SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 52701/99 și 53486/99 prezentate de Bekir S Având în vedere cererea nr. 52701/99 depusă la 21 iulie 1999 și înregistrată la 18 noiembrie 1999, având în vedere cererea nr. 53486/99 depusă la 1 octombrie 1999 și înregistrată la 17 decembrie 1999, după ce a intenționat acest lucru, face ca următoarea decizie să fie luată de către solicitant, resortisantul turc născut în 1959, să fie în prezent reținut în închisoarea Gebze (Kocaeli). Este reprezentat în fața Curții de către Maestrul Nurten Callar, avocat în barou d . Ankara. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1982, Curtea Marțială a lui Izmir l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață pentru actele sale de terorism. În 1991, reclamantul a fost eliberat condiționat în conformitate cu noua lege privind terorismul. La 26 ianuarie 1993, în timp ce se afla într-o cafenea, reclamantul a fost arestat și reținut la sediul secției antiterorism din cadrul Direcției de Securitate Ankara. El a fost suspectat de a face parte din organizația ilegală La 8 februarie 1993, reclamantul a fost mai întâi ascultat de procurorul Republicii în apropierea Curții de Securitate din Ankara, care a dispus arestarea sa provizorie. În fața judecătorului, reclamantul a contestat acuzațiile aduse împotriva sa. La o dată nespecificată, procurorul îl acuză pe reclamant împreună cu alte 17 persoane în judecată în fața Curții de Securitate a statului, compusă din magistrați de carieră, printre care și un magistrat militar. Reproșându-l pe reclamant în special pe acela de a fi unul dintre liderii de organizație ilegală Prin Hotărârea din 30 noiembrie 1994, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea de 18 ani și nouă luni în temeiul articolului 168 alineatul (1) și al articolului 6 alineatul (6) și al articolului 264 alineatul (6) din Codul penal. La recursul recurentului și prin Hotărârea din 26 februarie 1996, Curtea de Casație Casa Tribunalul de Primă Instanță pentru viciul de procedură și a pronunțat cauza în fața primilor judecători. Prin hotărârea din 16 aprilie 1998, Curtea de Securitate din Ankara, după corectarea viciului de procedură, a stat în același sens cu hotărârea sa din 30 noiembrie 1994. În urma recursului reclamantului, dosarul său a fost prezentat Camerelor Criminale Reunite ale Curții de Casație. La 27 octombrie 1998, Camera Omucideri Reuniate a trimis dosarul în fața celei de-a noua Camere Omucideri a Curții de Casație. Prin Hotărârea din 22 martie 1999, Curtea de Casație (Camera a 9-a Omucideri) a confirmat hotărârea primei instanțe. La 7 aprilie 1999, hotărârea a fost pronunțată în absența reclamantului și a consilierului său. La 3 mai 1999, textul hotărârii Curții de Casație a fost vărsat în dosarul cauzei care se afla în cadrul grefei Curții de Securitate a Statului și pus la dispoziția părților. Reclamantul susține încălcarea articolului 3 din convenție în măsura în care ar fi fost supus unor tratamente abuzive în timpul custodiei sale de către funcționarii de poliție. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a fost adus imediat în fața unui magistrat după arestarea sa, în sensul articolului 5 alineatul (3) din convenție. Reclamantul susține că independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului Ankara și echitatea procedurii în fața acesteia erau compromise din cauza faptului că un judecător militar se afla în această situație. De asemenea, recurentul invocă o încălcare a dreptului său de a fi judecat într-un termen rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție. Reclamantul susține, de asemenea, că persoanele judecate și condamnate de instanțele de securitate ale statului nu pot beneficia de eliberare condiționată decât dacă își ispășește trei sferturi din pedeapsă, în timp ce legea privind executarea pedepselor prevede eliberarea condiționată după ce au executat jumătate din pedeapsa cu închisoarea. În această privință, acesta invocă art. 14 din Convenția combinată cu art. 6 al acesteia. Reclamantul se plânge, de asemenea, că trebuie să își execute acum restul pedepsei cu închisoarea datorate primei sale condamnări (în 1982), dat fiind că a fost condamnat a doua oară în 1998, când era eliberat condiționat și nu invocă nicio dispoziție a convenției în acest sens. Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială și denunță o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestuia, astfel cum a fost comunicat de solicitant, și consideră că este necesar să îl aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În măsura în care reclamantul se plânge de relele tratamente pe care le-ar fi suferit în timpul custodiei sale (art. 3 din convenție) și de durata acesteia [art. 5 alineatul (3) din convenție], Curtea constată că obiecțiunile sale sunt în esență aceleași cu cele formulate într-o cerere anterioară (nr. 38588/97). Prin urmare, această parte a acestor cereri trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (2) litera (b) din convenție. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamantului, astfel cum au fost prezentate în cererea sa și a constatat că reclamantul a fost informat cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor obiecțiuni. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECIDE DE A CONSIDERA interogările nr. 52701/99 și 53486/99 AJUNSE la examinarea obiecțiunilor reclamantului, întemeiate pe art. 6 din Convenție în ceea ce privește lipsa de independență și de descindere a Curii de Securitate a statului d Michael O a Boyle Elisabeth Palm Moduleer Președinte
des requêtes n°s 52701/99 et 53486/99
présentées par Bekir Sıtkı KEÇECİ
contre Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le
28 novembre 2000 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
juges
,
et
de
M.
,
greffier de section
,
Vu la requête n° 52701/99 introduite le 21 juillet 1999 et enregistrée le 18 novembre 1999,
Vu la requête n° 53486/99 introduite le 1er octobre 1999 et enregistrée le 17 décembre 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, ressortissant turc né en 1959, est actuellement détenu à la prison de Gebze (Kocaeli).
