, cererea nr. 11683/85, Decizia Comisiei din 8 februarie 1990, DR 64, p. 52; B, H și L. Austria, cererea nr. 15776/89, Decizia Comisiei din 5 decembrie 1989, DR 64, p. 264; și Raidl c. Austria, cerere nr. 25342/94, Hotărârea Comisiei din 4 septembrie 1995, DR 82-A, p. 134). Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate restul cererii este inadmisibil.
…
The applicant [Mr Roland Raf], who says that he is of Yugoslav nationality, was born in 1949 and is held in Madrid III Prison. He was represented before the Court by Mr E. Rodríguez González, a lawyer practising in Madrid.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
On 11 April 1997 the applicant was arrested in Torremolinos (Malaga) and detained pursuant to an order of the Madrid central investigating judge under an arrest warrant issued by Interpol. On 9 May 1997 the French authorities lodged a request with the Spanish government for the applicant’s extradition on charges of rape, torture and kidnapping of his former companion, the mother of his son, on 19 August 1996. On 23 October 1998 the Criminal Division of the
Audiencia Nacional
authorised the applicant’s extradition.
The applicant lodged an appeal (
recurso de súplica
) against that decision, arguing that the French State had not made the request for extradition in the form required by Spanish law. On 14 December 1998 the Criminal Division of the
Audiencia Nacional
, sitting as a full court, upheld the impugned decision and rejected as unfounded the applicant’s allegations that the procedural formalities for extradition had not been complied with.
On 18 February 1999 the applicant requested the
Audiencia Nacional
to expedite the extradition proceedings or to order his release. On 19 February 1999 the Ministry of Justice informed the President of the Criminal Division of the
Audiencia Nacional
that the Cabinet (
Consejo de Ministros
) had agreed to extradite the applicant. On 4 March 1999 the
Audiencia Nacional
informed Interpol that all measures had been taken for the applicant’s extradition.
On 25 March 1999 the Criminal Division of the
Audiencia Nacional
authorised the applicant’s continued detention for a maximum period of one year, namely until 11 April 2000, as a final decision to extradite him had been taken on 14 December 1998 and the only outstanding matter was the government’s confirmation. In a decision of 26 April 1999 the
Audiencia Nacional
dismissed a further appeal lodged by the applicant and upheld the impugned decision.
In the meantime, on 5 April 1999 the Malaga
Audiencia Provincial
gave notice that proceedings were pending against the applicant before it and that he was due to stand trial on 18 May 1999. On 13 April 1999 the applicant’s release was ordered in those proceedings but he remained in custody pending extradition. On 28 April 1999 the public prosecutor’s office informed the central investigating judge that the applicant’s extradition would have to be postponed until the pending criminal proceedings were over.
The applicant lodged an
amparo
appeal with the Constitutional Court on the basis of Articles 17 § 4 (right to liberty) and 24 (right to a fair hearing within a reasonable time) of the Constitution. On 30 June 1999 the Constitutional Court declared the appeal inadmissible. It noted that the complaint about the length of the proceedings had not been raised before the ordinary courts and rejected it for failure to exhaust domestic remedies. As regards the length of detention, it held that it was justified and that its purpose was to prevent the applicant from absconding. It added that the extradition had been judicially authorised and that all that was now required was the governmental decision to hand over the applicant to the French authorities. That fact, coupled with the nature of the offence for which extradition had been requested, constituted reasonable, non-arbitrary grounds justifying the applicant’s continued detention.
On 21 September 1999 the applicant made a further application for release to the
Audiencia Nacional
on the ground that the extradition proceedings had been inordinately long. That application and a subsequent appeal were dismissed in two decisions made on 6 October and 15
November 1999 respectively.
B.
Relevant domestic law
1.
Code of Criminal Procedure
Article 503
“The court may only order pre-trial detention if the following conditions are satisfied:
It must be shown that an act capable of constituting an offence [
delito
] has been committed.
The offence must be punishable by more than six years’ imprisonment [
prisión
menor
] or, if the prescribed sentence is less, the court must consider the accused’s detention necessary in the light of his criminal record, the circumstances of the offence, any breaches of the peace caused or the frequency with which the accused has committed similar acts ...
Sufficient grounds must exist for considering the accused criminally liable for the offence.”
Article 504 § 4
Pre-trial detention shall not exceed three months for offences punishable by a short term of imprisonment (from one month and a day to six months) [
arresto mayor
], one year for offences punishable by a medium term of imprisonment (from six months and a day to six years) [
prisión menor
] and two years for offences carrying a higher sentence. In the latter two cases, if circumstances exist that lead the court to believe that the case cannot be tried within those time-limits and that there is a risk that the accused will abscond, the period of pre-trial detention may be extended to two years and four years respectively. Any such extension shall be made by order after the accused and a representative from the public prosecutor’s office have been heard.”
2.
Regulations governing detention for the purposes of extradition
Section 10(3) of Law no. 4/85 of 21 March 1985 on extradition
“Subject to the provisions of this Act, the maximum period for which a person may be detained with a view to his or her extradition and the rights guaranteed to him or her while detained shall be governed by the relevant provisions of the Code of Criminal Procedure.”
Relying on Article 6 § 1 of the Convention, the applicant maintained that he had been denied a fair hearing. More particularly, he alleged that his detention pending extradition to France had exceeded the period allowed by Spanish law and that had not been responsible for the delays. He further complained that, unlike the public prosecutor’s office, his lawyer had not been informed of the
Audiencia
Nacional
’s decision of 4 March 1999.
…
1.
The applicant complained of the length of the extradition proceedings and of the fact that his lawyer had not been informed of one of the decisions that had been delivered. He argued that his right to a fair hearing, as guaranteed by the Article 6 § 1 of the Convention, had thereby been infringed. That provision reads as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations or of any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”
However, the Court reiterates that the right not to be extradited, as such, is not one of the rights and freedoms recognised by the Convention and its Protocols (see K. and F. v. the Netherlands, application no. 12543/86, Commission decision of 2 December 1986, Decisions and Reports (DR) 51, p. 272). Furthermore, extradition proceedings do not concern a dispute (
contestation
) over an applicant’s civil rights and obligations or the determination of a criminal charge against him or her within the meaning of Article 6 of the Convention (see, among other authorities, Farmakopoulos v. Belgium, application no. 11683/85, Commission decision of 8 February 1990, DR 64, p. 52; B., H. and L. v. Austria, application no. 15776/89, Commission decision of 5 December 1989, DR 64, p. 264; and Raidl v. Austria, application no. 25342/94, Commission decision of 4 September 1995, DR 82-A, p. 134). It follows that this part of the application is incompatible
ratione
materiae
with the provisions of the Convention, within the meaning of Article 35 § 3, and must be rejected pursuant to Article 35 §
4.
…
For these reasons, the Court unanimously,
…
Declares
the remainder of the application inadmissible.