SCHMELZER v. GERMANY

Reclamantul este un național german, născut în 1925 și locuiește în Heidesheim (Germania). Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl K. Stoltenberg, Ministerialdirigent, al Ministerului Federal al Justiției. La 31 ianuarie 1994, Curtea de District Bingen (Amtsgericht) a condamnat reclamantul, un infractor recidivist, că a condus un autovehicul fără permis de conducere și, având în vedere condamnarea anterioară a acestor infracțiuni, a stabilit o sentință globală de un an de închisoare. Execuția sentinței a fost suspendată până la 3 mai 1998. Curtea a ordonat, de asemenea, ca reclamantul să nu fie eliberat un permis de conducere înainte de 3 noiembrie 1995. Appelul reclamantului a fost respins de către Tribunalul Regional Mainz (Landgericht) la 14 noiembrie 1994. La 20 noiembrie 1994, reclamantul a părăsit Heidesheim și s-a mutat în Țările de Jos, unde a reședința oficială la Brummen. La 14 iunie 1995 a fost emis un permis de conducere olandez. La 1 iulie 1995, el s-a mutat în Germania și a reședința la adresa sa anterioară de la Heidesheim. La 16 martie 1997, reclamantul a fost oprit de către poliție la conducerea unei mașini. Având doar permisul de conducere olandez, procedurile penale au fost inițiate împotriva reclamantului cu suspiciune de a fi condus un autovehicul fără un permis de conducere valabil. În cadrul acestei proceduri, el a fost asistat de avocatul apărării. Prin acuzarea din 30 iunie 1997, Procuratura de la Mainz (Staatsanwaltschaft) a acuzat reclamantul de a fi condus un autovehicul fără un permis de conducere valabil. Acesta a solicitat, de asemenea, Curtea de District competentă Bingen să ia în considerare masina în cauză, deoarece existau motive puternice pentru a presupune că aceaceasta ar putea fi confiscată și să ia în considerare problema unei reveneri (Notveräusserung). La 16 iulie 1997, Curtea de District Bingen a eliberat un mandat de căutare a sediilor reclamantului și a mașinilor sale și de a prinde mașina reclamantului cu numărul de înmatriculare MZ-E6605. Curtea a constatat că există o suspiciune puternică că, la 16 martie 1997, reclamantul a condus această mașină fără un permis de conducere valabil. În acest sens, Curtea a considerat că, după condamnarea sa de conducere fără licență în 1994, nu ar fi trebuit să fi fost eliberat unul nou înainte de noiembrie 1997. Când a fost oprit, a arătat un permis de conducere olandez, adoptat în Țările de Jos în iunie 1995. Această licență, conform instanței, nu a fost valabilă în Germania, deoarece, la momentul respectiv, deși nu a fost înregistrată în Heidesheim între 20 noiembrie 1974 și 1 iulie 1975, el locuia acolo. Mașina trebuia să fie confiscată ca obiect folosită pentru comiterea infracțiunii, care ar putea fi confiscată din cauza recidivei sale. Măsurile au fost efectuate la 17 iulie 1997. La 25 septembrie 1997, Procuratura a informat reclamantul că, ținând cont de costurile de depozitare și de valoarea autovehiculului, a fost prevăzută revenzarea acestuia. Reprezentantul reclamantului a contestat la 17 octombrie 1997. La 2 decembrie 1997, Curtea de District Bingen a angajat reclamantul pentru proces. În urma, a ordonat un aviz cu privire la valoarea autovehiculului. La 23 decembrie 1997, Curtea de District a ordonat vânzarea mașinii confiscate în conformitate cu art. 111 lit. l (1) din Codul de Procedură Penală (Strafprozessordnung), deoarece costurile de depozitare au depășit cu mult valoarea sa. În acest sens, instanța a avut în vedere avizul unui expert tehnic în funcție de care valoarea rămasă era zero, în timp ce costurile erau de peste 800 DEM și creșteau la o rată zilnică de DM 5. La 5 ianuarie 1998, după opoziția reclamantului, Curtea de District a suspendat rezultarea. La 13 ianuarie 1998, Curtea Regională Mainz (Landgericht) a respins apelul reclamantului, confirmand raționamentul Curții de District. A adăugat că, în evaluarea valorii autovehiculului, criteriile obiective sunt relevante și nu impresia subiectivă a reclamantului. La 6 februarie 1998, procesul a fost deschis în fața Curții de District Bingen. După ce a auzit reclamantul, un expert și mai mulți martori, judecătorul competent a propus să suspende procedura pentru a efectua anchete suplimentare. În aceeași zi, a fost eliberată o decizie de a rămâne în mod provizoriu, în conformitate cu art. 154 din Codul de Procedură Penală. La 9 februarie 1998, Curtea de District a ordonat confiscarea declarațiilor bancare ale reclamantului să investigheze dacă a rămas mai mult timp în Țările de Jos și a emis controale acolo. În aceeași zi, Curtea a ordonat ca reînnoirea mașinii să continue, deoarece suspiciunile împotriva reclamantului nu au fost dissipate la auzul din 6 februarie 1998. Afirmația reclamantului că s-a întors în mod repetat la Heidesheim pentru a obține poșta nu a fost convingătoare. La 11 februarie 1998, judecătorul a primit instrucțiuni de a trece la reîncălcare. La obiecția reclamantului, procedura de reîncălcare a fost suspendată până la rezultatul acestor proceduri. La 2 martie 1998, Curtea Regională de Mainz a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii din 9 februarie 1998. Curtea Regională a confirmat motivele avansate