Il est représenté devant la Cour par Maître Nurten Çağlar, avocate au barreau d’Ankara.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1982, la cour martiale d'Izmir condamna le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité pour ses actes de terrorisme.
En 1991, le requérant fut mis en liberté conditionnelle en application de la nouvelle loi sur le terrorisme.
Le 26 janvier 1993, alors qu'il se trouvait dans un café, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste au sein de la direction de la sûreté d'Ankara. Il était soupçonné d'appartenir à l'organisation illégale « THKP-C/HDÖ» («Le Front Révolutionnaire du Peuple Turc/ Les Avant-gardes Révolutionnaires du Peuple» ). Le même jour, la femme du requérant fut également arrêtée.
Le 8 février 1993, le requérant fut d'abord entendu par le procureur de la République près la Cour de sûreté de l’Etat d'Ankara (« le procureur »-« la cour de sûreté de l’Etat ») puis traduit devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire. Devant le juge, le requérant contesta les accusations portées contre lui.
A une date non précisée, le procureur mît le requérant avec dix-sept autres personnes en accusation devant la cour de sûreté de l’Etat, composée de magistrats de carrière, dont l’un relevant de la magistrature militaire. Reprochant au requérant notamment d’être l'un des dirigeants de l’organisation illégale « THKP-C/HDÖ», d'avoir participé à des manifestations violentes et d’avoir fait usage d’explosifs lors de celles-ci, il requit sa condamnation pour appartenance à une bande armée et attentat à la bombe (article 168 § 1 et article 264 §§ 6 et 8 du code pénal et article 5 de la loi n° 3713 sur la lutte contre le terrorisme).
Par arrêt du 30 novembre 1994, la cour de sûreté de l’Etat
condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de dix-huit ans et neuf mois en vertu de l'article 168 § 1 et six ans et cinq mois en vertu de l'article 264 §§ 6, 8 du code pénal.
Sur pourvoi du requérant et
par arrêt du 26 février 1996, la Cour de cassation cassa
le jugement de première instance pour vice de procédure et renvoya l’affaire devant les premiers juges.
Par jugement du 16 avril 1998, la cour de sûreté de l’Etat d'Ankara, après avoir rectifié le vice de procédure, statua dans le même sens que son jugement du 30 novembre 1994.
Suite au pourvoi du requérant, son dossier fut soumis aux Chambres Criminelles Réunies de la Cour de cassation.
Le 27 octobre 1998, les Chambres Criminelles Réunies renvoya le dossier devant la neuvième chambre criminelle de la Cour de cassation.
Par arrêt du 22 mars 1999, la Cour de cassation (neuvième chambre criminelle) confirma le jugement de la première instance.
Le 7 avril 1999, l'arrêt fut prononcé en l'absence du requérant et de son conseiller.
Le 3 mai 1999, le texte de l'arrêt de la Cour de cassation fut versé dans le dossier de l'affaire se trouvant au sein du greffe de la Cour de sûreté de l'Etat et mis à la disposition des parties. Le dossier fut ainsi clôturé.
Le requérant allègue la violation de l'article 3 de la Convention dans la mesure où il aurait été soumis à des mauvais traitements lors de sa garde à vue par les fonctionnaires de police. Le requérant se plaint aussi de n'avoir pas été aussitôt traduit devant un magistrat après son arrestation, au sens de l'article 5 § 3 de la Convention.
Le requérant soutient que l’indépendance et l’impartialité de la Cour de sûreté de l’État d'Ankara et l'équité de la procédure devant elle se trouvaient compromises du fait qu’un juge militaire y siégeait. Le requérant allègue également une violation de son droit à être jugé dans un délai raisonnable prévu
à l'article 6 § 1 de la Convention.
Le requérant allègue par ailleurs que les personnes jugées et condamnées par les cours de sûreté de l'Etat ne peuvent bénéficier de la libération conditionnelle que si elles purgent les trois quarts de leur peine, alors que la loi sur l'exécution des peines prévoit la libération conditionnelle après avoir purgé la moitié de la peine encourue. A cet égard, il invoque l'article 14 de la Convention combiné avec son article 6.
Le requérant se plaint également qu'il doit purger maintenant le restant de sa peine d'emprisonnement due à sa première condamnation (en 1982) étant donné qu’il a été condamné la deuxième fois en 1998, lorsqu'il était en liberté conditionnelle. Il n'invoque, sur ce point, aucune disposition de la Convention.
1.
Le requérant se plaint de ce que
sa cause n’a pas été entendue équitablement
dans un délai raisonnable par un
tribunal indépendant et impartial et dénonce une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief, tel qu’exposé par le requérant, et juge nécessaire de le porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.
2.
Dans la mesure où le requérant se plaint des mauvais traitements qu'il aurait subis lors de sa garde à vue (article 3 de la Convention) et de la durée de celle-ci (article 5 § 3 de la Convention), la Cour constate que ses griefs sont essentiellement les mêmes que ceux formulés dans une requête précédente (No 38588/97). Il s'ensuit que cette partie des présentes requêtes doit être rejetée conformément à l'article 35 § 2
b) de la Convention.
3.
La Cour a examiné les autres griefs du
requérant, tels qu’ils ont été présentés dans sa
requête et a constaté que le requérant a été informé des obstacles éventuels à la recevabilité de ces griefs. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
les requêtes n°s 52701/99 et 53486/99
;
l’examen des griefs du requérant, tirés de l’article 6 de la Convention s’agissant du manque d’indépendance et d’impartialité de la Cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ainsi que de la durée de la procédure devant ladite juridiction ;
pour le surplus.
Michael O’ Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente