SECȚIUNEA 3 CAUZA SIEGEL c. FRANȚA (solicitarea nr. 36350/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 noiembrie 2000 DEFINITIVF 28/02/2001 În cauza Siegel c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnul Fuhrmann președinte J.-P. Costa Loucaide Kūris Jungwiert, Sir Nicolas Bratza H.S. Greve judecători și dl Dolle graffière de secțiune După deliberarea sa în camera Consiliului la 7 noiembrie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se afla o cerere (n 36350/97) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Auguste Siegel ( La 24 aprilie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de dl S. Graff, avocat în Baroul de la Strasbourg. Abraham este reprezentat de agentul său, dl R. Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe, și de agentul său adjunct, dl P. Bosaroc, consilier de instanță administrativ detașat la Hotărârea de Afaceri juridice a Ministerului Afacerilor Externe. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. printr-o decizie din 28 septembrie 1999, camera a declarat cererea admisibilă [nota grefei] Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR ESPECE Reclamantul, născut în 1938, nu are profesie și își are reședința în Albi. La 4 iulie 1990, dl Schmitt, văduva lui Paul Siegel, a decedat, lăsând în urmă doi legatari universali : Copiii săi, Auguste Siegel, care solicită în acest caz, și fratele său, Louis Siegel, acesta din urmă beneficiind de întreaga satisfacție a patrimoniului până la partajarea. 10. La 8 ianuarie 1993, reclamantul a prezentat o cerere de partajare judiciară a succesiunii defunctului în fața președintelui Tribunalului de Instanță din Illkirch-Graffenstaden (Bas-Rhin) și a solicitat numirea unui notar pentru a proceda la această împărțire, precizând că acesta nu ar trebui să fie domnul Kirschner, reprezentantul autorizat al lui Louis Siegel. 11. La 23 aprilie 1993, avizul de introducere a acestei cereri a fost dat lui Louis Siegel. Printr-o scrisoare din 27 aprilie 1993, persoana interesată a solicitat aceleiași instanțe să deschidă procedura de împărțire judiciară a succesiunii lui Paul Siegel, decedată la 27 decembrie 1984; el reamintea că toate actele de succesiune ale părinților săi erau deținute de Kirschner și a solicitat ca, în lipsa desemnării acestuia în calitate de prim notar pentru punerea în comun a justiției, să fie numit notar în al doilea rând. 12. La 2 iunie 1993, instanța a transmis Consiliului reclamantului cererea lui Louis Siegel, invitându-l să își prezinte observațiile cu privire la inițierea procedurii în comun a succesiunii tatălui în termen de o lună. La 15 iunie 1993, Consiliul reclamantului a informat instanța că nu se opune deschiderii succesiunii menționate și nici extinderii procedurii, precizând că își menținea concluziile anterioare cu privire la alegerea notarului însărcinat cu operațiunile de împărțire. 13. Printr-o ordonanță din 8 iulie 1993, președintele Tribunalului de Instanță din Illkirch-Graffenstaden a acceptat cererea și a ordonat inițierea procedurii de împărțire judiciară a succesiunii dlui Schmitt și a dlui Paul Siegel. Kirschner, notar la Erstein, numit al doilea notar, pentru a face schimbul. Această decizie a fost notificată lui Louis Siegel la 5 august 1993 și reclamantului la 7 octombrie 1993. Potrivit guvernului, întârzierea în notificarea reclamantului a fost cauzată de schimbarea adresei sale, care nu a fost raportată la grefa instanței. 14. Deck a convocat părțile în vederea unei prime reuniuni, stabilită la 22 noiembrie 1993. Toate părțile au fost prezente sau reprezentate la această reuniune, ale căror rapoarte au fost transmise prin procesul-verbal la 27 decembrie 1993. 15. La 24 august 1994, dl Deck a transmis părților un proiect de stare lichidativă, solicitând observațiile acestora. 16. La 25 noiembrie 1994, Consiliul reclamantului a transmis observațiile sale dlui Deck. 17. La 6 aprilie și 18 iulie 1995, reclamantul l-a interogat pe notar cu privire la stadiul procedurii. La 15 noiembrie 1995, o scrisoare de aducere aminte a fost trimisă în mod inutil președintelui Tribunalului de Instanță din Illkirch-Graffenstaden. Kirschner la 27 noiembrie 1995. 19. La 13 noiembrie 1996, reclamantul a trimis o nouă scrisoare de relansare președintelui Tribunalului de Justiție, solicitând acestuia să intervină la cei doi notari pentru a finaliza procedura. 20. La 18 noiembrie 1996, aceeași scrisoare a fost adresată grefei permanente a lui Erstein. La 29 noiembrie 1996, judecătorul de instanță le-a transmis celor doi notari scrisoarea reclamantului din 18 noiembrie 1996, invitându-i să facă cunoscute motivele pentru a împiedica buna desfășurare a procedurii în comun și acțiunea pe care intenționau să o dea reclamației reclamantului. 22. Printr-o scrisoare din 19 februarie 1997, Consiliul reclamantului îl sesizează pe președintele Camerei notarilor cu privire la o reclamație, invitându-l să intervină în fața colegilor săi pentru ca dosarul să fie soluționat înainte de 31 martie 1997. În caz contrar, el pretindea că avea ca instrucțiune să sesizeze instanța competentă cu privire la o acțiune în răspundere. 23. La 17 martie 1997, M. Deck a indicat președintelui Camerei notarilor și judecătorului Tribunalului de Instanță că a stabilit un proiect de împărțire judiciară la 24 august 1994 și că aștepta de atunci contraoferta dlui Kirschner. 24. Deck a convocat din nou părțile pentru o ședință, care a avut loc la 9 aprilie 1997. 25. În urma acestei ședințe, cei doi notari au stabilit oficial împărțirea. În actul întocmit de aceștia, părțile s-au angajat să retragă procedura de împărțire judiciară inițiată prin Ordonanța din 8 iulie 1993. Având în vedere acest angajament, dl Deck a decis retragerea menționată și, printr-o ordonanță din 4 decembrie 1997, judecătorul de instanță a procedat la clasificarea procedurii. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 26. art. 837 din Codul civil dispunea de art. 837 din Codul civil. În cazul în care, în cadrul operațiunilor trimise în fața unui notar, se ridică contestații, notarul va întocmi un proces-verbal cu privire la dificultățile și declarațiile respective ale părților, le va trimite în fața comisarului numit pentru împărțire (...) 27. Procedura de împărțire aplicabilă în materie succesorală în Alsacia și Moselle este o procedură grațioasă reglementată de dispozițiile legii din 1 iulie 2001. În iunie 1924, art. 220 din această lege prevede că: mai întâi, împărțirea judiciară are loc pe baza dispozițiilor prezentei legi prin intermediul unei instanțe grațioase. Este rezervat părților interesate dreptul de a provoca o hotărâre asupra fondului și admisibilității împărțirii În conformitate cu art. 25 din noul Cod de procedură civilă, referitor la materia grațioasă, judecătorul nu poate judeca în această privință decât în absența unui litigiu. În cele din urmă, conform articolului 232 din legea menționată anterior, în cazul în care se ridică dificultăți în timpul operațiunilor în fața notarului și în cazul în care acestea nu au primit nicio soluție, notarul întocmește un proces-verbal cu privire la contestații și trimite părțile să se ocupe printr-o citație în drept cu privire la EXCEPȚIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI 28. Guvernul reiterează excepția de inadmisibilitate întemeiată pe neobosirea căilor de atac interne pe care le ridicase în etapa examinării admisibilității cererii și potrivit căreia reclamantul ar fi putut căuta răspunderea notarilor pe baza acțiunilor lor în fața instanțelor de drept comun și astfel să obțină, după caz, despăgubiri. 29. În decizia sa privind admisibilitatea cererii, Curtea a concluzionat că eventuala plată a unei despăgubiri reclamantului pentru abatere sau neglijență a notarilor nu ar fi constituit o alternativă la măsurile pe care ordinea juridică internă ar fi trebuit să le ofere persoanei în cauză pentru a preveni întârzierea unei proceduri care se desfășura la cerere și sub controlul unei instanțe. Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate de la această concluzie și, prin urmare, respinge excepția de la aceasta. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIA 30. Guvernul susține, în primul rând, că procedura în împărțire a succesiunii Siegel, așa cum s-a desfășurat, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) 31. În decizia sa privind admisibilitatea cererii, Curtea a decis să adere această excepție la fondul cauzei. 32. Mai exact, guvernul constată că reclamantul nu a optat pentru sesizarea instanței de mari instanțe și a permis continuarea procedurii grațioase, în timp ce a apărut o contestație pe fondul partajării. Prin urmare, rolul Tribunalului de Instanță din Illkirch-Graffenstaden s-ar fi limitat, în conformitate cu dispozițiile articolului 969 din Codul de procedură civilă (fost), la inițierea procedurii și la numirea a doi notari pentru a se proceda la partajare. În iunie 1924, părțile la actul notarial instituit la 24 noiembrie 1997 s-au angajat să retragă procedura de împărțire judiciară inițiată printr-o ordonanță din 8 iulie 1993. În cele din urmă, singura decizie luată de instanță ar fi constat în clasificarea cauzei printr-o ordonanță din 4 decembrie 1997, care nu ar putea fi considerată drept o hotărâre ascutită o contestație de natură civilă. Guvernul invocă, în sprijinul argumentelor sale, decizia Comisiei Europene pentru Drepturile Omului într-o cauză oarecum similară privind împărțirea comunității de bunuri a doi soți după divorțul lor, cauza Gauthier c. Franța (solicitarea n 26488/95, raportul Comisiei din 9 aprilie 1997, nepublicat), în care Comisia apreciase durata procedurii începând cu data la care notarul întocmise un proces-verbal de dificultăți. Or, în absența unui astfel de proces-verbal în speță, notarul desemnat de instanță nu ar putea fi asimilat unei instanțe în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, deoarece serviciul său nu constă în soluționarea unui litigiu, ci în partajarea acestuia, cu condiția ca acesta să nu ridice nicio contestație. 33. Curtea admite că aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) poate, la prima vedere, să pară supusă cauțiunii. Procedura de împărțire mai exact în speță nu a fost nici pe deplin judiciară, nici pe deplin amiabilă. Într-adevăr, aceasta s-a desfășurat numai în fața a doi notari și s-a ajuns la un acord amiabil, cu încheierea unui acord privind punerea în comun și angajamentul de a retrage procedura, fără ca instanța judecătorească să intervină. 34. Cu toate acestea, Curtea consideră că recunoașterea raționamentului guvernului ar duce la excluderea unei proceduri judiciare ordonate de o instanță judecătorească care să se ocupe de restul acțiunii de a se achita de orice control al acestei instanțe. 35. Curtea reamintește că, întrucât nu a reușit să se ajungă la o împărțire a amiabilă a succesiunii, dnii. Auguste și Louis Siegel au înaintat o cerere de împărțire judiciară în fața instanței de judecată din Illkirch-Graffenstaden. Or, în cazul în care operațiunile de împărțire sunt efectuate (la cererea instanței) de către notari desemnați de instanță și în cazul în care orice contestație între părți în această privință trebuie să fie prezentată judecătorului-comisar, numit și el de către instanță (art. 837 din Codul civil), întreaga procedură de împărțire judiciară, extrem de formalizată a restului, are loc în fața instanței de la locul deschiderii succesiunii și sub controlul acesteia. Această instanță este cea care emite hotărârea prin care se dispune împărțirea și care desemnează notarul lichidator și judecătorul-comisar și, mai presus de toate, el este cel căruia i se cere aprobarea stării lichidative a notarului. Pe scurt, instanța este chemată să decidă asupra drepturilor civile. În cazul de față, în cazul de față, din 8 ianuarie 1993, posibilitatea ca părțile să se întoarcă la împărțire Õ posibilitatea utilizată de reclamant și de domnul Louis Siegel în prezenta cauză nu elimină nimic din competența instanței, care rămâne sesizat până în momentul în care părțile decid să retragă procedura. 36. Guvernul susține, de asemenea, că dreptul francez oferă două căi pentru decontarea împărțirii succesiunii în Alsacia și Moselle: una grațioasă, care este de principiu dacă nu se ivește nici o dificultate de împărțire, cealaltă contencioasă, și că este de competența persoanelor interesate să aleagă cea potrivită în fiecare caz în parte. Prin urmare, în orice moment este posibil ca un moștenitor nemulțumit de comportamentul notarului său să sesizeze instanța de judecată sau de mare instanță, în conformitate cu art. 220 din Legea din 1 iunie 1924 37. În această privință, Curtea arată, împreună cu recurentul, că, odată ce părțile au urmat calea procedurii de partajare a dreptului local, acestea nu pot trece în procedura contencioasă decât prin intermediul trimiterii și al procesului-verbal al dificultăților menționate la art. 232 din legea din 1 În acest caz, notarii nu au întocmit un astfel de proces-verbal și nu au trimis părțile să se prezinte în fața Tribunalului de Mare Instanță 38. Curtea arată că procedura în fața notarilor era atât de strâns legată de controlul instanței de judecată, încât nu poate fi disociată de controlul menționat în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor civile ale reclamantului. Prin urmare, Curtea concluzionează că art. 6 alineatul (1) din convenție se aplică în speță 39. În cele din urmă, guvernul subliniază că cauza nu prezenta nicio complexitate și că nicio întârziere nu este imputabilă instanței de judecată, care nu a fost sesizată cu niciun proces-verbal de dificultăți care i-ar fi permis să decidă cu privire la operațiunile de lichidare și de partajare. Durata procedurii s-ar explica prin lipsa diligenței părților și notarilor, care nu au nicio legătură de subordonare cu autoritățile statului. 