SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 68057/01 prezentată de Christian RABURDIN împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor LUI grefier de secțiune având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 noiembrie 1999, având în vedere decizia parțială din 11 iunie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Christian Rabourdin, este un resortisant francez, născut în 1943 la Grenoble. În momentul faptelor în litigiu, acesta era înscris în registrul rezidenților din Santa Cruz de Tenerife (Canaries). El execută o pedeapsă cu închisoarea într-un centru penitenciar din provincia Alava. În fața Curții, acesta este reprezentat de domnul Michel Feuerbach, avocat în baroul Strasbourg. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Detenția reclamantului și detenția sa provizorie de către instanța judecătorească nr. 2 a Granadilla de Abona (Tnerife) În 1996, ca urmare a anumitor informații primite de poliție cu privire la traficul internațional de stupefiante între Venezuela și Spania, aceasta a instituit un mecanism de supraveghere, inclusiv conversații telefonice de la mai multe persoane, printre care se număra reclamantul. Dispozitivul polițist a fost arestat de solicitant și de mai multe alte persoane în noaptea de 22 mai 1997, în timp ce în insula Tenerif se afla o încărcătură de aproximativ 250 kg de cocaină situată într-o barcă barată de către reclamantul din Venezuela. Un alt pachet de 50 kg de cocaină ascuns de către reclamant la sosirea sa la insula de mai sus într-una dintre navele sale ca amanetare a plății de către organizația de organizare a sumei convenite pentru transportul de droguri a fost descoperit de poliție și confiscat. La 23 mai 1997, reclamantul a fost reținut. La sfârșitul arestului, printr-o decizie din 25 mai 1997, instanța de judecată n 2 de Granadilla de Abona (Tnerife) l-a pus pe reclamant în arest provizoriu sub acuzația de crimă împotriva sănătății publice. Referindu-se la articolele 368 și 369-3 din Codul penal și la articolele 503 și 504 din Codul de procedură penală, judecătorul și-a întemeiat decizia pe indicii de vinovăție care îl împovărau pe solicitant, gravitatea faptelor legate de traficul de droguri de mare amploare (aproximativ 300 kg de cocaină confiscată) și riscul nereprezentării la proces. În perioada mai 1997-sfârșitul anului 1997, instanța de judecată a efectuat diverse acte de informare, cum ar fi audierea reclamantului, transmiterea unei comisii de recurs la Venezuela cu privire la tranzacțiile bancare efectuate în această țară de către reclamant etc. În plus, el a emis mai multe ordonanțe privind detenția sau eliberarea provizorie a mai multor persoane implicate în trafic. Deliberarea în favoarea La data de 21 decembrie 1998, instanța de judecată nr. 2 din cadrul Tribunalului de Primă Instanță a închis landurile și a retrimis persoanele puse sub acuzare, inclusiv reclamantul, pentru judecare în fața instanței judecătorești din cadrul Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Uniunii Europene a Curții a Curții a Justiție a Curții a Justiție a Curții a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Curții a Uniunii Europene a Curții a Curții a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Curții a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Consiliului de Justiție, a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Uniunii Europene a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului de Justiție, a Uniunii Europene a Consiliului și a Consiliului de Justiție și a Uniunii Europene a Consiliului de Justiție, a Consiliului de Justiție de Justiție de Justiție, în de Justiție și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului de Justiție, în de Justiție, La 24 februarie 1999, audiencia Nacional a fost format din 7 130 de foi, 45 de cămăși conținând transcrierile telefonice și 22 de piese sau dosare personale pentru fiecare inculpat. La 10 martie 1999, ministerul public a solicitat deschiderea procesului pentru doisprezece dintre inculpați, inclusiv pe reclamant, și refuzul de a fi judecat pentru ceilalți opt inculpați. La 16 martie 1999, audiencia Nacional a acordat dreptul la cererea procurorului public. a decis să audieze procuratura, precum și acuzații și apărătorii acestora în ceea ce privește prelungirea detenției provizorii. După ședința părților, la: Audiencia Nacional , printr-o ordonanță din 17 mai 1999, a ordonat menținerea în custodia provizorie a recurentului. Ea a considerat că menținerea în detenție se justifica având în vedere natura faptelor urmărite, la pedeapsa care putea fi reținută, în stadiul procedurii, și că riscul de scurgere a reclamantului persistă. Împotriva acestei decizii, reclamantul a prezentat o acțiune de súplicare. . Prin decizia din 7 iunie 1999, audiencia Nacional a respins acțiunea, subliniind necesitatea de a asigura prezența reclamantului în cadrul procesului care trebuie să aibă loc în cel mai scurt timp, precum și faptul că nu există nicio alternativă posibilă la detenția provizorie care să garanteze prezența reclamantului în timpul procesului. Pe tot parcursul procedurii care a avut loc în fața lui Audiencia nacional, au fost efectuate numeroase acte de informare (interogare, confruntări, comisii internaționale). Invocând art. 17 din Constituție (dreptul la libertate și securitate), reclamantul a formulat o acțiune la amgaro în fața Tribunalului Constituțional, care, printr-o decizie din 11 noiembrie 1999, l-a respins din următoarele motive (...) lectura hotărârilor judecătorești atacate permite deducerea faptului că camera de la: Audiencia Nacional a decis să prelungească detenția provizorie a reclamantului după ce a ascultat și a apreciat existența unor circumstanțe conforme în sensul Constituției pentru adoptarea măsurii în cauză, cum ar fi riscul de scurgere sau necesitatea de a asigura prezența reclamantului de amgaro în cadrul procesului public. (...) privind calificarea faptelor, reclamantul a solicitat din nou eliberarea sa. printr-o decizie din 15 octombrie 1999, ladiennecia Nacional a respins cererea sa din următoarele motive: În ceea ce privește circumstanțele personale ale recurentului, Christian Rabourdin, secțiunea a treia a acestei camere penale a avut deja ocazia de a se pronunța în detaliu în cursul examinării recursului la recurs împotriva deciziei instanței judecătorești