cererei nr. 46355/99
prezentată de Anastassios și Georgios TSIRIKAKIS
împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), ședință la 7 decembrie 2000 într-o cameră compusă din:
Dv. A.B. Baka, președinte,
C.L. Rozakis,
Dna V. Strážnická,
Dv. P. Lorenzen,
judecători,
și de dl. Fribergh,
grefier de secție,
Având în vedere petiția mai sus menționată introdusă la 20 ianuarie 1999 și înregistrată la 24 februarie 1999,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamanti,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamanții sunt cetățeni greci, născuți respectiv în 1911 și 1926, și locuiesc la Atena și Halkida. Sunt reprezentați în fața Curții de dl. I. Stamoulis, avocat la barou din Atena.
A.
Circumstanțele cazului
Faptele cazului, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Exproprierea litigioasă și stabilirea indemnizației de expropriere
În 1952, reclamanții au achiziționat de la dl. Christodoulou, în coproprietate și în indiviziune, un inot cu o suprafață de 60 000 m² situat în afara portului sudic al Halkidei. Printr-o decizie din 18 martie 1979, prefectul insulei Eubee a procedat la exproprierea unei suprafețe de 10 366 m² pe partea nordică a insulei pentru a construi o stație de purificare biologică pentru orașul Halkida. Deoarece decizia respectivă comporta anumite lacune, prefectul a luat, la 21 mai 1982, o nouă decizie de expropriere, confirmând o decizie a consilului de administrație al Companiei de Apă a acestui oraș (o întreprindere municipală) pentru exproprierea acestei suprafețe. Decizia consilului de administrație al întreprinderii municipale, adoptată de asemenea în 1982, indicau că trebuia să se procedeze la exproprierea suprafeței mai sus menționate situate pe insula Passa (Tsirikaki) împotriva domni Georgios și Athanassios Tsirikakis care se pretind proprietari ai acesteia.
La 11 ianuarie 1983, tribunalul de prima instanță din Halkida a fixat suma de 500 drahme (GRD) ca valoare unitară provizoriu pe metru pătrat a indemnizației care trebuia acordată reclamanților.
La 4 noiembrie 1983, Compania de Apă a depus la casieria depozitelor și consemnărilor suma corespunzând valorii unitare provizorii a indemnizației. La 21 noiembrie 1983, această consemnare a fost publicată în Jurnalul Oficial.
La 29 mai 1984, curtea de apel din Atena a ridicat suma la 600 GRD pe metru pătrat.
2.
Recunoașterea calității de proprietari ai reclamanților de către jurisdicțiile civile
Cu toate acestea, reclamanții nu au putut încasa această indemnizație deoarece Statul, în urma unui aviz emis de comitetul consultativ al domeniilor publice (care fusese sesizat de reclamanti înșiși, la 20 august 1987, pentru a obține un aviz privind dreptul de proprietate asupra insulei litigioase) și a unei decizii a ministrului Economiei, din 18 decembrie 1987, a fost recunoscut proprietar al insulei. Cu toate acestea, într-un raport din 18 mai 1987, întocmit în cadrul acestei proceduri, se preciza că Statul nu avea nici un drept de proprietate asupra insulei al cărei folosință aparținea particulilor care o cultivau din 1870. Raportul preciza că cel care i-a vândut insula reclamanților era beneficiar al acestui drept de folosință din 1886.
Reclamanții au sesizat apoi, la 15 august 1988, tribunalul de mare instanță din Halkida care prin hotărâre (nr. 267/1992) din 24 iunie 1992 le-a recunoscut dreptul de proprietate asupra insulei. Tribunalul s-a bazat pe declarația unui martor citat de Stat însuși, cel care redactase raportul din 18 mai 1987, și care a confirmat conținutul raportului.
În cadrul acestei proceduri, ședința, inițial fixată la 21 ianuarie 1989, a fost amânată la 20 aprilie 1989. Printr-o decizie din 11 septembrie 1989, tribunalul a ordonat un complement de instructie. Reclamanții au notificat această decizie părții adverse la 10 septembrie 1990. La 22 iunie 1990, aveau cerut examinarea martorilor. Audierile au fost fixate la 24 octombrie 1990, dar au fost apoi amânate la 13 decembrie 1990, cu consimțământul reclamanților. La aceasta din urmă data, ambele părți au obținut o nouă amânare la 13 februarie 1991. Complementul de instructie s-a terminat la 16 septembrie 1991, după mai multe amânări cerute de părți sau consimțite de acestea, și anume la 13 februarie 1991, 17 aprilie 1991, 22 și 25 mai 1991. În final, ședința în fața tribunalului de mare instanță a avut loc la 7 mai 1992 și deliberarea la 4 iunie 1992.
Reclamanții au notificat hotărârea Statului la 22 aprilie 1993.
La 14 mai 1993, Statul a depus apel împotriva hotărârii mai sus menționate în fața curții de apel din Atena. Ședința inițial fixată la 9 noiembrie 1993 a fost amânată la 1 februarie 1994. Printr-o decizie din 15 februarie 1994, curtea de apel a ordonat o expertiză, care trebuia să se desfășoare la inițiativa părții cel mai interesate. Expertul, care trebuia să evalueze amploarea și natura bunului litigios, a fost desemnat la 16 septembrie 1994 și a obținut o prelungire a termenului pentru a prezenta raportul până la 16 ianuarie 1995. Ședința a avut loc la 21 martie 1995. La 12 septembrie 1995, curtea de apel a ordonat reexaminarea cazului și comparația expertului pentru a oferi explicații suplimentare privind raportul. La 4 noiembrie 1996, reclamanții au invitat curtea de apel să fixeze o dată de ședință la acest sens. Ședința a avut loc la 8 aprilie 1997.
La 28 iulie 1997, curtea de apel a pronunțat hotărârea (nr. 7131/1997) prin care a confirmat hotărârea atacată. Curtea de apel a constatat că insula aparținea din 1837 unor particulari care au vândut-o reclamanților în 1952 printr-un act notarial corespunzător înregistrat; reclamanții aveau amenajat pe aceasta o unitate de creștere a puilor de găină și plantaseră pomi fructiferi și cereale pe care le exploatau.