40. În special, în ceea ce privește comportamentul notarilor, guvernul subliniază că, deși aceștia sunt într-adevăr ofițeri ministeriali, aceștia nu pot fi considerați ca făcând parte din serviciile judiciare. : în cazul în care procurorul public poate exercita asupra lor competențe de control și urmărire penală, acesta nu poate declanșa decât o acțiune disciplinară sau penală împotriva lor, dar în niciun caz nu poate interveni în tratarea cazurilor cărora le sunt încredințate ; ei nu pot fi nici asimilați poliției și poliției, ale căror agenți angajează răspunderea statului pentru greșelile lor grele, pentru că se află încă sub autoritatea și controlul unui magistrat. 41. În ceea ce privește reclamantul și fratele său, primul s-ar fi mutat fără a comunica noua sa adresă grefei, astfel încât ordinul de joncțiune din 8 iulie 1993 nu i s-ar fi transmis decât la 7 octombrie 1993, iar al doilea, care s-ar fi abținut de la comunicarea către M. Deck observațiile sale cu privire la proiectul de lichidare instituit de acesta din urmă ar fi fost cu adevărat dezinteresate în ceea ce privește rezultatul procedurii. 42. Curtea ia notă de faptul că procedura în litigiu a început la 8 ianuarie 1993, cu introducerea de către reclamant a cererii sale de împărțire judiciară și s-a încheiat la 4 decembrie 1997, cu ordonanța de clasificare a procedurii pronunțată de instanța de judecată; prin urmare, aceasta s-a extins pe parcursul a patru ani, unsprezece luni și 26 de zile. 43. În această perioadă au intervenit în special următoarele fapte, pe care Curtea le consideră relevante pentru a evalua desfășurarea procedurii în litigiu: la 6 aprilie și 18 iulie 1995, reclamantul l-a interogat pe notar cu privire la stadiul procedurii. Cererea sa a rămas fără răspuns. 15 noiembrie 1995, o scrisoare de rechemare a fost trimisă în mod inutil președintelui Tribunalului de Instanță din Illkirch-Graffenstaden. La 13 noiembrie 1996, reclamantul a trimis o nouă scrisoare de relansare președintelui Tribunalului de Justiție, solicitând ca acesta să intervină la cei doi notari pentru a finaliza procedura. La 18 noiembrie 1996, aceeași scrisoare a fost adresată grefei permanente a lui Erstein și a rămas fără răspuns. La 29 noiembrie 1996, judecătorul de instanță le-a transmis celor doi notari scrisoarea reclamantului din 18 noiembrie 1996 și i-a invitat să facă cunoscute motivele pentru a împiedica buna desfășurare a procedurii în împărțire și acțiunea pe care intenționau să o dea reclamației reclamantului. 44. În plus, Curtea consideră că, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa în materie de: În cazul în care reclamantul nu a fost informat cu privire la motivele care au stat la baza deciziei de inițiere a procedurii, reclamantul a fost informat cu privire la motivele care au stat la baza deciziei de inițiere a procedurii și cu privire la motivele care au stat la baza deciziei de inițiere a procedurii și cu privire la motivele care au stat la baza deciziei de inițiere a procedurii. Prin urmare, Curtea încheie cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 46. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 47. În cererea sa introductivă de judecată, reclamantul a declarat că intenționa să obțină despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de încălcarea dreptului său de a-și face auzită cauza într-un termen rezonabil, având în vedere că a pierdut pentru o perioadă de cel puțin patru ani beneficiul de a-și exercita partea sa în masă care urmează să fie partajată. 48. Invitat să-și facă cunoscute pretențiile în această privință printr-o scrisoare din 15 octombrie 1999 care o informa cu privire la admisibilitatea cererii sale, persoana interesată, care a beneficiat, de altfel, de asistență judiciară, nu a formulat nicio cerere. Curtea consideră că nu trebuie să-i acorde din oficiu nicio compensație în acest sens. PRIN CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, respinge excepția preliminară a guvernului afirmat că art. 6 alineatul (1) din convenție se aplică în cazul în care se afirmă că a avut loc o încălcare a acestui articol. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle W. Fuhrmann Modulul Președinte
TROISIÈME SECTION
c. FRANCE
(Requête n
o
36350/97)
ARRÊT
28 novembre 2000
28/02/2001
En l'affaire Siegel c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
W.
Fuhrmann
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides
,
P.
Kūris
,
K.
Jungwiert,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M
me
H.S.
Greve
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 novembre 2000,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
36350/97) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat,
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 24 avril 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. Abraham, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères, et par son agent adjoint, M. P. Boussaroque, conseiller de tribunal administratif détaché à la direction des affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant alléguait une violation de son droit à une procédure dans un délai raisonnable, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 28 septembre 1999, la chambre a déclaré la requête recevable [
Note du greffe
: la décision de la Cour est disponible au greffe.].
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
8.
Le requérant, né en 1938, est sans profession et réside à Albi.
9.
Le 4 juillet 1990, M
me
Schmitt, veuve de Paul Siegel, décéda, laissant deux légataires à titre universel
: ses enfants, Auguste Siegel, requérant en l'espèce, et son frère, Louis Siegel, ce dernier bénéficiant de la jouissance intégrale du patrimoine jusqu'au partage.
10.
Le 8 janvier 1993, le requérant présenta une requête en partage judiciaire de la succession de la défunte devant le président du tribunal d'instance d'Illkirch-Graffenstaden (Bas-Rhin) et sollicita la désignation d'un notaire afin de procéder à ce partage, précisant qu'il ne devait pas s'agir de M
e
Kirschner, mandataire de Louis Siegel.
11.
Le 23 avril 1993, avis de l'introduction de ladite requête fut donné à Louis Siegel. Par une lettre du 27 avril 1993, l'intéressé sollicita du même tribunal d'instance l'ouverture de la procédure de partage judiciaire de la succession de Paul Siegel, décédé le 27 décembre 1984
; il rappelait que l'ensemble des actes successoraux de ses parents étaient détenus par
M
e
Kirschner et demandait qu'à défaut de pouvoir désigner celui-ci en qualité de premier notaire pour procéder au partage judiciaire on le nommât comme notaire en second.
12.
Le 2 juin 1993, le tribunal transmit la demande de Louis Siegel au conseil du requérant, l'invitant à présenter dans un délai d'un mois ses observations sur l'ouverture de la procédure en partage de la succession du père. Le 15 juin 1993, le conseil du requérant informa le tribunal qu'il ne s'opposait pas à l'ouverture de ladite succession ni à l'extension de la procédure, précisant qu'il maintenait ses précédentes conclusions quant au choix du notaire chargé des opérations de partage.
13.
Par une ordonnance en date du 8 juillet 1993, le président du tribunal d'instance d'Illkirch-Graffenstaden fit droit à la requête et ordonna l'ouverture de la procédure de partage judiciaire de la succession de M
me
Schmitt et de Paul Siegel. Il renvoya les parties devant M
e
Deck, notaire à Benfeld, désigné comme notaire en premier, et M
e
Kirschner, notaire à Erstein, désigné comme notaire en second, afin de procéder au partage. Cette décision fut notifiée à Louis Siegel le 5 août 1993 et au requérant le 7 octobre 1993. Selon le Gouvernement, le retard dans la notification faite au requérant était dû à son changement d'adresse, non signalé au greffe du tribunal.
14.
M
e
Deck convoqua les parties en vue d'une première réunion, fixée au 22 novembre 1993. Toutes les parties étaient présentes ou représentées à cette réunion, dont elles reçurent communication du procès-verbal le
27 décembre 1993.
15.
Le 24 août 1994, M
e
Deck transmit un projet d'état liquidatif aux parties, en sollicitant leurs observations.
16.
Le 25 novembre 1994, le conseil du requérant transmit ses observations à M
e
Deck.
17.
Les 6 avril et 18 juillet 1995, le requérant interrogea le notaire sur l'état d'avancement de la procédure. Il n'obtint jamais de réponse.
18.
Le 15 novembre 1995, une lettre de rappel fut vainement adressée au président du tribunal d'instance d'Illkirch-Graffenstaden. Une copie en fut envoyée à M
e
Deck et à M
e
Kirschner le 27 novembre 1995.
19.
Le 13 novembre 1996, le requérant adressa une nouvelle lettre de relance au président du tribunal d'instance, sollicitant de celui-ci qu'il intervienne auprès des deux notaires afin de faire aboutir la procédure.
20.