de a respinge cererea de eliberare a dreptului. Decizia în cauză, în temeiul dreptului său n 4 analizează existența rațională a pepetrării de către domnul Rabourdin a unei acuzații grave împotriva sa (operațiunea de introducere în Spania de la Venezuela de 250 kg de cocaină de care ar fi la locul de muncă). Aceste fapte constituie un fundament material și fapt suficient pentru adoptarea măsurii și menținerea acesteia, dacă este necesar. În această privință, se subliniază faptul că reclamantul nu are cetățenia spaniolă și că se află în această țară în mod accidental, gravitatea faptului delicvent și posibilitatea reală de a evita consecințele juridice foarte grave care decurg din acuzația de care a făcut obiectul. Alte elemente sunt, de asemenea, evidențiate, cum ar fi faptul că au suferit un infarct miocardic în 1995 și starea sa actuală de sănătate, fără a fi însă suficiente pentru a anula riscul de neprezentare și pentru a face situația disproporționată. Această instanță împărtășește pe deplin aceste considerații și criteriul reținut și consideră că timpul scurs de atunci nu este semnificativ în fața reducerii riscului de evadare, nici nu face ca situația să fie disproporționată (...) menținerea măsurii preventive de detenție provizorie a persoanei acuzate. Desfășurarea procedurii pe fond La 10 mai 1999, lamaiecia Nacional a stabilit definitiv calendarul pentru prezentarea de către apărarea acuzaților a memoriilor lor în apărare. După încheierea fazei de depunere de către părți a memoriilor lor de calificare a faptelor și după rezolvarea unor incidente de procedură, la 18 noiembrie 1999, Camera Penală a Audiencia Nacional în scris. - Ordonanța de închidere a probelor prezentate de părți și a stabilit, la 9 decembrie 1999, începutul ședinței publice. În memoriul său în apărare, reclamantul a solicitat, printre altele, nulitatea dovezii care consta în transcrierea convorbirilor telefonice puse sub ascultare de poliție. El a susținut în special lipsa controlului transcrierilor de către grefierul Tribunalului, precum și absența audierii casetelor conținând convorbirile. La 9 decembrie 1999, data la care a fost inițiat procesul public, avocații mai multor inculpați nu s-au prezentat în instanță. Consiliul reclamantului a solicitat amânarea arestului pe motiv că acesta din urmă, fiind victima unei prăbușiri în închisoare, nu a avut timp să se ocupe cu el. Camera a decis amânarea luării în custodie la 10 și 11 ianuarie 2000. Ca urmare a unei noi cereri de suspendare a lanului, camera a decis să amâne ședința la 14 și 15 februarie 2000. Recurentul și alți câțiva acuzați au fost condamnați la o crimă împotriva sănătății publice și au fost condamnați fiecare la o pedeapsă de 12 ani la închisoare, precum și la plata unei amenzi de trei mii de milioane de pesetas. La 25 septembrie 2000, reclamantul s-a ocupat de casarea în fața Tribunalului Suprem. Prin hotărârea contradictorie din 29 mai 2001, Tribunalul Suprem a respins recursul pentru nefondare. Invocând art. 18 alineatul (3) (dreptul la respect pentru comunicări) și art. 24 2 (principiul prezumției de nevinovăție) a Constituției, reclamantul a formulat o acțiune în fața unei instanțe judecătorești din 13 mai 2002, declarând recursul inadmisibil pentru nefondare. Tribunalul Constituțional și-a amintit jurisprudența potrivit căreia neregulile care se produc nu în momentul punerii în aplicare a interceptărilor, ci la integrarea rezultatului interceptărilor telefonice în procesul penal, nu au constituit o încălcare a dreptului constituțional invocat. În ceea ce privește presupusa încălcare a prezumției de nevinovăție, Tribunalul Constituțional a constatat că reclamantul a fost condamnat pe baza unui set de elemente de probă liber dezbătute, considerate suficiente de instanța din fond. Procedura de extrădare a reclamantului în paralel, la: Audiencia Nacional a examinat o cerere de extrădare depusă de autoritățile franceze împotriva reclamantului pentru fapte de asociere a răufăcătorilor din această țară, în jurul anului 1993, pentru care fusese deținut provizoriu în Franța timp de un an și din care, printr-o hotărâre a Tribunalului de Mare Instanță din Marsilia din 23 ianuarie 1997, a fost condamnat în mod implicit la o pedeapsă de șapte ani de închisoare. Printr-o decizie din 25 septembrie 2000, audiencia Nacional a fost de acord cu extrădarea, considerând că condițiile legale erau îndeplinite. Împotriva acestei decizii, reclamantul a interietat o acțiune de súplicare, care a fost respinsă printr-o decizie a audiencia travaliu din 27 noiembrie 2000. Invocând art. 24 din Constituție, reclamantul a formulat o acțiune de recurs din printr-o decizie din 1 iunie 2001, Înalta Instanță a respins acțiunea ca fiind în mod vădit nefondată, susținând că procedura de extrădare era în conformitate cu cerințele legale și cu respectarea procesului echitabil și a prezumției de nevinovăție. Dreptul intern relevant Constituția art. 17 alineatul (1) și (4) (1) Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât în cazurile prevăzute de acest articol și de lege. 4. (...) Legea va stabili durata maximă a detenției provizorii. (o lună și o zi până la șase luni), un an pentru o pedeapsă cu închisoarea (șase luni și o zi până la șase ani) și doi ani pentru o pedeapsă mai grea. În aceste din urmă două cazuri, în prezența unor circumstanțe care să susțină că cauza nu poate fi judecată în aceste termene și că acuzatul riscă să se sustragă justiției, detenția poate fi prelungită până la doi și, respectiv, patru ani. Prelungirea detenției provizorii va fi pronunțată prin ordonanță, după audierea pârâtului și a reprezentantului Parchetului. Reclamantul se plânge că durata detenției sale provizorii, respectiv trei ani și 28 de zile, este excesivă și contrară art. 5 alin. (3) din Convenție. În această privință, el subliniază că, având reședința sa în Santa Cruz de În observațiile sale ca răspuns la observațiile guvernului, reclamantul a reiterat obiecțiile pe care le-a invocat în cererea sa inițială, și anume că Õ nu a avut dreptul la o a doua instanță pentru a contesta viciile existente în procedura de luare a probelor și a mărturiilor (art. 13 din convenție) și că perchezițiile asupra navelor au fost efectuate fără autorizarea necesară [art. 8 alineatul (1) din convenție]. În conformitate cu art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamantul se plânge că durata detenției sale provizorii a fost excesivă. Dispoziția invocată se citește după cum urmează: art. 5 alineatul (3) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (1) litera (c) din prezentul articol, trebuie să fie adusă imediat în fața unui judecător sau alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezența persoanei respective în termen scurt Perioada care trebuie luată în considerare Perioada care urmează să fie luată în considerare a început cu arestarea reclamantului și cu arestarea sa la 23 mai 1997. Aceasta este continuată prin plasarea sa în detenție provizorie la 25 mai 1997, și se încheie la 20 iunie 2000 cu hotărârea Curții a Uniunii Europene pe fond. Încarcerarea în litigiu totală se întinde, prin urmare, pe o perioadă de trei ani și 28 de zile. Caracterul rezonabil al duratei detenției Teze a părților Guvernul consideră că acest litigiu este vădit nefondat și reamintește că arestarea provizorie a reclamantului a avut loc în cadrul unei proceduri penale urmate împotriva unei organizații criminale de trafic de droguri care reprezintă o amenințare gravă la adresa sănătății și bunăstării persoanelor. În această privință, acesta subliniază faptul că faptele reproșate reclamantului erau deosebit de grave, din moment ce era acuzat de introducerea în Spania a unei cantități mari de cocaină. Pedeapsa poate fi asumată (peste 10 ani de închisoare) fiind deosebit de grea, riscul de scurgere era cu atât mai mare. În plus, guvernul subliniază că, încă din 1992, reclamantul făcea parte dintr-o organizație criminală care se consacră introducerii în Franța a narcoticelor, așa cum se dovedește prin condamnarea sa în Franța, printr-o sentință din 23 În ianuarie 1997, la șapte ani de închisoare pentru asociere de răufăcători. Această condamnare a dus la o cerere de extrădare din partea autorităților franceze și care se încheie printr-o decizie de la l mail audiencia nacional din 25 septembrie 2000 de autorizare a extrădării sale în Franța. Guvernul subliniază că, din păcate, fuga de persoane acuzate de trafic de droguri este frecventă, iar societatea este deosebit de sensibilă la cazurile de neprezentare în judecată a acestor persoane. În primul rând, guvernul susține complexitatea cazului, după cum reiese din faptul că dosarul este alcătuit din peste 7 000 de foi și peste 60 de tome pentru cei douăzeci de inculpați din care doisprezece au fost judecați. De exemplu, guvernul face referire la numeroase acte și decizii luate de instanțele de judecată și jurisdicții, cum ar fi perchezițiile, interceptarea convorbirilor telefonice și controlul corespondenței, audierea inculpaților de către instanța de judecată, confruntarea, transmiterea de comisii internaționale în Regatul Unit, Venezuela, Italia. Reclamantul subliniază că menținerea sa în detenție provizorie s-a bazat numai pe riscul de evadare și pe necesitatea de a asigura prezența sa în tribunalul de judecată, precum și pe faptul că nu se poate lua în considerare garanția de reprezentare în timpul procesului. În această privință, reclamantul consideră că motivele reținute de instanțele spaniole nu se referă la niciun motiv. În special, trimiterea la procedura de extrădare nu poate constitui o circumstanță care să aducă atingere unei dispoziții prealabile din partea sa de a nu fi invocată în instanța de judecată din care face parte nu era cunoscută de instanțele care au pronunțat cu privire la menținerea sa în detenție provizorie. Reclamantul adaugă că, în niciun moment, nu a fost susținut sau justificat că menținerea sa în detenție ar fi compromis manifestarea adevărului sau ar fi pus o amenințare la adresa coinculpaților săi sau a martorilor săi. De asemenea, acesta a subliniat că nu a contribuit la întârzierea procesului. În concluzie, Comitetul consideră că durata detenției sale provizorii nu este justificată și cu consecință încalcă art. 5 alin. (3) din Convenție. Evaluarea Curții Principii din jurisprudența Curții Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților judiciare naționale sarcina de a se asigura că, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rațiunii. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau pot exclude existența unei cerințe de interes public care să justifice, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să prezinte un raport în deciziile lor privind cererile de extindere. Curtea trebuie să stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. Persistența motivelor plauzibile de a reține persoana arestată pentru comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non de regularitatea menținerii în detenție, dar care, după o perioadă de timp, nu mai este suficientă; atunci Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. În cazul în care autoritățile naționale competente se dovedesc a fi mai relevante și mai puțin semnificative, Curtea verifică, în plus, dacă autoritățile naționale competente au acordat o atenție specială continuării procedurii (a se vedea în special Hotărârea Letellier c. Franța din 26 iunie 1991, seria A n 207, p. 18 § 35; I.A. c. Franța din 23 septembrie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-VII, p. 2978-2979, § 102 Kudla c. Polonia [GC], n 30210/96, § 110-111, CEDO-2000-XI). Prima încarcerare a reclamantului, condusă de instanța judecătorească din Granadilla de Abona la 25 mai 1997, care rezultă din plasarea sa inițială în detenție, nu necesită o examinare specială a Curții atâta timp cât este ușor să se înțeleagă că aceasta a fost justificată de existența unor suspiciuni care îl împovărează pe solicitant, având în vedere natura criminală a faptelor care i-au fost reproșate. Astfel, natura infracțiunilor care trebuie elucidate și cerințele de interdicție au putut justifica o astfel de detenție (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Ömache c. Franța din 27 noiembrie 1991, seria A n 218, p. 24, § 47). Ulterior, instanțele sesizate au refuzat eliberarea reclamantului pe baza persistenței unor suspiciuni grave cu privire la aceasta, a gravității faptelor reproșate, a lipsei de garanții de reprezentare în fața justiției și a necesității de a-și prezenta observațiile. În primul rând, Curtea arată că sarcinile care îl împovărau pe solicitant se bazau în speță pe fapte materiale, în special pe arestarea sa, precum și pe cea a mai multor alte persoane în noaptea