Hotărârea a fost curățată la 22 mai 1998 și reclamanții au notificat-o Statului la 1 iulie 1998. Statul a depus cale extraordinară de revizuire la 7 octombrie 1998.
Reclamanții au încasat indemnizația (6 204 600 drahme) care era depusă la casieria depozitelor și consemnărilor la 24 decembrie 1998.
3.
Procedura neîncheiate de recunoaștere a calității de proprietari ai reclamanților în baza articolului 26 al decretului nr. 797/71
În mai 1988, adică șase ani după decizia de a expropria bunul litigios, Trezoieria Publică din Halkida a comunicat, în conformitate cu art. 24 al decretului, rompilul topografic al exproprierii președintelui tribunalului de mare instanță care a fixat la 9 iunie 1988 data ședinței în scopul recunoașterii reclamanților ca proprietari. Cu toate acestea, la acea dată, tribunalul nu a hotărât deoarece reprezentantul Statului declară în fața tribunalului că reclamanții se apropiau de drepturi de proprietate ale Statului atât pe partea expropriată a insulei cât și pe întraga insuă.
La 20 februarie 1987, reclamanții au încercat să obțină recunoașterea administrativă a calității lor de îndreptățiți la indemnizație în fața unei comisii competente din ministerul Economiei, în baza articolului 28 al decretului. Cererea reclamanților a fost transmisă, la 25 noiembrie 1987, Comitetului Consultativ al Domeniilor Publice. La 18 decembrie 1987, ministrul Economiei aprobă propunerea de a respinge cererea respectivă, ordonează înregistrarea insulei ca făcând parte din domeniu public și invită Trezoieria Publică să "procedeze la înregistrarea respectivă, asume protecția acesteia și trimită o copie a înregistrării la Societatea de Bunuri Imobile ale Statului în scopuri de gestionare și exploatare ale acesteia."
4.
Ocuparea întregii insule de către Stat
Între timp, potrivit reclamanților, Statul ar fi extins instalațiile de purificare pe întreaga suprafață a insulei. De asemenea, ar fi plantat trei mii de arbori și o mie de arbuști, ar fi construit drumuri și o rețea de canalizare a apelor și ar fi distrus toate construcțiile reclamanților. În cele din urmă, ar fi deversit cantități mari de noroi provenit din stația de purificare.
Guvernul contestă această versiune a faptelor. Subliniează că reclamanții invocă pentru prima dată în fața Curții problema ocupării unei suprafețe mai mari de 10 366 m². Pentru a susține teza sa, invocă un raport de expertiză redactat la 27 decembrie 1994 și conform căruia "solul a fost amenajat în prezent prin excavații, aluviuni și umpluturi (...). Este evident că litoralul este diferit de ceea ce a fost în trecut (...). Pe rest, în afara părții insulei aparținând Companiei de Apă, morfologia solului s-a format natural fără intervenție, adică fără excavații, aluviuni sau umpluturi."
B.
Dreptul intern și practica internă relevantă
Prevederile decretului-lege 797/71 privind expropriările
Declarația de expropriere se efectuează prin decizie ministerială sau prin decizie a organului competent (art. 1 al decretului) în scop de utilitate publică. O condiție preliminară constă în redactarea tabelului cadastral pe care figurează proprietarii bunului expropriat, "indicați" ca atare (art. 2 al decretului). La etapa redactării tabelului respectiv, autoritățile nu caută proprietarul real; înscrierea unei persoane indicate ca proprietar nu înseamnă că aceasta este proprietarul real.
Exproprierea se termină cu plata indemnizației sau consemnarea acesteia la casieria depozitelor și consemnărilor.
art. 8 al decretului prevede:
"1. Cel obligat să plătească indemnizația exproprierii poate, în loc să verseze indemnizația, s-o depună provizoriu sau definitiv la casieria depozitelor și consemnărilor în favoarea îndreptățitului, dacă o hotărâre irevocabilă care să-l recunoască ca atare nu a fost încă pronunțată. Cel obligat să verse indemnizația o poate de asemenea depune, pentru a se fixa o garanție conform prezentului articol, care totuși nu a fost încă furnizată de către îndreptățit.
2.Casieria depozitelor și consemnărilor versează suma depusă îndreptățitului care a fost recunoscut ca atare, pe prezentarea hotărârii irevocabile la acest sens. De asemenea, versează suma depusă pentru neprevederea garanției fixate, pe prezentarea documentelor justificative de prevedere a acestei garanții.
3.Depunerea indemnizației la casieria depozitelor și consemnărilor este obligatorie când bunul expropriat este grevat de o ipotecă, o sechestru (...) sau din cauza unei îndoieli rezonabile privind persoana celui cu drepturi reale (...).
"
art. 9 al decretului tratează consecințele completării exproprierii forțate și prevede: "Atunci când exproprierea este încheiată, proprietarul bunului expropriat, orice deținător sau posessor precum și orice terț având drepturi derivate din aceștia, este obligat la intimare scrisă a persoanei în favoarea căreia a avut loc exproprierea, să-i livreze bunul expropriat, în termen de zece zile (...)".
Valoarea bunului expropriat este determinată, la cererea părții interesate, prin hotărâre a tribunalului de prima instanță din circumscripția bunului litigios. În prima fază, tribunalul fixează o indemnizație provizorie de expropriere. Sesizată din oficiu sau de către partea interesată, curtea de apel fixează indemnizația definitivă de expropriere. Pentru a încasa indemnizația, cel care se pretinde proprietar trebuie să fi fost recunoscut ca atare printr-o hotărâre judiciară. La acest sens, art. 26 al decretului mai sus citat prevede o procedură rapidă de recunoaștere a celui cu drepturi în fața tribunalului de prima instanță care judecă conform unei proceduri sumare, deoarece poate de asemenea funda hotărârea pe simple prezumții. Această hotărâre nu poate fi supusă niciunui recurs. Cu toate acestea, apare o problemă atunci când cel care se pretinde proprietar nu poate produce elemente suficiente la acest sens. În acest caz, interesat este obligat să introducă o acțiune ordinară în recunoaștere de proprietate în fața tribunalelor civile cu toate garantiile și mijloacele de probă aferente acestei acțiuni. O asemenea acțiune este, în principiu, inițiată atunci când titlurile de proprietate lipsesc sau nu sunt suficiente.
