SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 54224/00 prezentate de Jaime CAMPMANY y DIEZ DE REVENGA și Juan Luís LOPEZ-GALIACHO PERONA împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adică secțiunea), care se întrunește la 12 decembrie 2000 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpäääj judecători V. Berger Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 ianuarie 2000 și înregistrată la 24 ianuarie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie DEFICIENTII sunt resortisanți spanioli, născuți în 1925 și, respectiv, 1961 și reședința la Madrid. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Guillermo Regalado Nores și Manuel Olle Sese, avocați la Baroul Madrid.
Circumstanțele din acest caz Primul reclamant este director al revistei de informare generală Enova și reprezentantul legal al societății editoare a revistei. Al doilea reclamant este jurnalist. În ediția sa din 4 martie 1991, revista Tribuna se va rezuma în articolul său Un nou caz de jupoane între o aristocrată aristocrată și un bancher din această țară, precum și existența unor secvențe imortalizate de întâlnire într-un hotel Madrilen. Mai multe mass-media se află în legătură cu acest zvon, fără a identifica totuși persoanele implicate în informațiile Tribunei la 12 martie 1991, jurnalistul C.H., într-un program de Radio 4 Radio nacional de España, intitulat "Carmen de noapte," referindu-se la zvonul în discuție cu directorul programului, a semnalat ducesa de M. și E.B.
ca fiind protagoniștii de , condusă de primul reclamant, a publicat un articol semnat de cel de-al doilea reclamant cu privire la această presupusă legătură adultă. Pe coperta revistei apăreau fotografii ale celor două persoane puse în discuție cu subtitlul următorul text: În reportajul de patru pagini, care cuprinde două fotografii ale persoanelor implicate în presupusa legătură, precum și fotografii ale familiilor acestora, al doilea reclamant se referă la zvonurile transmise de mass-media pe internet și că persoanele implicate fuseseră identificate de Radio nacional din España . De asemenea, se face referire la informațiile prezentate într-un alt mediu.
Arta a descris-o pe ducesa de M. ca fiind foarte desfrânată și bine îmblânzită, cunoscută de foștii săi colegi de școală ca fiind el platillo, după ce i-a numit pe copiii ducesei dlui și dlui E.B., precum și activitățile lor profesionale, a adăugat că legăturile familiale fac ca acest film să semene cu seria de televiziune americană. Lawrence retrăgea cuvinte dintr-o altă revistă, în care se spunea că, în două secvențe compromițătoare, în care fotograful le-a surprins, cuibul de dragoste ales de cuplul misterios era un hotel luxos din Madrid. Prima la intrarea în hotel și a doua, în timpul unei întâlniri romantice pe coridoarele hotelului.
În reportaj, erau transcrise unele melodii pliante în care apăreau femei, nu numai curtezane, ci și ducese care sfârșeau prin a obține Butin botín , cum ar fi numele E.B.) și să învețe în Filipine tehnicile plăcerii, și care au fost după bancheri, care și-au dat în serios satisfacția, calitățile lor importante puținul lor, bani numai cei interesanți, adică Butin Botín Pe de altă parte, într-un alt număr al revistei din 1 aprilie 1991, un al doilea reportaj al celui de-al doilea reclamant a fost publicat cu titlu pe copertă La paginile 12 și 17 au apărut două fotografii mari ale cuplului. Apoi, la sfârșitul cazului a fost urmărită și se făcea referire la încercarea de a confisca revista Ebuca din partea E.B.
și a altor acțiuni judiciare introduse de acesta din urmă. În plus, revista a precizat că: de fapt, fotografiile care au pus în pericol nu au apărut încă. Din cauza acestor fapte, ducesa dlui și soțul său au prezentat judecătorului de primă instanță nr. 11 din Madrid o acțiune civilă împotriva reclamanților, precum și împotriva a doi jurnaliști de Radio nacional al España pe baza legii organice 1/82 din 5 mai 1982 privind protecția dreptului la onoare, intimitate personală și familială și imaginea sa. Printr-o hotărâre contradictorie din 4 decembrie 1992, judecătorul de primă instanță nr. 11 de la Madrid a salutat acțiunea civilă prezentată de solicitanți și a considerat că aceștia fuseseră victime ale unei ingerințe nelegitime în dreptul la onoare și la respectarea vieții lor private.