Un «
soit transmis
» fut rédigé par le président du tribunal en vue de la transmission de la requête au greffe détaché d'Erstein. Le 18 novembre 1996, la même lettre fut adressée au greffe permanent d'Erstein. Cette lettre resta elle aussi sans réponse.
21.
Le 29 novembre 1996, le juge d'instance transmit aux deux notaires le courrier du requérant du 18 novembre 1996, les invitant à faire connaître les motifs propres à empêcher le bon déroulement de la procédure en partage et la suite qu'ils entendaient donner à la réclamation du requérant.
22.
Par une lettre du 19 février 1997, le conseil du requérant saisit le président de la chambre des notaires d'une réclamation. Il l'invitait à intervenir auprès de ses confrères pour que le dossier fût réglé avant le
31 mars 1997. A défaut, il affirmait avoir pour instruction de saisir la juridiction compétente d'une action en responsabilité.
23.
Le 17 mars 1997, M
e
Deck indiqua au président de la chambre des notaires et au juge du tribunal d'instance qu'il avait établi un projet de partage judiciaire le 24 août 1994 et qu'il attendait depuis lors la contre-proposition de M
e
Kirschner.
24.
M
e
Deck convoqua à nouveau les parties pour une réunion, qui se tint le 9 avril
1997.
25.
A la suite de cette réunion, les deux notaires établirent officiellement le partage
; dans l'acte dressé par eux, les parties s'engageaient à retirer la procédure de partage judiciaire ouverte par l'ordonnance du 8 juillet 1993. Compte tenu de cet engagement, M
e
Deck décida dudit retrait et, par une ordonnance du 4 décembre 1997, le juge d'instance procéda au classement de la procédure.
II.
26.
L'article 837 du code civil dispose
:
«
Si, dans les opérations renvoyées devant un notaire, il s'élève des contestations, le notaire dressera procès-verbal des difficultés et des dires respectifs des parties, les renverra devant le commissaire nommé pour le partage (...)
»
27.
La procédure de partage applicable en matière successorale en Alsace et en Moselle est une procédure gracieuse régie par les dispositions de la loi du 1
er
juin 1924. L'article 220 de cette loi dispose que
: «
le partage judiciaire a lieu d'après les prescriptions de la présente loi par voie de juridiction gracieuse. Il est réservé aux parties intéressées le droit de provoquer par voie d'assignation une décision sur le fond et la recevabilité du partage
». Les dispositions de l'article 25 du nouveau code de procédure civile, relatives à la matière gracieuse, prévoient quant à elles que le juge ne peut statuer en cette matière qu'en l'absence de litige. Enfin, selon les termes de l'article 232 de la loi précitée, «
s'il s'élève des difficultés pendant les opérations devant le notaire et si elles n'ont pas reçu de solution, le notaire dresse procès-verbal sur les contestations et renvoie les parties à se pourvoir par voie d'assignation
».
I.
SUR L'EXCEPTION PRÉLIMINAIRE DU GOUVERNEMENT
28.
Le Gouvernement réitère l'exception d'irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes qu'il avait soulevée au stade de l'examen de la recevabilité de la requête et selon laquelle le requérant aurait pu rechercher la responsabilité des notaires à raison de leurs agissements devant les juridictions de droit commun et obtenir ainsi, le cas échéant, réparation.
29.
Dans sa décision sur la recevabilité de la requête, la Cour avait conclu que le versement éventuel d'une indemnité au requérant pour faute ou négligence des notaires n'aurait pas constitué une solution de rechange aux mesures que l'ordre juridique interne aurait dû offrir à l'intéressé pour parer au retard d'une procédure qui se déroulait à la demande et sous le contrôle d'une juridiction. La Cour ne voit aucune raison de s'écarter de cette conclusion et rejette donc l'exception dont il s'agit.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
30.
Le Gouvernement soutient, en premier lieu, que la procédure en partage de la succession Siegel, telle qu'elle s'est déroulée, ne relève pas du champ d'application de l'article 6 § 1.
31.
Dans sa décision sur la recevabilité de la requête, la Cour avait décidé de joindre cette exception au fond de l'affaire.
32.