Procedura de recunoaștere judiciară a celui cu drepturi la indemnizație poate fi inițiată în același timp cu cea de stabilire a indemnizației pentru a accelera încasarea acesteia.
1.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Mai precis, invocă că o perioadă de cincisprezece ani, șase luni și douăzeci de zile s-a scurs între 11 ianuarie 1983, data hotărârii care fixează suma unitară provizorie a indemnizației care trebuia acordată reclamanților, și 31 iulie 1998, data la care hotărârea curții de apel din 28 iulie 1997 a devenit definitivă și irevocabilă. Or subliniază că această întârziere este imputabilă Statului care, neglijând prevederile decretului nr. 797/1971 privind exproprierea, a așteptat cinci ani pentru a-și invoca prețuitul drept de proprietate asupra insulei. Deoarece Statul nu a introdus o acțiune împotriva reclamanților, aceștia au trebuit să sesizeze, la 15 august 1988, tribunalul de mare instanță din Halkida care, ținând seama de afirmațiile false ale Statului, a ordonat expertizie care a alungit procedura.
2.
Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de asemenea de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor. Ei susțin că exproprierea unei părți din proprietatea lor a dus la privarea drepturilor de proprietate ai reclamanților asupra întregii insule, din cauza depozitării unor cantități mari de noroi provenit din stația de purificare, fără ca aceștia să fi primit o indemnizație completă nici pentru partea expropriată nici pentru partea ocupată. De altfel, indemnizația pe care reclamanții o încasaseră cincisprezece ani, șase luni și douăzeci de zile după hotărârea care fixase suma provizorie pe metru pătrat ar fi pierdut întreaga valoare din cauza inflației și nu ar mai reprezenta valoarea reală a proprietății expropriate.
Reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 § 1, care în partea relevant se citește după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul (...) ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale civile (...)"
Guvernul susține că o procedură ca aceea în care reclamanții au fost părtași este reglementată de principiul inițiativei părților. Or, în speță, exproprierea a avut loc în 1982 și tribunalele au fixat indemnizația în 1983. Reclamanții au așteptat cinci ani - până în 1988 - pentru a introduce acțiunea în recunoaștere a calității lor de proprietari și nu au inițiat la acest scop procedura rapidă prevăzută de art. 26 al decretului 797/1971. Tribunalul de mare instanță din Halkida a acordat doar o singură amânare de ședință și prima hotărâre a acestuia înainte de a pronunța au fost pronunțată la 11 septembrie 1989. Reclamanții au așteptat un an înainte de a urma procedura. Când tribunalul a pronunțat hotărârea, reclamanții au notificat-o Statului zece luni mai târziu. De asemenea, hotărârea curții de apel a fost notificată de reclamanti Statului nouă luni după pronunțare. De fapt, din cauza comportamentului reclamanților, ar fi trecut lungimea perioade de inactivitate care ar totaliza zece ani. Mai precis, reclamanții nu ar fi întreprins nici o inițiativă de la 1983 la 1988, de la 1989 la 1990 și de la 1997 la 1998, precum și pentru zece luni între 1992 și 1993 și paisprezece luni între 1995 și 1996.
Guvernul subliniază, de asemenea, că cauza prezenta o complexitate deosebită, ceea ce a necesitat un complement de instructie, realizarea unei expertiže și prezența expertului în fața tribunalului. În schimb, diferitele instanțe au fixat zile de ședință la intervale foarte scurte și au pronunțat hotărârile rapid.
Reclamanții susțin că responsabilitatea întârzierii incumbă în exclusivitate Guvernului. Potrivit lor, a fost nevoie de nouăsprezece ani și nouă luni de la decizia prefectului insulei Eubee, din 18 martie 1979, și șaisprezece ani și șapte luni de la decizia aceluiași prefect, din 21 mai 1982, pentru a încasa indemnizația fixată în 1983 și 1984 de tribunalul de prima instanță din Halkida și de curtea de apel din Atena respectiv. Cât privește procedura rapidă a articolului 26 al decretului 797/1971, aceasta depindea în exclusivitate de autoritățile competente care, în speță, au întârziat să ia măsurile necesare: rompilul topografic al exproprierii a fost transmis președintelui tribunalului de mare instanță, în mai 1988, șase ani după decizia de a expropria. La ziua ședinței, tribunalul a refuzat să hotărască deoarece reprezentantul Statului a declarat că întreaga insuă aparținea Statului. Când reclamanții au încercat calea recunoașterii administrative a calității lor de îndreptățiți la indemnizație, cererea lor a fost transmisă abia nouă luni mai târziu Comitetului Consultativ al Domeniilor Publice, în timp ce art. 28 al decretului fixează un termen de o lună. Ca urmare a deciziei ministrului Economiei, din 18 decembrie 1987, prin care acesta a ordonat înregistrarea insulei ca făcând parte din domeniu public, reclamanții au trebuit să sesizeze tribunalele civile pentru ca acestea să le recunoască calitatea de proprietari. Tribunalul de mare instanță din Halkida a pronunțat hotărârea la 24 iunie 1992. Curtea de apel din Atena a ordonat, contra așteptărilor, o expertiză pentru realizarea căreia a fost nevoie de patru ani. Hotărârea curții de apel a fost curățată abia un an după pronunțare. În fine, la 7 octombrie 1998, Statul s-a pourvut în cale extraordinară, dar până în prezent nu a luat nici o măsură pentru a accelera procedura.
Curtea, după examinarea argumentelor partilor și a altor elemente în posesia sa, estimează că această parte a cererei ridică întrebări importante de fapt și drept care nu ar putea fi rezolvate la acest stadium și care merită un examen pe fond. Cererea nu poate fi declarată manifest nefondată. Nu a fost relevat nici un alt motiv de inadmisibilitate.
2.