Judecătorul de primă instanță și-a exprimat judecata, în special, după cum urmează Trei: : Loialitatea în calitate de drept autentic al personalității poate fi ofensată de acțiuni sau interferențe (...) care duc la pierderea de respect a persoanei de către concetățenii săi (aspect obiectiv) sau de la litera pe care o are de la sine (aspect subiectiv). În conformitate cu art. 18 din Constituție, art. 20 din Legea fundamentală îi conferă statutul de drept fundamental și chiar dacă art. 20 din Legea fundamentală recunoaște și protejează libertatea de exprimare, aceasta din urmă găsește o limită, în special în dreptul la onoare, la intimitate și la imaginea sa (...) Cinci: informații de la Radio 4 și de la revista Ebuca reprezintă o intolerabilă ingerință în onoarea reclamanților, pe care tribunalele trebuie să o repare (...).
prin stabilirea limitelor drepturilor de informare și a libertății de exprimare, pilonii oricărei democrații. În exercitarea acestei sarcini delicate, și anume aceea de a cântări diferitele circumstanțe în licee sau în conformitate cu termenul anglo-saxon al balancării , în funcție de care trebuie contrabalansate diferitele circumstanțe care pot avea o calificare juridică pentru a determina care dintre drepturile în litigiu trebuie să prevaleze, dreptul de a informa sau dreptul de a respecta dreptul la onoare, la intimitate sau la confidențialitate al unei terțe părți (...) jurisprudența a stabilit o serie de principii care trebuie să ghideze sarcina judecătorului în momentul de a considera ca ilegală conduita pârâtilor.
Șase: (...) În ceea ce privește publicarea scrisă, reprezentarea pârâtilor legate de revista Enova retorcă cu abilitate că reportajele nu au făcut decât să transmită cititorilor săi informații jurnalistice, ca simpli notari de la știrile de știri Această afirmație, în timp ce în esență nu există nimic din propria lor credință în revistă, nu poate justifica totuși conduita acestor inculpați, deoarece ei trebuiau, de asemenea, să procedeze cu sârguință la căutarea adevărului (...) din moment ce reportajele nu se limitau la reflectarea a ceea ce fusese răspândit de alții, ci au fost publicate sub un aspect de scandal sau de senzație.
Șapte : Un detaliu important și referitor la toți pârâții este faptul incontestabil că reclamanții nu sunt personalități publice care, după cum a indicat Tribunalul Constituțional, beneficiază de o protecție constituțională redusă în raport cu … (...) Reclamanții nu au ales în mod liber să aibă condiția de personalitate publică și, dacă au o anumită importanță socială, ce este în ciuda lor, pe motiv că nu reieșea și nu s-a dovedit că au fost în favoarea unei proiecții publice a vieților lor (...).
După ce a examinat într-un alt considerent conținutul reportajelor, judecătorul concluzionează că: utilizarea în mod intenționat disproporționată a unor termeni scandaloși sau disprețuitori sau insinuările voalate ale faptelor asupra cărora nu există nici un indiciu constituie practici ilegale comise în mod clar de revista Ebuca În consecință, judecătorul i-a condamnat pe solicitanți să introducă în revista Ebuca textul integral al hotărârii pronunțate cu aceleași caractere tipografice ca și cele utilizate pentru reportaj, în aceeași rubrică a revistei cu anunțul sentinței pe coperta revistei. În ceea ce privește Radio nacional din España, ea a fost condamnată să difuzeze textul judecății pe undele sale în cadrul aceluiași program.