Plus précisément, le Gouvernement observe que le requérant n'a pas opté pour la saisine du tribunal de grande instance et a laissé se poursuivre la procédure gracieuse alors qu'une contestation sur le fond du partage était apparue. Le rôle du tribunal d'instance d'Illkirch-Graffenstaden se serait donc limité, conformément aux dispositions de l'article 969 du code de procédure civile (ancien), à prononcer l'ouverture de la procédure et à désigner deux notaires afin qu'il soit procédé au partage. Par ailleurs, ledit tribunal n'aurait jamais procédé à l'homologation du partage notarial prévu à l'article 235 de la loi du 1
er
juin 1924, les parties à l'acte notarié établi le 24 novembre 1997 s'y étant engagées à retirer la procédure de partage judiciaire ouverte par une ordonnance du 8 juillet 1993. La seule décision prise par le tribunal aurait finalement consisté à classer l'affaire par une ordonnance du 4 décembre 1997, qui ne pourrait être considérée comme une décision tranchant une contestation de nature civile. Le Gouvernement invoque, à l'appui de ses arguments, la décision de la Commission européenne des Droits de l'Homme dans une affaire quelque peu similaire concernant le partage de la communauté des biens de deux époux après leur divorce, l'affaire Gauthier c. France (requête n
o
26488/95, rapport de la Commission du 9 avril 1997, non publié), dans laquelle la Commission avait apprécié la durée de la procédure à partir de la date à laquelle le notaire avait dressé un procès-verbal de difficultés. Or, en l'absence d'un tel procès-verbal en l'espèce, le notaire désigné par le tribunal ne pourrait être assimilé à un tribunal au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, car son office ne consiste pas à trancher un litige mais à procéder à un partage, pour autant que celui-ci ne soulève aucune contestation.
33.
La Cour admet que l'applicabilité de l'article 6 § 1 peut, à première vue, paraître sujette à caution. La procédure de partage – telle qu'elle s'est déroulée en l'espèce – ne fut ni entièrement judiciaire ni entièrement amiable. En effet, elle s'est déroulée uniquement devant deux notaires, et se régla à l'amiable, avec la conclusion d'un accord sur la réalisation du partage et l'engagement de retirer la procédure, sans que le tribunal d'instance intervienne.
34.
Toutefois, la Cour estime qu'admettre le raisonnement du Gouvernement aboutirait à soustraire une procédure judiciaire ordonnée par un tribunal – chargé du reste d'homologuer la liquidation – à tout contrôle de ce tribunal.
35.
Elle rappelle que, n'étant pas parvenus à un partage amiable de la succession, MM. Auguste et Louis Siegel avaient introduit une requête en partage judiciaire devant le tribunal d'instance d'Illkirch-Graffenstaden. Or si les opérations de partage sont effectuées (à la demande du tribunal) par les notaires désignés par le tribunal et si toute contestation entre les parties à cet égard doit être soumise au juge-commissaire, nommé lui aussi par le tribunal (article 837 du code civil), la procédure entière du partage judiciaire – extrêmement formaliste du reste – se déroule devant le tribunal du lieu de l'ouverture de la succession et sous son contrôle. C'est ce tribunal qui rend le jugement ordonnant le partage et qui désigne le notaire liquidateur et le juge-commissaire, et, surtout, c'est à lui qu'incombe l'homologation de l'état liquidatif dressé par le notaire. En bref, le tribunal est appelé à décider d'une «
contestation sur des droits de caractère civil
» dont il est saisi par la requête en partage judiciaire, en l'espèce celle du 8 janvier 1993. La possibilité laissée aux parties de retourner au partage amiable – possibilité utilisée par le requérant et M. Louis Siegel dans la présente affaire – n'enlève rien à la compétence du tribunal, qui demeure saisi jusqu'au moment où les parties décident de retirer la procédure.
36.
Le Gouvernement soutient, en outre, que le droit français offre deux voies pour le règlement des partages successoraux en Alsace et en Moselle
: l'une gracieuse, qui est de principe si aucune difficulté de partage ne se fait jour, l'autre contentieuse, et qu'il appartient aux personnes intéressées de choisir celle qui convient dans chaque cas d'espèce. Il est donc à tout moment loisible à un héritier mécontent du comportement de son notaire de saisir le tribunal d'instance ou de grande instance, en application de l'article 220 de la loi du 1
er
juin 1924.
37.
A cet égard, la Cour relève, avec le requérant, qu'une fois que les parties ont emprunté la voie de la procédure de partage de droit local, elles ne peuvent passer dans la procédure contentieuse que par le moyen du renvoi et du procès-verbal de difficultés mentionnés à l'article 232 de la loi du 1
er
juin 1924. Or, en l'espèce, les notaires n'ont pas dressé un tel procès-verbal et n'ont pas renvoyé les parties à se pourvoir devant le tribunal de grande instance.
38.
La Cour relève que la procédure devant les notaires était si étroitement liée au contrôle du tribunal d'instance qu'elle ne peut pas être dissociée dudit contrôle aux fins de la détermination des droits et obligations civils du requérant. Par conséquent, la Cour conclut que
l'article 6 § 1 de la Convention s'applique en l'espèce.