Reclamanții invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, formulat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."
a)
În primul rând, Guvernul invită Curtea să respingă grievul pentru neepuizarea căilor de atac interne. Subliniază că Compania de Apă nu a ocupat niciodată teren în afara parcelei expropriate și nu a lezat vreun drept al reclamanților asupra părții rămase, depunând pământ și noroi. Curtea nu este un tribunal corespunzător unui grad de jurisdicție care ar putea hotărî în primă instanță asupra existenței unui fapt, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au adus niciodată în fața unei instanțe naționale, judiciare sau administrative, faptele acum invocate în fața Curții. Compania de Apă fiind o persoană juridică de drept privat, responsabilitatea actelor sale nu incumbă în nici un caz Guvernului. În orice caz, reclamanții ar fi putut sesiza tribunalele, în baza articolelor 987, 989 și 1108 din codul civil, pentru a pune capăt atingerii dreptului lor de posestor sau proprietar, și pentru a cere despăgubiri, ceea ce nu au făcut.
Curtea reamintește că art. 35 din Convenție nu cere decât epuizarea căilor de atac accesibile, adecvate și referitoare la încălcările incriminate. De altfel, cel care a exercitat o cale de atac pentru a remedia direct situația litigioasă - și nu în mod indirect - nu este obligat a introduce altele care ar fi fost deschise pentru el (hotărârea Manoussakis c. Grecia din 26 septembrie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-IV, § 33).
Curtea constată, cu reclamanții, că printr-o decizie din 18 decembrie 1987, ministrul Economiei a ordonat înregistrarea întregii insule ca făcând parte din domeniu public și a invitat Societatea de Bunuri Imobile ale Statului să asume gestionarea și exploatarea acesteia. Curtea constată, de asemenea, că, ca urmare a acestei decizii, orice încercare din partea reclamanților de a exercita acte de posesie pe partea neexpropriată a insulei ar atrage sancțiuni (pedepse de închisoare și sancțiuni pécuniare), conform articolului 23 din legea 1539/1938 (conform modificării făcute de art. 1 § 2 din legea 263/1968). Dar înainte de orice și mai ales, Curtea constată că prin hotărârea din 28 iulie 1997, curtea de apel a recunoscut că întreaga insulă aparținea reclamanților.
Prin urmare, Curtea estimează că trebuie să respingă excepția Guvernului bazată pe omisiunea acestora de a sesiza tribunalele pentru a se plânge de controlul Statului asupra părții neexpropriate a proprietății lor.
b)
În al doilea rând, Guvernul invită Curtea să respingă grievul mai sus menționat pentru nerespectarea termenului de șase luni. Subliniază că reclamanții au fost recunoscuți proprietari ai bunului litigios prin hotărârea din 28 iulie 1997 a curții de apel din Atena; din pronunțarea acestei hotărâri, ar fi putut deci încasa indemnizația care li era fixată, și care era consemnată din 1983-1984 la casieria depozitelor și consemnărilor. Rezultă că reclamanții ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la acea hotărâre și, în orice caz până la 1 ianuarie 1999, dacă se calculează termenul din data la care reclamanții au notificat hotărârea Statului, și anume la 1 iulie 1998.
Curtea constată că curtea de apel a pronunțat hotărârea la 28 iulie 1997. Hotărârea a fost curățată la 22 mai 1998 și reclamanții au notificat-o Statului la 1 iulie 1998. Statul s-a pourvut în cale extraordinară de revizuire la 7 octombrie 1998. Curtea nu a fost informată despre rezultatul acestei proceduri. În aceste circumstanțe, petiția, care a fost introdusă la 20 ianuarie 1999, nu poate fi respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni.
c)
Cât privește fondul grievului, Guvernul susține că exproprierea urmărea un scop de utilitate publică, și anume amenajarea unei unități de purificare biologică. Procedura privind exproprierea a fost inițiată de Compania de Apă și indemnizația a fost consemnată în termene legale. Din acea dată, reclamanții aveau posibilitatea de a introduce o acțiune în scopul recunoașterii calității lor de proprietari. Faptul că nu dispuneau de elemente suficiente pentru a iniția procedura rapidă a articolului 26 al decretului 797/1971 revine responsabilității lor privind gestionarea afacerilor lor. Reclamanții, pe de altă parte, au așteptat cinci ani, până în 1988, înainte de a sesiza jurisdicțiile civile cu o procedură ordinară. Până ce nu au fost recunoscuți proprietari, prin hotărârea din 28 iulie 1997, reclamanții nu dispuneau de vreun drept dobândit pe care să poată solicita protecție în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1. De altfel, reclamanții au întârziat introducerea procedurii relevante și au contribuit ei înșiși la alungirea acesteia, prin urmare nu pot valabil să se plângă de devalorizarea indemnizației primite, din cauza inflației. La acest sens, se constată că reclamanții au încasat această indemnizație aproximativ un an și jumătate după ce hotărârea curții de apel a devenit definitivă.
Cât privește partea expropriată a bunului lor, reclamanții subliniază că atunci când au putut încasa indemnizația care fusese fixată în 1983, suma acesteia nu numai că nu reprezenta valoarea părții expropriate a bunului lor, dar nu era suficientă pentru a acoperi costurile judiciare și de expertiză, precum și onorarii de avocat, aferente diferitelor proceduri. Ei pretind din nou că punerea în mișcare a procedurii rapide a articolului 26 al decretului depinde de autoritățile publice, care, în speță, au încercat prin orice mijloace să o întârzie. Or, atunci când ministrul Economiei a ordonat înregistrarea întregii insule ca făcând parte din domeniu public, au trebuit să sesizeze jurisdicțiile civile pentru ca acestea să le recunoască calitatea de proprietari.
Cât privește ocuparea întregii insule, reclamanții susțin că nu puteau exercita nici un act de posesie asupra insulei deoarece, din decizia ministrului Economiei, riscau să fie condamnați la pedepse de închisoare și sancțiuni pécuniare, în baza articolului 23 din legea 1539/38.
Curtea, după examinarea argumentelor partilor și a altor elemente în posesia sa, estimează că această parte a cererei ridică întrebări importante de fapt și drept care nu ar putea fi rezolvate la acest stadium și care merită un examen pe fond. Cererea nu poate fi declarată manifest nefondată. Nu a fost relevat nici un alt motiv de inadmisibilitate.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară
petiția admisibilă,
cu rezerva tuturor motive pe fond.