Reclamanții și Radio nacional din España au fost, de asemenea, condamnate să repare prejudiciul suferit de victime, conform unei sume care urmează să fie stabilită în etapa de executare a hotărârii, potrivit temeiurilor care au stat la baza acesteia. Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au întrerupt apelul la Audiencia provincia Madrid, care, printr-o hotărâre din 26 ianuarie 1996, l-a respins și a confirmat decizia în cauză. Recursul în casare a fost respins printr-o hotărâre a Tribunalului Suprem din 24 septembrie 1998. Tribunalul Suprem a considerat că judecătorii din fond apreciaseră în mod corect faptele în litigiu și nu au încălcat în niciun fel dreptul constituțional al reclamanților de a comunica sau de a furniza informații adevărate.
El a adăugat că libertatea de exprimare a avut ca limită obligația de a da orice care ar putea fi injurios sau ofensator și inutil pentru expunerea ideilor, opiniilor sau judecăților de valoare. Însă reportajul respectiv a căutat scandalul, senzaționalul, fără nici o intenție de a forma o opinie publică sănătoasă. Invocând articolele 24 (dreptul la un proces echitabil) și 20 (dreptul la libertatea de exprimare și de informare) din Constituție, reclamanții au prezentat o cale de atac la amgaro printr-o decizie din 14 iulie 1999, notificată reclamanților la 23 iulie 1999, înalta instanță a respins acțiunea pentru nefondare.
În hotărârea sa 232/1993, citată de reclamanți în amgaro, Tribunalul a afirmat că în cazul în care un mijloc de comunicare dezvăluie declarații ale unei terțe părți care presupun o interferență în drepturile recunoscute în art. 18.1 din Constituția spaniolă, o astfel de divulgare nu poate beneficia de protecția care decurge din articolul (ii) din Constituția spaniolă decât dacă, pe de o parte, adevărul declarațiilor atribuite terților sunt dovedite și, pe de altă parte, aceste declarații (...) se referă la fapte sau circumstanțe de importanță publică.
În plus, în hotărârea 41/1994 (...), se adaugă în mod expres faptul că un reportaj de tip sau un conținut neutru poate înceta să mai fie dacă îi sunt atribuite dimensiuni informative care contrazic de fapt funcția de simplu transmițător al mesajului Astfel, aprecierea drepturilor constituționale în conflict, efectuată în acest caz prin hotărârea Tribunalului Suprem pentru a confirma hotărârile pronunțate de judecătorul de primă instanță și de către audiencia provincia este în conformitate cu jurisprudența menționată anterior. Într-adevăr, hotărârea menționată (...) nu neagă că informația din revista Ebuca , ca transcriere a informațiilor difuzate de Radio nacional , a fost protejată în mod oficial de cerința de veridicitate în sensul indicat în Hotărârea 232/1993.
Cu toate acestea, ceea ce hotărârea în cauză exclude, prin intermediul unei aprecieri a circumstanțelor cauzei absolut rezonabile, faptul că această informație deținea și componenta indispensabilă a importanței publice a legiuitorului, abordând un aspect atât de profund pe cât o presupusă relație amoroasă între două persoane a căror proiecție publică, presupunând că aceasta ar putea fi considerată existentă, nu a avut niciodată legătură cu viața lor sentimentală. Acest lucru face injustificabilă (...) difuzarea anumitor fapte care aparțin în cel mai strict mod vieții private a celor interesați, ilustrată de fotografii ale acestora și ale părinților lor și descrisă în anumite momente în termeni injurios sau jignitori.
Este exact această ultimă precizie efectuată de Tribunalul Suprem cu privire la libertatea de informare, care determină, de asemenea, organismul judiciar să considere că reportarea în cauză a încălcat limitele exercitării legitime a libertății de exprimare (...). Această apreciere este pe deplin conformă cu jurisprudența constituțională aplicabilă în acest domeniu (...). (d) dreptul de a comunica și de a primi liber informații adevărate prin toate mijloacele de difuzare (...). 2. exercitarea acestor drepturi nu poate fi restricționată prin cenzură prealabilă. (...) 4. Aceste libertăți își au limitele în conformitate cu drepturile recunoscute în acest titlu, în dispozițiile legilor de aplicare și în special în dreptul la onoare, la viața privată, la imaginea sa și la protecția tinereții și a copiilor.