de 22 mai 1997, în timp ce ..au debarcat în insula Tenerif o încărcătură de aproximativ 300 kg de cocaină situată într-o barcă barată de reclamantă din Venezuela. Cu toate acestea, Curtea amintește că existența unei vinovății grave față de un inculpat nu justifică, singură, menținerea în detenție provizorie. Într-adevăr, până la condamnarea sa, un inculpat este prezumat nevinovat, iar obiectul articolului 5 alineatul (3) este Neumeister c. Austria din 27 iunie 1968, seria A n 8, p. 37, § 4 și Tomasi c. Franța din 27 august 1992, seria A n 241-A, p. 35 alineatul 84). În ceea ce privește al doilea motiv, Curtea recunoaște că, prin gravitatea lor specială și prin reacția publicului față de acestea, anumite infracțiuni cauzează o tulburare de ordin social care justifică, cel puțin pentru o perioadă de timp, reținerea provizorie. Cu toate acestea, nu se poate estima că acest element relevant și suficient se bazează pe fapte de natură să arate că extinderea deținuților ar afecta ordinea publică. În plus, detenția nu rămâne legitimă decât în cazul în care ordinea publică rămâne efectiv amenințată; continuarea sa nu poate fi utilizată pentru anticiparea unei pedepse privative de libertate (hotărârea Letellier) § 51. În speță, Curtea arată că instanțele s-au întemeiat pe faptul că: este vorba despre un trafic internațional de narcotice de mare amploare, care implică mai multe sute de kilograme de cocaină, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește pericolul de evadare, Curtea amintește că un astfel de pericol nu se bucură doar pe baza unor considerații care țin de gravitatea pedepsei, ci și în funcție de un ansamblu de elemente, cum ar fi caracterul de la Neumeister menționat anterior, p. 37 alin. 4). Curtea arată că, în speță, anumite hotărâri au menționat gravitatea pedepsei, precum și faptul că reclamantul nu avea naționalitatea spaniolă, elemente care, potrivit instanțelor interne, puneau la îndoială garanțiile de reprezentare ale reclamantului. Curtea ia notă de faptul că instanțele au examinat alte elemente, cum ar fi lipsa unor legături stabile ale reclamantului în Spania sau starea sa de sănătate care nu a fost considerată incompatibilă cu detenția (a se vedea decizia din 15 octombrie 1999 a Comisiei). Curtea consideră că aceste motive sunt suficient de precise și pertinente. În plus, Curtea arată că reclamantul și-a exercitat anterior competența față de justiția franceză în cadrul unei proceduri penale urmate împotriva sa pentru asocierea de răufăcători, ceea ce a condus la cererea de extrădare care îl privește prezentată de autoritățile franceze. Deși Curtea nu se poate baza pe acest fapt care nu era cunoscut de instanțele spaniole atunci când au decis asupra menținerii sale în detenție provizorie, aceasta consideră totuși că: el tinde să confirme modul în care autoritățile judiciare au considerat temeinicia riscului de evadare (a se vedea mutatis mutandis) , Vilvarajah și alții împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A n 215, p. 36, § 107. Curtea trebuie, în ultimă instanță, să examineze desfășurarea procedurii. Aceasta amintește că celeritatea specială la care un inculpat are dreptul în examinarea cazului său nu trebuie să afecteze eforturile magistraților de a-și îndeplini sarcinile cu atenție (hotărârea Tomasi menționată anterior, p. 39, § 102). Curtea observă că, în cazul unei cauze complexe privind traficul internațional de narcotice, în care au fost puse în discuție 20 de persoane, și care a necesitat un număr foarte mare de acte de informare (interogări, confruntări, comisii internaionale). Aceasta arată, de asemenea, că este vorba despre un ritm susținut și că nu a existat nici un moment de latență. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că durata detenției provizorii a reclamantului nu a depășit termenul rezonabil mai mare decât cel prevăzut la art. 5 alin. (3) din Convenție. Reclamantul se plânge că nu a avut dreptul la o a doua instanță competentă să reexamineze dovezile și mărturiile, și: art. 13 din convenție, al cărei text este următorul: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că această dispoziție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită invocarea drepturilor și libertăților consacrate de convenție. Prin urmare, această dispoziție are drept consecință obligația de a solicita o acțiune internă care să aibă drept de acțiune competența de a cunoaște conținutul fondului întemeiat pe convenție și de a oferi redresarea corespunzătoare, chiar dacă statele contractante au o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește modul în care să se conformeze obligațiilor pe care le le face această dispoziție. Acțiunea trebuie să fie în practică și în drept, în special în acest sens, că exercitarea sa nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat de actele sau omisiunile autorităților din statul membru în cauză (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Aydin c. Turcia din 25 septembrie 1997, Rec., 1997-VI, p. 1895 În speță, Curtea ia notă de faptul că reclamantul a putut, fără obstacole, să se poată adresa în casation în fața Tribunalului Suprem, apoi să introducă o acțiune d În această privință, Comisia reamintește că art. 13 din convenție garantează dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, lucru de care reclamantul a beneficiat, și nu cel de a obține câștig de cauză. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. În cele din urmă, reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 8 alineatul (1) din Convenție, în special din cauza faptului că perchezițiile asupra ambarcațiunilor nu ar fi făcut obiectul autorizațiilor necesare. Cu toate acestea, Curtea arată că reclamantul a omis să prezinte acest aspect în cadrul acțiunii d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . în fața Tribunalului Constituțional și, prin urmare, nu a îndeplinit condiția de epuizare a căilor de atac interne în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție. În consecință, aceasta trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Michael O
de la requête n
o
68057/01
présentée par Christian RABOURDIN
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 novembre 2003 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM
M.
Pellonpää
,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi
,
M
me
E.
Fura-Sandström
,
juges
,
M.
A.
Pastor Ridruejo,
juge
ad hoc,
et de M. M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 novembre 1999,
Vu la décision partielle du 11 juin 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Christian Rabourdin, est un ressortissant français, né en 1943 à Grenoble. Au moment des faits litigieux, il était inscrit au registre de résidents de Santa Cruz de Tenerife (Canaries). Il purge une peine de prison dans un centre pénitentiaire de la province d’Alava. Devant la Cour, il est représenté par M
e
Michel Feuerbach, avocat au barreau de Strasbourg.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La détention du requérant et son placement en détention provisoire par le juge d’instruction n
o
2 de Granadilla de Abona (Ténérife)
En 1996, à la suite de certaines informations reçues par la police concernant un trafic international de stupéfiants entre le Vénézuela et l’Espagne, celle-ci mit en place un dispositif de surveillance, notamment des conversations téléphoniques de plusieurs personnes, parmi lesquelles figurait le requérant. Le dispositif policier permit l’arrestation du requérant et de plusieurs autres personnes la nuit du 22 mai 1997, alors qu’ils débarquaient dans l’île de Ténérife un chargement d’environ 250 kg de cocaïne se trouvant dans un bateau barré par le requérant en provenance du Vénézuela. Un autre paquet de 50 kg de cocaïne caché par le requérant à son arrivée à l’île de Tenerife dans un de ses bateaux en gage du paiement par l’organisation de la somme convenue pour le transport de la drogue fut découvert par la police et saisi.
Le 23 mai 1997, le requérant fut placé en garde à vue. Au terme de la garde à vue, par une décision du 25 mai 1997, le juge d’instruction n
o
2 de Granadilla de Abona (Ténérife) plaça le requérant en détention provisoire sous l’accusation d’un délit contre la santé publique. Se référant aux articles 368 et 369-3 du code pénal et aux articles 503 et 504 du code de procédure pénale, le juge fonda sa décision sur les indices de culpabilité pesant sur le requérant, la gravité des faits s’agissant d’un trafic de drogue d’une grande ampleur (environ 300 kg de cocaïne saisie) et le risque de non représentation au procès.
Entre mai 1997 et fin 1997, le juge d’instruction réalisa divers actes d’instruction tels que l’audition du requérant, la transmission d’une commission rogatoire au Vénézuela au sujet des transactions bancaires réalisées dans ce pays par le requérant, etc. En outre, il rendit plusieurs ordonnances concernant la mise en détention ou la libération provisoire de plusieurs personnes impliquées dans le trafic.
2.
Le dessaisissement en faveur de l’
Audiencia Nacional
Par une décision du 2 mars 1998, le juge d’instruction de Granadilla de Abona se dessaisit de l’affaire au profit du tribunal central d’instruction de l’
Audiencia Nacional
. L’affaire fut transférée au juge central d’instruction n
o
2 de l’
Audiencia Nacional
qui, entre autres, confirma le maintien en détention provisoire du requérant.
Le 21 décembre 1998, le juge d’instruction n
o
2 de l’
Audiencia Nacional
clôture l’instruction et renvoya les personnes mises en examen, dont le requérant, pour jugement devant la formation de jugement de l’
Audiencia Nacional
. L’ensemble des pièces du dossier d’instruction était composé de 7
130 feuillets, 45 chemises contenant les transcriptions téléphoniques et 22
pièces ou dossiers personnels concernant chaque accusé.
Le 24 février 1999, l’
Audiencia Nacional
ouvrit la phase de jugement. Le 10 mars 1999, le ministère public sollicita l’ouverture du procès pour douze des accusés, dont le requérant, et le non-lieu pour les huit autres accusés. Le 16 mars 1999, l’
Audiencia Nacional
fit droit à la demande du ministère public.
Le 8 avril 1999, l’
Audiencia Nacional
décida d’entendre le ministère public ainsi que les accusés et leurs défenseurs au sujet de la prorogation de la détention provisoire. Après avoir entendu les parties, l’
Audiencia Nacional
, par une ordonnance du 17 mai 1999, ordonna le maintien en détention provisoire du requérant. Elle estima que le maintien en détention se justifiait eu égard à la nature des faits poursuivis, à la peine pouvant être encourue, à l’état de la procédure, et au fait que le risque de fuite du requérant persistait. Contre cette décision, le requérant présenta un recours de
súplica
. Par une décision du 7 juin 1999, l’
Audiencia Nacional
rejeta le recours en soulignant la nécessité de s’assurer de la présence du requérant lors du procès devant se dérouler dans les plus brefs délais, et au fait qu’il n’existait aucune alternative possible à la détention provisoire permettant de garantir la comparution du requérant lors du procès.
Tout au long de la procédure se déroulant devant l
’Audiencia nacional
, de très nombreux actes d’instruction (interrogatoires, confrontations, commissions rogatoires internationales) furent réalisés.
Invoquant l’article 17 de la Constitution (droit à la liberté et à la sûreté), le requérant forma un recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel, qui, par une décision du 11 novembre de 1999, le rejeta pour les motifs suivants
:
«
(...) la lecture des décisions judiciaires attaquées permet de déduire que la chambre de l’
Audiencia Nacional
a décidé de proroger la détention provisoire du requérant après l’avoir entendu et avoir apprécié l’existence de circonstances conformes aux fins de la Constitution pour l’adoption de la mesure litigieuse tels que le risque de fuite ou la nécessité d’assurer la présence du demandeur d’
amparo
lors de l’audience publique. (...) »
Dans son mémoire adressé à l’
Audiencia Nacional
portant qualification des faits, le requérant sollicita de nouveau sa mise en liberté. Par une décision du 15 octobre 1999, l’
Audiencia Nacional
rejeta sa demande pour les motifs suivants
:
«
1.
Concernant les circonstances personnelles du requérant, Christian Rabourdin, la section troisième de cette chambre pénale a déjà eu l’occasion de se prononcer de manière détaillée lors de l’examen du recours d’appel contre la décision du juge d’instruction rejetant la demande de mise en liberté.
La décision en question, dans son fondement en droit n
o
4 analyse l’existence d’indices rationnels relatifs à la perpétration par Monsieur Rabourdin d’un délit motivant une accusation grave à son encontre (opération d’introduction en Espagne depuis le Vénézuela de 250 kg de cocaïne dont il serait l’organisateur). Ces faits constituent un fondement matériel et factuel suffisant pour l’adoption de la mesure et son maintien si nécessaire.