Erik Fribergh
András Baka
Grefier
Președinte
de la requête n° 46355/99
présentée par Anastassios et Georgios TSIRIKAKIS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (Deuxième section), siégeant le
7
décembre 2000 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
P.
Lorenzen
,
M.
Fischbach
,
A.
Kovler
,
juges
,
et
de
M.
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 janvier 1999 et enregistrée le24 février 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants sont des ressortissants grecs, nés respectivement en 1911 et 1926 et résidant à Athènes et à Halkida. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
L’expropriation litigieuse et la fixation de l’indemnité d’expropriation
En 1952, les requérants acquirent de M. Christodoulou, conjointement et en indivision, un îlot d’une superficie de 60
000
m
2
sis au large du port sud de Halkida. Par une décision du 18 mars 1979, le préfet de l’île d’Eubée procéda à l’expropriation d’une superficie des 10
366
m
2
sur la partie nord de l’îlot afin d’y construire une station d’épuration biologique pour la ville de Halkida. Comme ladite décision comportait certaines lacunes, le préfet prit, le 21 mai 1982, une nouvelle décision d’exproprier, entérinant une décision du conseil d’administration de la Compagnie des eaux de cette ville (une entreprise municipale) pour l’expropriation de cette superficie. La décision du conseil d’administration de l’entreprise municipale, adoptée aussi en 1982, indiquait qu’il devait être procédé à l’expropriation de la superficie susmentionnée sise sur l’îlot Passa (Tsirikaki) à l’encontre de MM.
Georgios et Athanassios Tsirikakis qui se prétendent propriétaires de celle-ci.
Le 11 janvier 1983, le tribunal de première instance de Halkida fixa à 500
drachmes (GRD) le montant unitaire provisoire au mètre carré de l’indemnité à accorder aux requérants.
Le 4 novembre 1983, la Compagnie des eaux déposa auprès de la caisse des dépôts et consignations la somme correspondant au montant unitaire provisoire de l’indemnité. Le 21 novembre 1983, cette consignation fut publiée au Journal officiel.
Le 29 mai 1984, la cour d’appel d’Athènes porta le montant définitif à 600
GRD au mètre carré.
2.
La reconnaissance de la qualité de propriétaires des requérants par les juridictions civiles
Toutefois, les requérants ne purent toucher cette indemnité car l’Etat, à la suite d’un avis émis par le comité consultatif de domaines publics (qui était saisi par les requérants eux-mêmes, le 20 août 1987, afin d’obtenir un avis concernant le droit de propriété sur l’îlot litigieux) et d’une décision du ministre de l’Economie, du 18 décembre 1987, fut reconnu propriétaire de l’îlot. Néanmoins, dans un rapport du 18 mai 1987, établi dans le cadre de cette procédure, il était précisé que l’Etat n’avait aucun droit de propriété sur l’îlot dont l’usage relevait des particuliers qui le cultivaient depuis 1870. Le rapport précisait que celui qui avait vendu l’îlot aux requérants en avait l’usage depuis 1886.
Les requérants saisirent alors, le 15 août 1988 le tribunal de grande instance de Halkida qui par un jugement (n° 267/1992) du 24 juin 1992 reconnut leur droit de propriété sur l’îlot. Le tribunal se fonda sur la déposition d’un témoin cité par l’Etat lui-même, celui qui avait rédigé le rapport du 18 mai 1987, et qui confirma le contenu de son rapport.
Dans le cadre de cette procédure, l’audience, initialement fixée au 21
janvier 1989, fut reportée au 20 avril 1989. Par une décision du 11
septembre 1989, ledit tribunal ordonna un complément d’instruction. Les requérants notifièrent cette décision à la partie adverse le 10 septembre 1990. Le 22 juin 1990, ils avaient demandé l’examen des témoins. L’audition fut fixée au 24 octobre 1990, mais fut ensuite reportée au 13
décembre 1990, avec le consentement des requérants. A cette dernière date, les deux parties obtinrent un nouveau report au 13 février 1991. Le complément d’instruction se termina le 16 septembre 1991, après plusieurs ajournements demandés par les parties ou consentis par elles, à savoir les 13
février 1991, 17 avril 1991, 22 et 25 mai 1991. Enfin, l’audience devant le tribunal de grande instance eut lieu le 7 mai 1992 et la délibération le 4
juin 1992.
Les requérants notifièrent le jugement à l’Etat le 22 avril 1993.
Le 14 mai 1993, l’Etat forma un appel contre le jugement susmentionné devant la cour d’appel d’Athènes. L’audience initialement fixée au 9
novembre 1993 fut reportée au 1er février 1994. Par une décision du 15
février 1994, la cour d’appel ordonna une expertise, qui devait se dérouler à l’initiative de la partie la plus intéressée. L’expert, qui devait évaluer l’étendue et la nature du bien litigieux, fut désigné le 16 septembre 1994 et obtint une prolongation du délai pour déposer son rapport jusqu’au 16 janvier 1995. L’audience eut lieu le 21 mars 1995. Le 12 septembre 1995, la cour d’appel ordonna le réexamen de l’affaire et la comparution de l’expert pour que celui-ci donne des explications supplémentaires concernant son rapport. Le 4 novembre 1996, les requérants invitèrent la cour d’appel de fixer une date d’audience à cet égard. L’audience eut lieu le 8 avril 1997.
Le 28 juillet 1997, la cour d’appel rendit son arrêt (n°
7131/1997) par lequel elle confirmait le jugement attaqué. La cour d’appel releva que l’îlot appartenait depuis 1837 à des particuliers qui l’avaient vendu aux requérants en 1952 par acte notarié dûment enregistré
; les requérants y avaient installé une unité d’élevage des poulets et y avaient planté des arbres fruitiers et des céréales qu’ils exploitaient.
L’arrêt fut mis au net le 22 mai 1998 et les requérants le notifièrent à l’Etat le 1er juillet 1998. L’Etat se pourvut en cassation le 7 octobre 1998.