Invocând art. 10 din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare, întrucât condamnarea pronunțată de instanțele spaniole era nejustificată și disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit. Reclamanții se plâng de faptul că hotărârile instanțelor spaniole și-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare în măsura în care condamnarea pronunțată era nejustificată și disproporționată în raport cu scopul urmărit. Ei au încălcat art. 10 din convenție, astfel: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița.
Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare.
Curtea consideră că condamnarea în litigiu este efectuată într-o procedură de ingerință în exercitarea de către cei interesați a libertății lor de exprimare.Această imigrație încalcă art. 10, cu excepția cazului în care aceasta este prevăzută de lege, îndreptată spre unul sau mai multe scopuri legitime în temeiul alineatului (2) și Într-o societate democratică, care nu este necesară pentru a ajunge la acestea, reclamanții nu contestă faptul că această interferență era prevăzută de lege și viza un scop legitim; prin urmare, rămâne întrebarea dacă ingerința denunțată constituia o măsură necesară într-o societate democratică. Curtea reamintește că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice.
Sub rezerva alineatului (2) din art. 10, aceasta este valabilă nu numai pentru informațiile mai întâi sau pentru cele despre care se consideră că sunt inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care se confruntă, șochează sau îngrijorează: astfel doresc pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu este o societate democratică (hotărârile Handyside c. Regatul Unit din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 23 alin. 49 și Jersild c. Danemarca din 23 septembrie 1994, seria A 298, p. 26 alin. 37). În această privință, presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor de autor, îi revine totuși sarcina de a comunica, în conformitate cu îndatoririle și responsabilitățile sale, informații și idei cu privire la toate chestiunile de interes general (hotărârea De Haes și Gijsels c. Belgia din 24 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 233-234, § 37. Libertatea jurnalistică include, de asemenea, utilizarea posibilă a unei anumite doze de extaz sau chiar de provocare (hotărârea Prager și Oberschlick c. Austria din 26 aprilie 1995, seria A nr. 313, p. 19, § 38). Pe de altă parte, Curtea nu are ca sarcină, în momentul în care exercită acest control, să se substituie instanțelor naționale,
ci să verifice sub aspectul articolului 10 deciziile pe care le-au pronunțat în temeiul competenței lor de apreciere. În acest scop, Curtea trebuie să ia în considerare ingerința, în lumina întregii cauze, pentru a stabili dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar, în mod corespunzător și suficient (a se vedea, printre numeroasele precedente, Hotărârea Goodwin c. Regatul Unit din 27 martie 1996, Rec., 1996-II, p. 501, § 40). Reclamanții consideră că condamnarea pronunțată de instanțele spaniole a fost nejustificată și disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit și, prin urmare, nejustificată în temeiul alineatului (2) din art. 10. Curtea reamintește că nu are drept de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a aprecia, în temeiul articolului 10 din Convenție, deciziile pe care le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere.
În speță, Curtea constată că, în hotărârea sa din 4 decembrie 1992, judecătorul de primă instanță nr. 11 din Madrid a examinat în detaliu interesele în prezența sa pe baza jurisprudenței stabilite de Curtea Constituțională pentru a concluziona că reportajele în cauză au făcut uz în mod intenționat disproporționat de termeni de tip scandalos sau desconsiderați față de persoane care nu pot fi imputate că au demonstrat vreo compătimire cu privire la divulgarea de către presa de informații referitoare la viața lor privată. Curtea arată, de asemenea, că, în decizia sa din 14 iulie 1999, Tribunalul Constituțional a examinat în detaliu criteriile care trebuie luate în considerare în vederea unei evaluări juste a drepturilor în litigiu.
În acest sens, Tribunalul Constituțional, referindu-se la jurisprudența sa, reamintește că informațiile care constituie o interferență în drepturile da … În acest caz, Tribunalul Constituțional consideră că informația publicată de reclamanți nu deține componenta esențială a interesului public care ar putea legitima difuzarea sa, întrucât aceasta se referea la o presupusă relație amoroasă între două persoane, a căror proiecție publică, presupunând chiar că aceasta ar putea fi considerată existentă, nu a avut niciodată legătură cu viața lor sentimentală. În plus, el a pus accentul pe caracterul indiscutabil injurios sau jignitor al termenilor utilizați în descrierea făcută de solicitanți cu privire la anumite fapte care aparțin strict vieții private a persoanelor în cauză.