La décision analyse l’éventuel risque de fuite et les éléments d’enracinement personnel allégués. A cet égard, il est souligné que le requérant n’a pas la nationalité espagnole et qu’il se trouve dans ce pays de manière fortuite, la gravité du fait délictueux et la possibilité réelle de vouloir se soustraire aux conséquences juridiques très graves découlant de l’accusation dont il a fait l’objet.
D’autres éléments sont également mis en relief tels que le fait d’avoir souffert un infarctus du myocarde en 1995 ainsi que son état de santé actuel, sans que cela ne soit toutefois suffisant pour annuler le risque de non comparution ni rendre la situation disproportionnée.
2.
Ce tribunal partage pleinement ces considérations et le critère retenu, et estime que le temps écoulé depuis n’est pas significatif face à la diminution du risque de fuite, pas plus qu’il ne rend la situation disproportionnée (...) le maintien de la mesure préventive de détention provisoire de l’inculpé.
»
3.
Déroulement de la procédure sur le fond
Le 10 mai 1999, l’
Audiencia Nacional
fixa définitivement le calendrier pour la présentation par la défense des accusés de leurs mémoires en défense. Une fois achevée la phase de soumission par les parties de leurs mémoires qualificatifs des faits, et après avoir réglé certains incidents de procédure, le 18 novembre 1999, la chambre pénale de l’
Audiencia Nacional
rendit l’ordonnance de clôture des preuves soumises par les parties et fixa au 9 décembre 1999, le début de l’audience publique. Dans son mémoire en défense, le requérant sollicita notamment la nullité de la preuve consistant dans la transcription des conversations téléphoniques mises sur écoute par la police. Il alléguait en particulier l’absence de contrôle des transcriptions par le greffier du tribunal ainsi que l’absence d’audition des cassettes contenant les conversations.
Le 9 décembre 1999, date du début de l’audience publique, les avocats de plusieurs accusés ne comparurent pas. Le conseil du requérant sollicita l’ajournement de l’audience au motif que ce dernier, ayant été victime d’une chute en prison, il n’avait pas eu le temps de s’entretenir avec lui. La chambre décida l’ajournement de l’audience aux 10 et 11 janvier 2000.
A la suite d’une nouvelle demande de suspension de l’audience, la chambre décida le report de l’audience aux 14 et 15 février 2000.
L’audience publique débuta le 14 février 2000. Après avoir tenu huit
sessions, elle s’acheva le 5 avril 2000.
Le 20 juin 2000, la chambre pénale de l’
Audiencia Nacional
rendit son jugement. Le requérant et plusieurs autres accusés se virent reconnus coupables d’un délit contre la santé publique et furent condamnés chacun à une peine de prison de douze ans ainsi qu’au paiement d’une amende de trois mille millions de pesetas. S’agissant du moyen de défense du requérant concernant la nullité des transcription des conversations téléphoniques, l’
Audiencia Nacional
fit droit au moyen et les écarta en tant que moyen de preuve.
Le 25 septembre 2000, le requérant se pourvut en cassation auprès du Tribunal suprême. Par un arrêt contradictoire du 29 mai 2001,
le Tribunal suprême rejeta le pourvoi pour défaut de fondement.
Invoquant les articles 18 § 3 (droit au respect des communications) et 24
§
2 (principe de la présomption d’innocence) de la Constitution, le requérant forma un recours d’
amparo
. Par une décision du 13 mai 2002, la haute juridiction déclara le recours irrecevable pour défaut de fondement. S’agissant du grief tiré de l’article 18 § 3 de la Constitution, le Tribunal constitutionnel rappela sa jurisprudence selon laquelle les irrégularités se produisant, non lors de la mise en œuvre des écoutes, mais lors de l’incorporation du résultat des écoutes téléphoniques au procès pénal, n’entraînaient pas violation du droit constitutionnel invoqué. Au demeurant, le tribunal constata que l’
Audiencia Nacional
avait écarté en tant qu’élément de preuve le résultat des écoutes téléphoniques concernant le requérant. Quant à la prétendue violation de la présomption d’innocence, le Tribunal constitutionnel constata que le requérant avait été condamné sur la base d’un ensemble d’éléments de preuve librement débattus, jugées suffisantes par la juridiction du fond.
4.
La procédure d’extradition du requérant
Parallèlement, l’
Audiencia Nacional
examina une demande d’extradition présentée par les autorités françaises à l’encontre du requérant pour des faits d’association de malfaiteurs commis dans ce pays, aux environs de 1993, pour lesquels il avait été détenu provisoirement en France pendant un an, et en raison desquels, par un jugement du tribunal de grande instance de Marseille du 23 janvier 1997, il fut condamné par défaut à une peine de sept ans de prison.
Par une décision du 25 septembre 2000, l’
Audiencia Nacional
accorda l’extradition en considérant que les conditions légales étaient remplies. Contre cette décision, le requérant interjeta un recours de
súplica
, qui fut rejeté par une décision de l’
Audiencia Nacional
du 27 novembre 2000.
Invoquant l’article 24 de la Constitution, le requérant forma un recours d’
amparo
auprès du Tribunal constitutionnel. Par une décision du 1
er
juin
2001, la haute juridiction rejeta le recours comme étant manifestement mal fondé en relevant que la procédure d’extradition s’était déroulée conformément aux exigences légales et dans le respect du procès équitable et de la présomption d’innocence.
B.
Le droit interne pertinent
1.
La Constitution
Article 17 § 1 et 4
«
1.Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté sauf dans les cas prévus par cet article et par la loi.
4.(...) La loi fixera la durée maximale de la détention provisoire. »
2.
Code de procédure pénale
Article 504 § 4
«
La détention provisoire ne pourra dépasser trois mois pour une infraction passible d’une peine d’
arresto mayor
(un mois et un jour à six mois), un an pour une peine de
prisión menor
(six mois et un jour à six ans), et deux ans lorsque la peine encourue est plus lourde. Dans ces deux derniers cas, en présence de circonstances portant à croire que l’affaire ne pourra être jugée dans ces délais et que l’inculpé risque de se soustraire à la justice, la détention pourra être prolongée respectivement jusqu’à deux et quatre ans. La prolongation de la détention provisoire sera prononcée par ordonnance, après audition de l’inculpé et du représentant du parquet.