Les requérants touchèrent l’indemnité (6
204
600 drachmes) qui était déposée à la caisse des dépôts et consignations le 24 décembre 1998.
3.
La procédure inachevée de reconnaissance de la qualité de propriétaire des requérants en vertu de l’article 26 du décret n° 797/71
En mai 1988, c’est-à-dire six ans après la décision d’exproprier le bien litigieux, le Trésor public de Halkida communiqua, conformément à l’article
24 du décret, le relevé topographique de l’expropriation au président du tribunal de grande instance qui fixa au 9 juin 1988 la date de l’audience aux fins de la reconnaissance des requérants comme propriétaires. Toutefois, à cette date, le tribunal ne statua pas car le représentant de l’Etat avait déclaré devant le tribunal que les requérants s’appropriaient des droits de propriété de l’Etat tant sur la partie expropriée de l’îlot que sur l’îlot tout entier.
Le 20 février 1987, les requérants tentèrent d’obtenir la reconnaissance administrative de leur qualité d’ayants-droit de l’indemnité devant une commission compétente du ministère de l’Economie, en vertu de l’article
28 du décret. La demande des requérants fut transmise, le 25 novembre 1987, au Comité consultatif des domaines publics. Le 18 décembre 1987, le ministre de l’Economie approuve la proposition de rejeter ladite demande, ordonne l’enregistrement de l’îlot comme faisant partie du domaine public et invite le Trésor public à «
procéder audit enregistrement, assumer la protection de celui-ci et envoyer une copie de l’enregistrement à la Société des biens immobiliers de l’Etat aux fins de la gestion et de l’exploitation de celui-ci.
»
4.
L’occupation de l’ensemble de l’îlot par l’Etat
Entre-temps, selon les requérants, l’Etat aurait étendu les installations d’épuration sur toute la superficie de l’îlot. Il aurait aussi planté trois mille arbres et mille buissons, aurait construit des routes et un réseau de canalisation d’eaux et aurait détruit toutes les bâtisses des requérants. Enfin, il aurait déversé de grandes quantités de boue provenant de la station d’épuration.
Le Gouvernement conteste cette version des faits. Il souligne que les requérants allèguent pour la première fois devant la Cour la question de l’occupation d’une étendue supérieure à 10
366
m
2
. A l’appui de sa thèse, il invoque un rapport d’expertise rédigé le 27 décembre 1994 et selon lequel «
le sol a été aménagé actuellement par des excavations, des alluvions et des remblayages (…). Il est évident que le littoral est différent de ce qu’il était dans le passé (…). Sur le reste, en dehors de la partie de l’îlot appartenant à la Compagnie des eaux, la morphologie du sol s’est formée naturellement sans intervention, c’est à dire sans excavations, alluvions ou remblayages.
»
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les dispositions du décret-loi 797/71 sur les expropriations
La déclaration d’expropriation s’effectue par décision ministérielle ou par décision de l’organe compétent (article 1 du décret) dans un but d’utilité publique. Une condition préliminaire consiste en la rédaction du tableau cadastral sur lequel figurent les propriétaires du bien exproprié, «
indiqués
» comme tels (article 2 du décret). Au stade de la rédaction dudit tableau, les autorités ne recherchent pas le propriétaire réel
; l’inscription d’une personne indiquée comme propriétaire ne signifie pas qu’il s’agit du propriétaire réel.
L’expropriation s’achève avec le versement de l’indemnité ou la consignation de celle-ci à la caisse des dépôts et consignations.
L’article 8 du décret dispose
:
«
1.
Celui qui est obligé d’indemniser l’expropriation peut, au lieu de verser l’indemnité, la déposer provisoirement ou définitivement à la caisse des dépôts et consignations en faveur de l’ayant droit, si une décision irrévocable le reconnaissant comme tel n’a pas encore été rendue. Celui qui est obligé de verser l’indemnité peut également la déposer, afin que soit fixée une garantie selon le présent article, laquelle n’a cependant pas encore été fournie par l’ayant droit.
2.
La caisse des dépôts et consignations verse la somme déposée à l’ayant droit qui a été reconnu comme tel, sur production de la décision irrévocable à ce sujet. De même, elle verse la somme déposée pour non-prestation de la garantie fixée, sur production des pièces justificatives de prestation de cette garantie.
3.
Le dépôt de l’indemnité à la caisse des dépôts et consignations est obligatoire quand le bien exproprié est grevé d’une hypothèque, d’une saisie (…) ou en raison d’un doute raisonnable quant à la personne de l’ayant droit réel (…).
»
L’article 9 du décret traite des conséquences de l’achèvement de l’expropriation forcée et dispose
: «
Lorsque l’expropriation est achevée, le propriétaire du bien exproprié, tout détenteur ou possesseur ainsi que tout tires tirant des droits de ceux-ci, est obligé sur sommation écrite de la personne en faveur de laquelle eut lieu l’expropriation, de lui livrer le bien exproprié, dans un délai de dix jours (…)
».
La valeur du bien exproprié est déterminée, à la demande de la partie intéressée, par décision du tribunal de première instance du ressort du bien litigieux. Dans un premier temps, le tribunal fixe une indemnité provisoire d’expropriation. Saisie d’office ou par la partie intéressée, la cour d’appel fixe l’indemnité définitive d’expropriation. Afin de recevoir l’indemnité, celui qui se prétend propriétaire doit avoir été reconnu comme tel par une décision judiciaire. A cet égard, l’article 26 du décret précité prévoit une procédure rapide de reconnaissance de l’ayant droit devant le tribunal de première instance qui statue suivant une procédure sommaire, puisqu’il peut également fonder sa décision sur de simples présomptions. Cette décision ne peut faire l’objet d’aucun recours. Un problème se pose cependant lorsque celui qui se prétend propriétaire ne peut pas produire des éléments suffisants à cet égard. Dans ce cas, l’intéressé est obligé d’intenter une action ordinaire en reconnaissance de propriété devant les tribunaux civils avec toutes les garanties et moyens de preuve afférents à cette action. Une telle action est, en principe, engagée lorsque les titres de propriété font défaut ou ne sont pas suffisants.