ÎN URMA instanțelor spaniole, Curtea consideră că reportajele care fac obiectul litigiului, centrându-și conținutul asupra unor aspecte pur private ale vieții persoanelor puse în discuție, nu pot fi considerate ca contribuind la nicio dezbatere de interes general pentru societate, în pofida notorietății sociale a acestor persoane. Curtea consideră, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în acest domeniu, că instanțele spaniole au evaluat drepturile în cauză, și anume dreptul la libertatea de a comunica informații, precum și protecția reputației altora, pe baza unor decizii pe deplin motivate. Curtea concluzionează, în speță, că a fost acordat un echilibru corect între diferitele interese în prezența sa și că, prin urmare, măsura contestată este justificată ca fiind necesară într-o societate democratică pentru protecția drepturilor altora.
Prin urmare, cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte
DÉCISION
de la requête n° 54224/00 présentée par Jaime CAMPMANY y DIEZ de REVENGA et Juan Luís LOPEZ-GALIACHO PERONA contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 12 décembre 2000 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 14 janvier 2000 et enregistrée le 24 janvier 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants espagnols, nés respectivement en 1925 et 1961 et résidant à Madrid. Ils sont représentés devant la Cour par M e Guillermo Regalado Nores et Manuel Ollé Sese, avocats au barreau de Madrid.
A. Les circonstances de l’espèce Le premier requérant est directeur de la revue d’information générale Epoca et représentant légal de la société éditrice de la revue. Le deuxième requérant est journaliste. Dans son édition du 4 mars 1991, la revue Tribuna se référa dans sa rubrique « L’œil indiscret » à ce qu’un journaliste de cette revue appela « une nouvelle affaire de jupons entre une attractive aristocrate et un banquier de ce pays », ainsi qu’à l’existence de séquences immortalisant la rencontre dans un hôtel madrilène. Plusieurs médias se firent l’écho de cette rumeur sans toutefois identifier les personnes impliquées dans l’information de Tribuna . Le 12 mars 1991, la journaliste C.H., dans un programme de Radio 4 de Radio nacional de España intitulé « Carmen de nuit », se référant à la rumeur en question avec le directeur du programme, signala la duchesse de M. et E.B.
comme étant les protagonistes de « la fameuse romance entre l’aristocrate et le banquier, tous deux mariés avec plein d’enfants » et précisa le nom des conjoints de ces derniers. Dans son édition du 25 mars 1991, la revue Epoca , dirigée par le premier requérant, publia un article signé par le deuxième requérant concernant cette supposée liaison adultérine. Sur la couverture de la revue apparaissaient des photos des deux personnes mises en cause avec en sous-titre le texte suivant : « Supposée relation entre E.B. et la duchesse de M. ; un nouveau scandale éclate ». Dans le reportage de quatre pages, comprenant deux photos des personnes impliquées dans la supposée liaison ainsi que des photos de leur famille, le deuxième requérant se référa aux rumeurs propagées par les médias sur l’idylle et que les personnes impliquées avaient été identifiées par Radio nacional de España . Il était également fait référence à l’information apparue dans un autre média.
L’article décrivait l’époux de la duchesse de M. comme étant d’aspect débonnaire et bien potelé, connu de ses anciens camarades d’école comme el platillo (la soucoupe). Puis, après avoir nommé les enfants de la duchesse de M. et E.B. ainsi que leurs activités professionnelles, il ajoutait « les liens familiaux font que ce film ressemble aux séries de télévision américaines ». L’article reprenait des propos contenus dans une autre revue, selon lesquels « le nid d’amour élu par le couple mystérieux était un hôtel luxueux de Madrid où le photographe les avait surpris dans deux séquences compromettantes », la première à l’entrée de l’hôtel et la deuxième, lors d’une rencontre romantique dans les couloirs de l’hôtel.