de Curtea de District. De asemenea, a constatat că reînnoirea ar putea fi continuată indiferent de întreruperea provizorie a procesului. Secțiunea 154 prevede că, la cererea procurorului, procedurile pot fi menținute provizoriu în cazul în care sancțiunile care trebuie așteptate în cazul condamnării sunt aproape neglijabile în comparație cu o penalitate pentru o altă infracțiune. Cu toate acestea, biroul procurorului nu a făcut o astfel de cerere. Mai degrabă, interpretarea corectă a deciziei în cauză a fost faptul că Curtea de District a suspendat procedura sine moare în scopul unor anchete suplimentare, pe care a ordonat-o în aceeași zi. Mașina a fost vândută la 20 martie 1998 pentru 100 DEM, plătită Justizkasse. La 27 martie 1998, Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht) a refuzat să distreze plângerea constituțională a reclamantului (Verfassungsbeschwerde). La 18 mai 1998, în contextul unui alt set de proceduri penale pe calea Curții Regionale de Mainz, reclamantul a fost condamnat la doi ani și șase luni de închisoare. El a fost considerat vinovat, printre altele, de mai multe infracțiuni în legătură cu administrarea ilegală de deșeuri periculoase, infracțiuni în temeiul Legii privind armele de foc și a douăsprezece conturi de conducere fără licență, comise între noiembrie 1994 și aprilie 1996. La 9 iulie 1998, Procurorul de la Mainz, referindu-se la condamnarea reclamantului din 18 mai 1998, a solicitat să rămână provizoriu în conformitate cu art. 154 § 2 din Codul de Procedură Penală. La 15 iulie 1998, procedurile au rămas provizorii. Între timp, la 21 aprilie 1998, Autoritatea Administrativă de District Mainz-Bingen (Kreisverwaltung), având în vedere permisul de conducere olandez obținut în iunie 1995, a eliberat reclamantul un permis de conducere german. 1 din Legea privind traficul rutier (Strassen-verkehrsgesetz), conducerea unui autovehicul fără licența necesară este o infracțiune penală pedepsită cu închisoarea care nu depășește un an sau cu amendă. În astfel de cazuri, autovehiculul la care se referă infracțiunii poate fi confiscat dacă autorul a condus vehiculul, deși, printre altele, permisul său de conducere a fost retras (art. 21 alin. (3) alin. (1)). Conducerea unui autovehicul cu un permis de conducere străin este reglementată de art. 4 din Regulamentele privind traficul internațional rutier (Verordnung über den internationalen Kraftfahrverkehr). În conformitate cu alineatul (1) litera (b), o persoană cu un permis de conducere eliberat într-un stat membru al Comunităților Europene are dreptul să conducă un autovehicul în Germania dacă nu rezidă permanent acolo. În conformitate cu alineatul (2) lit. a sunt exceptate de această regulă generală persoane care au avut reședința lor permanentă în Germania la momentul în care a fost eliberată licența externă. Persoanele au reședința permanentă în cazul în care trăiesc efectiv pentru o perioadă de cel puțin 185 de zile. Secțiunea 74 din Codul de Procedință Penală, astfel cum este în vigoare la momentul material, prevedea confiscarea obiectelor generate de sau utilizate sau destinate utilizării în comisioană de pregătire a unei infracțiuni penale. Această confiscare a fost permisă numai dacă, printre altele, autorul deține obiectul în cauză (punctul 74 alineatul (1) lit. 1). În conformitate cu art. 74b din Codul de Procedură Penală, astfel cum este în vigoare la momentul material, confiscarea unui obiect în temeiul, printre altele, al articolului 74 alineatul (1) lit.1 nu ar trebui să fie ordonată dacă este disproporționată în raport cu importanța infracțiunii în cauză. De asemenea, condamnarea poate fi ordonată în cazurile în care, din motive de fapt, nu poate fi urmărită sau condamnată o persoană specifică sau în cazul în care instanța întrerupe procedurile în temeiul dispozițiilor care acordă biroului procurorului sau discreția instanței pentru a face acest lucru (art. 76 a din Codul de Procedință Penală). În conformitate cu secțiunea 111 b, astfel cum este în vigoare la momentul materialului, obiectele pot fi confiscate în conformitate cu secțiunea 111c, în cazul în care există motive convingătoare pentru a presupune că condițiile pentru confiscarea sau confiscarea acestora sunt îndeplinite. Secțiunea 111 litera (c) prevede că confiscarea activelor mobiliare este efectuată în cazul în care acestea sunt în custodie publică sau în care se indică confiscarea prin sigiliu sau într-un alt mod (secțiunea 111 litera (c 1)); că obiectele astfel de confiscate pot fi revenduate înainte de o judecată finală, printre altele, în cazul în care costul de depozitare este excesiv de scump sau dificil, veniturile fiind înlocuite cu obiectul în cauză (secțiunea 111 literele (1)). Secțiunea 154 din Codul de Procedință Penală prevede că procurorul public poate decide să nu judece în cazul în care pedeapsa care trebuie așteptat dacă o condamnare este garantată este aproape neglijabilă în comparație cu o pedeapsă impusă inculpatului - sau pe care trebuie să-l impune - pentru o altă infracțiune (secțiunea 154 alineatul (1)). După inițierea procedurii, instanța le poate rămâne provizorie în orice etapă pe o cerere a procurorului public (punctul 154 alineatul (2)).