La procédure de la reconnaissance judiciaire de l’ayant droit à l’indemnité peut être engagée en même temps que celle de la fixation de l’indemnité afin d’accélérer l’encaissement de celle-ci.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure. Plus particulièrement, ils allèguent qu’une période de quinze ans, six mois et vingt jours s’est écoulée entre le 11
janvier 1983, date du jugement fixant le montant unitaire provisoire de l’indemnité à accorder aux requérants, et le 31 juillet 1998, date à laquelle l’arrêt de la cour d’appel du 28 juillet 1997 devint définitif et irrévocable. Or il souligne que ce retard est imputable à l’Etat qui, en méconnaissant les dispositions du décret n°
797/1971 relatif aux expropriations, attendit cinq ans pour invoquer ses prétendus droits de propriété sur l’îlot. Comme l’Etat n’introduisit pas une action contre les requérants, ceux-ci durent saisir, le 15
août 1988, le tribunal de grande instance de Halkida lequel, compte tenu des allégations fausses de l’Etat, ordonna des expertises qui allongèrent la procédure.
2.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, les requérants se plaignent aussi de la violation de leur droit au respect des biens. Ils affirment que l’expropriation d’une partie de leur propriété entraîna la privation des droits de propriété des requérants sur l’ensemble de l’îlot, en raison du dépôt de grandes quantités de boue provenant de la station d’épuration, sans qu’ils aient perçu une indemnité complète ni pour la partie expropriée ni pour la partie occupée. De plus, l’indemnité que les requérants aient touchée quinze ans, six mois et vingt jours après le jugement fixant le montant provisoire de celle-ci au mètre carré aurait perdu toute sa valeur en raison de l’inflation et ne représenterait plus la valeur réelle de la propriété expropriée.
Les requérants allèguent une violation de l’article 6 § 1, qui dans sa partie pertinente se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement soutient qu’une procédure comme celle à laquelle les requérants étaient parties est régie par le principe de l’initiative des parties. Or, en l’espèce, l’expropriation eut lieu en 1982 et les tribunaux fixèrent l’indemnité en 1983. Les requérants attendirent cinq ans – jusqu’en 1988 – pour engager l’action en reconnaissance de leur qualité de propriétaires et n’intentèrent pas à cette fin la procédure rapide prévue à l’article 26 du décret 797/1971. Le tribunal de grande instance de Halkida accorda un seul report d’audience et sa première décision avant dire droit fut rendue le 11
septembre 1989. Les requérants attendirent un an avant de donner suite à la procédure. Lorsque ledit tribunal rendit son jugement, les requérants notifièrent celui-ci à l’Etat dix mois plus tard. De même, l’arrêt de la cour d’appel fut notifié par les requérants à l’Etat neuf mois après son prononcé. En effet, à cause du comportement des requérants, de longues périodes d’inactivité se seraient écoulées et qui totaliseraient dix ans. Plus précisément, les requérants n’auraient entrepris aucune initiative de 1983 à 1988, de 1989 à 1990 et de 1997 à 1998, ainsi que pendant dix mois entre 1992 et 1993 et quatorze mois entre 1995 et 1996.
Le Gouvernement souligne aussi que l’affaire présentait une complexité particulière, ce qui nécessita un complément d’instruction, la réalisation d’une expertise et la comparution de l’expert devant le tribunal. En revanche, les différentes juridictions fixèrent des jours d’audience à des intervalles très brefs et rendirent leurs décisions rapidement.
Les requérants soutiennent que la responsabilité du retard incombe exclusivement au Gouvernement. Selon eux, il a fallu dix-neuf ans et neuf mois à compter de la décision du préfet de l’île d’Eubée, du 18 mars 1979, et seize ans et sept mois à compter de le décision du même préfet, du 21 mai 1982, pour toucher l’indemnité fixée en 1983 et 1984 par le tribunal de première instance de Halkida et la cour d’appel d’Athènes respectivement. Quant à la procédure rapide de l’article 26 du décret 797/1971, elle dépendait entièrement des autorités compétentes qui, en l’occurrence, tardèrent à prendre les mesures nécessaires
: le relevé topographique de l’expropriation fut transmis au président du tribunal de grande instance, en mai 1988, six ans après la décision d’exproprier. Le jour de l’audience, le tribunal refusa de statuer car le représentant de l’Etat déclara que tout l’îlot appartenait à l’Etat. Lorsque les requérants tentèrent la voie de la reconnaissance administrative de leur qualité d’ayants-droit de l’indemnité, leur demande fut transmise seulement neuf mois plus tard au comité consultatif de domaines publics, alors que l’article 28 du décret fixe un délai d’un mois. Suite à la décision du ministre de l’Economie, du 18 décembre 1987, par laquelle celui-ci ordonna l’enregistrement de l’îlot comme faisant partie du domaine public, les requérants durent saisir les tribunaux civiles afin que ceux-ci reconnaissent leur qualité de propriétaires. Le tribunal de grande instance de Halkida rendit son arrêt le 24 juin 1992. La cour d’appel d’Athènes ordonna, contre toute attente, une expertise pour la réalisation de laquelle il fallut quatre ans. L’arrêt de la cour d’appel ne fut mis au net qu’un an après son prononcé. Enfin, le 7 octobre 1998, l’Etat se pourvut en cassation, mais jusqu’à ce jour, il ne prit aucune mesure pour accélérer la procédure.
La Cour, après avoir examiné les arguments de parties et les autres éléments en sa possession, estime que cette partie de la requête soulève des questions importantes de fait et de droit qui ne sauraient être résolues à ce stade et qui méritent un examen au fond. La requête ne saurait ainsi être déclarée manifestement mal fondée. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
Les requérants allèguent une violation de l’article 1 du Protocole n° 1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
a)
En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne que la Compagnie des eaux n’a jamais occupé de terrain en dehors de la parcelle expropriée et n’a jamais porté atteinte à un quelconque droit des requérants sur la partie restante, en y déposant de la terre et de la boue. La Cour n’est pas un tribunal correspondant à un degré de juridiction qui pourrait statuer en premier ressort sur l’existence d’un fait, d’autant plus que les requérants n’ont jamais porté devant une instance nationale, judiciaire ou administrative, les faits allégués maintenant devant la Cour. La Compagnie des eaux étant une personne morale de droit privé, la responsabilité de ses actes n’incombe en aucun cas au Gouvernement. En tout état de cause, les requérants auraient pu saisir les tribunaux, en vertu des articles 987, 989 et
1108 du code civil, afin de faire cesser l’atteinte à son droit de possesseur ou de propriétaire, et demander une indemnisation, ce qu’ils n’ont pas fait.