»
Le requérant se plaint que la durée de sa détention provisoire, à savoir trois
ans et vingt-huit jours, est excessive et contraire à l’article 5 § 3 de la Convention. A cet égard, il souligne qu’en ayant sa résidence à Santa Cruz de Tenerife, le risque de fuite était fortement amoindri.
Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, le requérant a réitéré les griefs qu’il avait soulevé dans sa requête initiale, à savoir qu’il n’avait pas eu droit à une deuxième instance pour contester les vices existant dans la procédure d’obtention des preuves et des témoignages (article 13 de la Convention) et que les perquisitions sur les bateaux avaient été opérées sans les autorisations nécessaires (article 8 § 1 de la Convention).
1.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint que la durée de sa détention provisoire a été excessive. La disposition invoquée se lit comme suit
:
Article 5 § 3
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un
juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires, et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience
».
A.
Période à prendre en considération
La période à considérer a débuté avec l’arrestation du requérant et sa mise en garde à vue le 23 mai 1997. Elle s’est poursuivie par son placement en détention provisoire le 25 mai 1997, et s’est achevée le 20 juin 2000 avec le jugement de
l’Audiencia Nacional
sur le fond de l’affaire. L’incarcération litigieuse totale s’étend donc sur trois ans et vingt-huit jours.
B.
Le caractère raisonnable de la durée de la détention
1.
Thèses des parties
Le Gouvernement considère que ce grief est manifestement mal fondé. Il rappelle que la détention provisoire du requérant est intervenue dans le cadre d’une procédure pénale suivie à l’encontre d’une organisation criminelle de trafic de stupéfiants représentant une grave menace pour la santé et le bien-être des personnes. A cet égard, il fait observer que les faits reprochés au requérant étaient particulièrement graves puisqu’il était accusé d’introduire en Espagne une grande quantité de cocaïne. La peine pouvant être encourue (supérieure à dix ans d’emprisonnement) étant particulièrement lourde, le risque de fuite était d’autant plus grand. Par ailleurs, le Gouvernement souligne que dès 1992, le requérant faisait partie d’une organisation criminelle se consacrant à l’introduction en France de stupéfiants comme cela est prouvé par sa condamnation en France, par un jugement du 23
janvier 1997, à sept ans d’emprisonnement pour association de malfaiteurs. Cette condamnation a donné lieu à une demande d’extradition présentée par les autorités françaises et qui s’est achevée par une décision de l’
Audiencia nacional
du 25 septembre 2000 autorisant son extradition en France.
Le Gouvernement souligne que la fuite de personnes poursuivies pour trafic de drogue est malheureusement fréquente. Or, la société est particulièrement sensible face aux cas de défaut de comparution en jugement de ces personnes.
Pour ce qui est de la conduite de la
procédure, le Gouvernement fait valoir en premier lieu la complexité de l’affaire, comme en témoigne le fait que le dossier se compose de plus de 7 000 feuillets et de plus de 60 tomes concernant les vingt
accusés dont douze furent traduits en jugement. A titre d’exemple, le Gouvernement fait état de multiples actes et décisions prises par les juridictions d’instruction et de jugement tels que perquisitions, mises sous écoute des conversations téléphoniques et contrôle de la correspondance, auditions des accusés par le juge d’instruction, confrontations, transmission de commissions rogatoires internationales au Royaume-Uni, Venezuela, Italie.
Le requérant souligne que son maintien en détention provisoire n’a été fondé que sur le risque de fuite et sur la nécessité d’assurer sa présence lors de l’audience de jugement ainsi que sur le fait qu’il n’existait pas d’alternative à la garantie de représentation lors du procès. A cet égard, le requérant estime que les motifs retenus par les juridictions espagnoles ne s’appuient sur aucune considération. En particulier, la référence à la procédure d’extradition ne saurait constituer une circonstance préjugeant d’une prédisposition de sa part à ne pas comparaître au procès puisqu’elle n’était pas connue par les juridictions ayant statué sur son maintien en détention provisoire. Le requérant ajoute qu’à aucun moment il n’a été soutenu ni justifié que son maintien en détention aurait compromis la manifestation de la vérité ou aurait fait peser une menace sur ses coïnculpés ou d’éventuels témoins. Il fait également observer qu’il n’a pas contribué à retarder l’issue de la procédure. En conclusion, il considère que la durée de sa détention provisoire n’apparaît pas justifiée et emporte violation de l’article
5 § 3 de la Convention.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Principes se dégageant de la jurisprudence de la Cour
La Cour rappelle qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou à écarter l’existence d’une exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans ces décisions, ainsi que des faits non controuvés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention.
La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition
sine qua non
de la régularité du maintien en détention, mais qui, au bout d’un certain temps, ne suffit plus ; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », la Cour cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir, notamment, les arrêts
Letellier c. France
du 26 juin 1991, série A n
o
207, p. 18, § 35 ;
I.A. c.
France
du 23 septembre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VII, pp. 2978-2979, § 102
et
Kudla c. Pologne
[GC], n
o
b)
Application en l’espèce
La première incarcération du requérant, ordonnée par le juge d’instruction de Granadilla de Abona le 25 mai 1997, résultant de son placement initial en détention, ne nécessite pas un examen particulier de la Cour tant il est aisé de concevoir qu’elle fut justifiée par l’existence de soupçons pesant sur le requérant, eu égard à la nature criminelle des faits qui lui étaient reprochés. Ainsi, la nature des infractions à élucider et les exigences de l’instruction ont pu justifier une telle détention (voir,
mutatis mutandis,
l’arrêt
Kemmache c. France
du 27 novembre 1991, série A n
o
218, p. 24, § 47).
Par la suite, les juridictions saisies refusèrent la libération du requérant en se fondant sur la persistance de graves soupçons à son égard, la gravité des faits reprochés, l’absence de garanties de représentation devant la justice et les nécessités de l’instruction.