The applicant is a German national, born in 1925 and living in Heidesheim (Germany). The respondent Government are represented by their Agent Mr K. Stoltenberg, Ministerialdirigent, of the Federal Ministry of Justice. On 31 January 1994 the Bingen District Court (Amtsgericht) convicted the applicant, a recidivist offender, of having driven a motor vehicle without a driving licence and, having regard to his preceding conviction of such offences, it fixed a global sentence of one year’s imprisonment. The execution of the sentence was suspended until 3 May 1998. The court further ordered that the applicant should not be issued a driving licence before 3 November 1995. The applicant’s appeal was dismissed by the Mainz Regional Court (Landgericht) on 14 November 1994. On 20 November 1994 the applicant left Heidesheim and moved to the Netherlands, where he officially took residence in Brummen. On 14 June 1995 he was issued a Dutch driving licence. On 1 July 1995 he moved back to Germany and took residence at his previous address in Heidesheim. On 16 March 1997 the applicant was stopped by the police when driving a car. Having only the Dutch driving licence, criminal proceedings were commenced against the applicant on the suspicion of having driven a motor vehicle without a valid driving licence. In these proceedings, he was assisted by defence counsel. By indictment of 30 June 1997, the Mainz Public Prosecutor’s Office (Staatsanwaltschaft) charged the applicant of having driven a motor vehicle without a valid driving licence. It further requested the competent Bingen District Court to seize the car in question as there were strong reasons to assume that it was liable to forfeiture and to consider the question of a resale (Notveräusserung). On 16 July 1997 the Bingen District Court issued a warrant to search the applicant’s premises and his cars and to seize the applicant’s car with the registration number MZ-E6605. The court found that there was a strong suspicion that on 16 March 1997 the applicant had driven this car without a valid driving licence. In this respect the court considered that, following his conviction of driving without licence in 1994, he should not have been issued a new one before November 1997. When stopped, he had shown a Dutch driving licence, passed in the Netherlands in June 1995. This licence was, according to the court, not valid in Germany as, at the relevant time, though not having been registered in Heidesheim between 20 November 1974 and 1 July 1975, he had in fact been living there. The car was to be seized as object used when committing the offence, liable to forfeiture on account of his recidivism. The measures were carried out on 17 July 1997. On 25 September 1997 the Public Prosecutor’s Office informed the applicant that, taking into account the costs of storage and the value of the car, its resale was envisaged. The applicant’s representative objected on 17 October 1997. On 2 December 1997 the Bingen District Court committed the applicant for trial. Subsequently, it ordered an opinion as to the value of the car. On 23 December 1997 the District Court ordered the sale of the seized car under section 111 lit. l (1) of the Code of Criminal Procedure (Strafprozessordnung), as the costs of storage by far exceeded its value. In this respect, the court had regard to the opinion of a technical expert according to which the remaining value was zero, whereas at the relevant time the costs amounted to more than 800 DEM and were increasing at a daily rate of DM 5. On 5 January 1998, upon the applicant’s objection, the District Court suspended the resale. On 13 January 1998 the Mainz Regional Court (Landgericht) dismissed the applicant’s appeal, confirming the District’s Court reasoning. It added that in assessing the value of the car, objective criteria were relevant and not the applicant’s subjective impression. On 6 February 1998 the trial opened before the Bingen District Court. Having heard the applicant, an expert and several witnesses, the competent judge proposed to adjourn the proceedings in order to conduct further investigations. The same day, a decision to stay the proceedings provisionally, pursuant to section 154 of the Code of Criminal Procedure, was issued. On 9 February 1998 the District Court ordered the seizure of the applicant’s bank statements to investigate whether he had stayed for a longer period in the Netherlands and issued checks there. The same day, the court ordered that the resale of the car be continued, as the suspicion against the applicant had not been dissipated at the hearing of 6 February 1998. The applicant’s assertion that he had repeatedly returned to Heidesheim in order to fetch his mail was not convincing. On 11 February 1998 the bailiff was instructed to proceed to the resale. Upon the applicant’s objection, the resale procedure was suspended pending the outcome of these proceedings. On 2 March 1998 the Mainz Regional Court dismissed the applicant’s appeal against the decision of 9 February 