La Cour rappelle que l’article 35 de la Convention n’exige que l’épuisement des recours accessibles, adéquats et relatifs aux violations incriminées. Du reste, celui qui a exercé un recours à remédier directement à la situation litigieuse - et non de façon détournée - n’est pas tenu d’en engager d’autres qui lui eussent été ouverts (arrêt
Manoussakis
c. Grèce
du 26
septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
IV, §
33).
La Cour note, avec les requérants, que par une décision du 18 décembre 1987, le ministre de l’Economie ordonna l’enregistrement de l’ensemble de l’îlot comme faisant partie du domaine public et invita la Société des biens immobiliers de l’Etat à assumer la gestion et l’exploitation de celui-ci. La Cour note aussi que, suite à cette décision, toute tentative de la part des requérants d’exercer des actes de possession sur la partie non-expropriée de l’îlot entraînerait des sanctions (peines d’emprisonnement et sanctions pécuniaires), conformément à l’article 23 de la loi 1539/1938 (tel qu’il a été modifié par l’article 1 § 2 de la loi 263/1968). Mais avant tout et surtout, la Cour note que par son arrêt du 28 juillet 1997, la cour d’appel reconnut que l’îlot tout entier appartenait aux requérants.
Par conséquent, la Cour estime devoir écarter l’exception du Gouvernement tirée de l’omission de ceux-ci de saisir les tribunaux afin de se plaindre de la mainmise de l’Etat sur la partie non-expropriée de leur propriété.
b)
En deuxième lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter le grief susmentionné pour non respect du délai de six mois. Il souligne que les requérants ont été reconnus propriétaires du bien litigieux par l’arrêt du 28
juillet 1997 de la cour d’appel d’Athènes
; dès le prononcé de cet arrêt, ils auraient donc pu toucher l’indemnité qui leur était fixée, et qui était consignée depuis 1983-1984 auprès de la caisse des dépôts et consignations. Il s’ensuit que les requérants auraient dû saisir la Cour dans un délai de six mois à partir de cet arrêt et, en tout cas jusqu’au 1er janvier 1999, si on compte ce délai à partir de la date à laquelle les requérants ont notifié ledit arrêt à l’Etat, à savoir le 1er juillet 1998.
La Cour note que la cour d’appel rendit son arrêt le 28 juillet 1997. L’arrêt fut mis au net le 22 mai 1998 et les requérants le notifièrent à l’Etat le 1er juillet 1998. L’Etat s'est pourvu en cassation le 7 octobre 1998. La Cour n'a pas été informée de l'issue de cette procédure. Dans ces circonstances, la requête, qui fut introduite le 20 janvier 1999, ne peut pas être rejetée pour non-respect du délai de six mois.
c)
Quant au bien-fondé du grief, le Gouvernement soutient que l’expropriation poursuivait un but d’utilité publique, à savoir l’installation d’une unité d’épuration biologique. La procédure relative à l’expropriation a été engagée par la Compagnie des eaux et l’indemnité a été consignée dans les délais légaux. A compter de cette date, les requérants avaient la possibilité d’introduire une action aux fins de la reconnaissance de leur qualité de propriétaires. Le fait qu’ils ne disposaient pas d’éléments suffisants pour engager la procédure rapide de l’article 26 du décret
797/1971 relève de leur responsabilité quant à la gestion de leurs affaires. Les requérants ont, par contre, attendu cinq ans, jusqu’en 1988, avant de saisir les juridictions civile d’une procédure ordinaire. Jusqu’à ce qu’ils soient reconnus propriétaires, par l’arrêt du 28 juillet 1997, les requérants ne disposaient d’aucun droit acquis dont ils pouvaient demander la protection en vertu de l’article 1 du Protocole n° 1. De plus, les requérants ont tardé à introduire la procédure pertinente et ont eux-mêmes contribué à l’allongement de celle-ci, de sorte qu’ils ne peuvent pas valablement se plaindre de la dévaluation de l’indemnité reçue, à cause de l’inflation. A cet égard, force est de constater que les requérants ont touché cette indemnité un an et six mois environ après que l’arrêt de la cour d’appel est devenu définitif.
En ce qui concerne la partie expropriée de leur bien, les requérants soulignent que lorsqu’ils purent toucher l’indemnité qui avait été fixée en 1983, le montant de celle-ci non seulement ne représentait pas la valeur de la partie expropriée de leur bien, mais ne suffisait pas à couvrir les frais judiciaires et d’expertise, ainsi que les honoraires d’avocat, afférents aux différentes procédures. Ils prétendent de nouveau que la mise en mouvement de la procédure rapide de l’article 26 du décret dépend des autorités publiques, qui, en l’espèce, tentèrent par tout moyen de la faire retarder. Or, lorsque le ministre de l’Economie ordonna l’enregistrement de l’îlot tout entier comme faisant partie du domaine public, ils avaient dû saisir les juridictions civiles pour que celles-ci reconnaissent leur qualité de propriétaires.
Quant à l’occupation de l’îlot tout entier, les requérants allèguent qu’ils ne pouvaient exercer aucun acte de possession sur l’îlot car, depuis la décision du ministre de l’Economie, ils risquaient d’être condamnés à des peines d’emprisonnement et des sanctions pécuniaires, en vertu de l’article
23 de la loi 1539/38.
La Cour, après avoir examiné les arguments de parties et les autres éléments en sa possession, estime que cette partie de la requête soulève des questions importantes de fait et de droit qui ne sauraient être résolues à ce stade et qui méritent un examen au fond. La requête ne saurait ainsi être déclarée manifestement mal fondée. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable,
tous moyens de fond réservés.
Erik
Fribergh
András
Baka
Greffier
Président