Sur le premier point, la Cour relève que les charges pesant sur le requérant étaient fondées en l’espèce sur des faits matériels, notamment, son arrestation ainsi que celle de plusieurs autres personnes la nuit du 22
mai
1997, alors qu’ils débarquaient dans l’île de Ténérife un chargement d’environ 300 kg de cocaïne se trouvant dans un bateau barré par le requérant en provenance du Vénézuela. La Cour rappelle toutefois que l’existence d’indices graves de culpabilité à l’égard d’un inculpé ne justifie pas, à elle seule, le maintien en détention provisoire. En effet, jusqu’à sa condamnation, un accusé est présumé innocent, et l’objet de l’article 5 § 3 est « d’imposer la mise en liberté provisoire du moment où le maintien en détention cesse d’être raisonnable » (arrêts
Neumeister c. Autriche
du 27
juin 1968, série A n
o
8, p. 37, § 4, et
Tomasi c. France
du 27 août 1992, série A n
o
241-A, p. 35, § 84).
S’agissant du deuxième motif, la Cour reconnaît que, par leur gravité particulière et la réaction du public à leur égard, certaines infractions provoquent un trouble à l’ordre social justifiant, au moins pour un certain temps, la détention provisoire. Toutefois, on ne saurait estimer cet élément pertinent et suffisant que s’il repose sur des faits de nature à montrer que l’élargissement du détenu troublerait l’ordre public. En outre, la détention ne demeure légitime que si l’ordre public reste effectivement menacé ; sa continuation ne saurait servir à anticiper sur une peine privative de liberté (arrêt
Letellier
précité, § 51). En l’espèce, la Cour relève que les juridictions se sont fondées sur le fait qu’il s’agissait d’un trafic international de stupéfiants de grande ampleur, portant sur plusieurs centaines de kilos de cocaïne, constitutif d’un délit contre la santé publique, motif qu’elle estime pertinent.
Quant au danger de fuite, la Cour rappelle qu’un tel danger ne s’apprécie pas uniquement sur la base de considérations touchant à la gravité de la peine encourue, mais en fonction d’un ensemble d’éléments tels que « le caractère de l’intéressé, sa moralité, son domicile, sa profession, ses ressources, ses liens familiaux, permettant soit de le confirmer, soit de le faire apparaître comme à ce point réduit qu’il ne peut justifier une détention provisoire » (arrêt
Neumeister
précité, p. 37, § 4).
La Cour relève qu’en l’espèce, certaines décisions ont mentionné la gravité de la peine encourue ainsi que le fait que le requérant n’avait pas la nationalité espagnole, éléments qui, d’après les juridictions internes, rendaient incertaines les garanties de représentation du requérant. La Cour note que les juridictions ont examiné d’autres éléments tels que l’absence de liens stables du requérant en Espagne ou son
état de santé qui n’a pas été jugé incompatible avec la détention (cf., décision de l’
Audiencia Nacional
du 15 octobre 1999). La Cour estime que ces motifs sont suffisamment précis et pertinents.
En outre, la Cour relève que le requérant s’était soustrait antérieurement à la justice française dans le cadre d’une procédure pénale suivie à son encontre pour association de malfaiteurs ce qui donna lieu à la demande d’extradition le concernant présentée par les autorités françaises. Bien que la Cour ne puisse se fonder sur ce fait qui n’était pas connu des juridictions espagnoles lorsqu’elles ont statué sur son maintien en détention provisoire, elle considère toutefois qu’il tend à confirmer la manière dont les autorités judiciaires ont jugé du bien-fondé du risque de fuite (cf.,
mutatis mutandis
, Vilvarajah et autres contre le Royaume-Uni, arrêt du 30 octobre 1991, série A n
o
215, p. 36, § 107).
La Cour doit en dernier lieu examiner la conduite de la procédure. Elle rappelle que la célérité particulière à laquelle un accusé a droit dans l’examen de son cas ne doit pas nuire aux efforts des magistrats pour accomplir leurs tâches avec soin (arrêt
Tomasi
précité, p. 39, § 102).
La Cour observe qu’il s’agissait d’une affaire complexe concernant un trafic international de stupéfiants, dans lequel vingt personnes ont été mises en cause, et qui a nécessité de très nombreux actes d’instruction (interrogatoires, confrontations, commissions rogatoires internationales). Elle relève par ailleurs, que l’instruction s’est déroulée à un rythme soutenu et n’a connu aucun temps de latence.
Dans ces circonstances, la Cour considère que la durée de la détention provisoire du requérant n’a pas dépassé le « délai raisonnable » prévu par l’article 5 § 3 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint de ne pas avoir eu droit à une deuxième instance compétente pour réexaminer les preuves et les témoignages, et invoque l’article 13 de la Convention dont le libellé est le suivant
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour rappelle que cette disposition garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de se prévaloir des droits et libertés consacrés par la Convention. Cette disposition a donc pour conséquence d’exiger un recours interne habilitant « l’instance nationale » compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention, et à offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition. Le recours doit être « effectif » en pratique comme en droit, en ce sens, particulièrement, que son exercice ne doit pas être entravé de manière injustifiée par les actes ou omissions des autorités de l’Etat défendeur (cf., par exemple, arrêt
Aydin c. Turquie
du 25
septembre 1997,
Recueil
1997-VI, pp. 1895–1896, § 103).
En l’espèce, la Cour note que le requérant a pu, sans entraves, se pourvoir en cassation devant le Tribunal suprême, puis former un recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel. Dans le cadre de ces recours, il a été en mesure de se prévaloir des droits et libertés fondamentaux garantis et par la Constitution espagnole et par la Convention. A cet égard, elle rappelle que l’article 13 de la Convention garantit le droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, ce dont le requérant a bénéficié, et non celui d’obtenir gain de cause.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint enfin d’une violation de l’article 8 § 1 de la Convention en raison notamment du fait que les perquisitions sur les bateaux n’auraient pas fait l’objet des autorisations nécessaires.
La Cour relève cependant que le requérant a omis de soumettre ce grief dans le cadre du recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel et, en conséquence, n’a pas rempli la condition de l’épuisement des voies de recours internes conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président