1998. The Regional Court confirmed the reasons advanced by the District Court. It also found that the resale could be continued irrespective of the provisional discontinuation of the trial. It considered that the reference to section 154 had been erroneous. Section 154 provided that, upon the prosecutor’s request, proceedings could be provisionally stayed where the penalty to be expected in the case of a conviction was almost negligible in comparison with a penalty for another offence. However, the Prosecutor’s Office had not made such a request. Rather, the correct interpretation of the decision at issue was that the District Court had adjourned the proceedings sine die for the purpose of further investigations, which it had ordered the same day. The car was sold on 20 March 1998 for 100 DEM, paid to the Justizkasse. On 27 March 1998 the Federal Constitutional Court (Bundesverfassungsgericht) refused to entertain the applicant's constitutional complaint (Verfassungsbeschwerde). On 18 May 1998, in the context of another set of criminal proceedings pending before the Mainz Regional Court, the applicant was sentenced to two years and six months’ imprisonment. He was found guilty of, inter alia, several offences in connection with having illegally run a dump for dangerous waste, offences under the Firearms Act and twelve counts of driving without licence, committed between November 1994 and April 1996. On 9 July 1998 the Mainz Public Prosecutor’s Office, referring to the applicant’s conviction of 18 May 1998, requested that the proceedings before the Bingen District Court be provisionally stayed pursuant to section 154 § 2 of the Code of Criminal Procedure. On 15 July 1998 the proceedings were provisionally stayed. In the meantime, on 21 April 1998, the Mainz-Bingen District Administrative Authority (Kreisverwaltung), having regard to the Dutch driving licence obtained in June 1995, issued the applicant a German driving licence. According to section 21(1) lit. 1 of the Road Traffic Act (Strassen-verkehrsgesetz), driving a motor vehicle without the requisite licence is a criminal offence punishable with imprisonment not exceeding one year or with a fine. In such cases, the motor vehicle to which the offence relates may be confiscated if the perpetrator drove the vehicle although, inter alia, his driving licence had been withdrawn (section 21(3)(1)). Driving a motor vehicle with a foreign driving licence is governed by section 4 of the Regulations on International Road Traffic (Verordnung über den internationalen Kraftfahrverkehr). According to its paragraph 1 lit. b, a person with a driving licence issued in a Member State of the European Communities is entitled to drive a motor vehicle in Germany if not permanently resident there. According to paragraph 2 lit. a are excepted from this general rule persons who had their permanent residence in Germany at the time when the foreign licence was issued. Persons have their permanent residence where they effectively live for a period of at least 185 days. Section 74 of the Code of Criminal Procedure, as in force at the material time, provided for the confiscation of objects generated by or used or intended for use in the commission of preparation of a criminal offence. Such confiscation was only permissible if, inter alia, the perpetrator owned the object in question (section 74(1) lit. 1). According to section 74b of the Code of Criminal Procedure, as in force at the material time, confiscation of an object under, inter alia, section 74(1) lit.1 should not be ordered if disproportionate to the importance of the offence in question. Confiscation may also be ordered in cases where, for factual reasons, no specific person can be prosecuted or convicted or where the court discontinues the proceedings under provisions granting the prosecutor’s office or the court discretion for doing so (section 76 a of the Code of Criminal Procedure). According to section 111 b, as in force at the material time, objects may be seized pursuant to section 111c, if there are compelling reasons to assume that the conditions for their forfeiture or confiscation are met. Section 111 c provides that the confiscation of movable assets is effected in taking them into public custody or indicating the seizure by seal or in some other way (section 111 c(1)); that objects so seized may be resold before a final judgment inter alia if the cost of storage is excessively expensive or difficult, the proceeds being substituted for the object in question (section 111 l (1)). Section 154 of the Code of Criminal Procedure provides that the public prosecutor may decide not to prosecute where the penalty to be expected if a conviction is secured is almost negligible in comparison with a penalty imposed on the defendant - or which he must expect to be imposed - for another offence (section 154(1)). Once the proceedings have been instituted, the court may provisionally stay them at any stage on an application by the public prosecutor (section 154(2)).