39.
Enfin, le Gouvernement souligne que l'affaire ne présentait aucune complexité et qu'aucune lenteur n'est imputable au tribunal d'instance, qui ne fut saisi d'aucun procès-verbal de difficultés qui lui eût permis de statuer sur les opérations de liquidation et de partage. La durée de la procédure s'expliquerait par le manque de diligence des parties et des notaires, lesquels n'ont aucun lien de subordination avec les autorités étatiques.
40.
Plus particulièrement, en ce qui concerne le comportement des notaires, le Gouvernement souligne que si ceux-ci sont effectivement des officiers ministériels, ils ne sauraient pour autant être considérés comme faisant partie des «
services judiciaires
»
: si le ministère public peut exercer sur eux des pouvoirs de contrôle et de poursuite, il ne peut déclencher qu'une action disciplinaire ou pénale à leur encontre, mais ne peut en aucun cas intervenir dans le traitement des dossiers dont ils sont chargés
; ils ne peuvent pas davantage être assimilés aux services de police et de gendarmerie, dont les agents engagent la responsabilité de l'Etat pour leurs fautes lourdes parce qu'ils se trouvent toujours sous l'autorité et le contrôle d'un magistrat.
41.
Quant au requérant et à son frère, le premier aurait déménagé sans communiquer sa nouvelle adresse au greffe, de sorte que l'ordonnance de jonction du 8 juillet 1993 ne lui serait parvenue que le 7 octobre 1993, et le second, qui se serait abstenu de communiquer à M
e
Deck ses observations sur le projet de liquidation établi par ce dernier, aurait fait preuve d'un véritable désintérêt pour l'issue de la procédure.
42.
La Cour note que la procédure litigieuse a débuté le 8 janvier 1993, avec l'introduction par le requérant de sa requête en partage judiciaire, et s'est terminée le 4 décembre 1997, avec l'ordonnance de classement de la procédure rendue par le tribunal d'instance
; elle s'est donc étalée sur quatre ans, onze mois et vingt-six jours.
43.
Pendant cette période sont notamment intervenus les faits suivants, que la Cour juge pertinents pour apprécier le déroulement de la procédure litigieuse
: les 6 avril et 18 juillet 1995, le requérant interrogea le notaire sur l'état d'avancement de la procédure. Sa demande resta sans réponse. Le
15 novembre 1995, une lettre de rappel fut vainement adressée au président du tribunal d'instance d'Illkirch-Graffenstaden. Le 13 novembre 1996, le requérant adressa une nouvelle lettre de relance au président du tribunal d'instance, sollicitant de celui-ci qu'il intervienne auprès des deux notaires afin de faire aboutir la procédure. Un «
soit transmis
» fut rédigé par le président du tribunal en vue de la transmission de la requête au greffe détaché d'Erstein. Le 18 novembre 1996, la même lettre fut ainsi adressée au greffe permanent d'Erstein. Elle aussi resta sans réponse. Le 29 novembre 1996, le juge d'instance transmit aux deux notaires le courrier du requérant du 18 novembre 1996 et les invita à faire connaître les motifs propres à empêcher le bon déroulement de la procédure en partage et la suite qu'ils entendaient donner à la réclamation du requérant.
44.
La Cour estime en outre, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l'affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu des observations qui précèdent, notamment quant à l'inertie des notaires et à la carence du tribunal d'instance d'Illkirch-Graffenstaden, que le requérant a été privé de son droit à voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
».
45.
La Cour conclut donc à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
46.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
47.
Dans sa requête introductive d'instance, le requérant déclarait qu'il entendait obtenir réparation du préjudice que lui avait causé la violation de son droit à faire entendre sa cause dans un délai raisonnable, étant donné qu'il avait perdu pour au moins quatre ans le bénéfice de la jouissance de sa part dans la masse à partager.
48.
Invité à faire connaître ses prétentions en la matière par une lettre du 15 octobre 1999 qui l'informait de la recevabilité de sa requête, l'intéressé, qui avait du reste bénéficié de l'assistance judiciaire, n'en formula aucune. La Cour estime ne devoir lui accorder d'office aucune indemnité à ce titre.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Rejette
l'exception préliminaire du Gouvernement
;
2.
Dit
que l'article 6 § 1 de la Convention s'applique en l'espèce
;
3.
Dit
qu'il y a eu violation de cet article.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 novembre 2000, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
Greffière
Président