Dans le reportage, étaient transcrites certaines chansonnettes paillardes dans lesquelles apparaissaient des femmes, non seulement des courtisanes, mais aussi des duchesses qui finissaient par obtenir le Butin ( botín , comme le nom de E.B.) et apprendre aux Philippines les techniques du plaisir, et qui couraient après les banquiers, qui s’en donnaient à cœur joie, leurs qualités leur important peu, l’argent seul les intéressant, c’est-à-dire le Butin ( Botín ). Par ailleurs, dans un autre numéro de la revue du 1 er avril 1991, un deuxième reportage du deuxième requérant était publié avec pour titre en couverture : « L’énigme du banquier et de l’aristocrate se poursuit ; E.B. et la duchesse de M. démentent toute relation ». Aux pages 12 et 17 apparaissaient deux grandes photographies du couple.
Ensuite, l’historique de l’affaire était retracé et il était fait référence à la tentative de saisie de la revue Epoca de la part de E.B. et aux autres actions judiciaires introduites par ce dernier. En outre, la revue précisait qu’en fait, les photos compromettantes n’avaient toujours pas paru. En raison de ces faits, la duchesse de M. et son époux présentèrent auprès du juge de première instance n° 11 de Madrid une action civile en justice contre les requérants ainsi que contre deux journalistes de Radio nacional de España sur le fondement de la loi organique 1/82 du 5 mai 1982 sur la protection du droit à l’honneur, à l’intimité personnelle et familiale et à son image. Par un jugement contradictoire du 4 décembre 1992, le juge de première instance n° 11 de Madrid accueillit favorablement l’action civile présentée par les demandeurs et estima qu’ils avaient été victimes d’une ingérence illégitime dans le droit à l’honneur et au respect de leur vie privée.
Le juge de première instance motiva son jugement notamment comme suit : « Trois : L’honneur en tant qu’authentique droit de la personnalité peut être offensé par des actes ou ingérences (...) entraînant une perte d’estime de la personne par ses concitoyens (aspect objectif) ou bien de l’idée que l’on a de soi-même (aspect subjectif). L’actuelle Constitution lui confère le rang de droit fondamental dans son article 18 et même si l’article 20 de la Loi fondamentale reconnaît et protège la liberté d’expression, cette dernière trouve une limite, en particulier dans le droit à l’honneur, à l’intimité et à son image (...). (...) Cinq : l’information de Radio 4 et de la revue Epoca constitue une intolérable ingérence dans l’honneur des demandeurs qu’il revient aux tribunaux de réparer (...).
en fixant les limites des droits d’information et de la liberté d’expression, piliers de toute démocratie. Dans l’exercice de cette tâche délicate, à savoir celle de peser les différentes circonstances en lice ou selon le terme anglo-saxon du balancing , selon lequel les différentes circonstances susceptibles de qualification juridique doivent être contrebalancées pour déterminer lequel des droits en litige doit prévaloir, le droit d’informer ou le droit au respect de l’honneur, de l’intimité ou de l’image d’un tiers (...) la jurisprudence a établi une série de principes devant guider la tâche du juge au moment de considérer comme illicite la conduite des défendeurs. Six : (...) En ce qui concerne la publication écrite, la représentation des défendeurs liés à la revue Epoca rétorque habilement que les reportages n’ont fait que transmettre « l’information journalistique » à ses lecteurs, en tant que simples « notaires de l’actualité » créée par d’autres.
Cette affirmation, tout en étant vrai puisqu’en substance il n’y rien de leur propre cru dans la revue, ne peut néanmoins justifier la conduite de ces défendeurs car il leur revenait également de procéder de manière diligente à la recherche de la vérité (...) dès lors que les reportages ne se limitaient pas à refléter ce qui avait été propagé par d’autres mais furent publiés sous un aspect de scandale ou de sensationnel. Sept : Un détail important, et qui concerne tous les défendeurs, est le fait incontestable que les demandeurs ne sont pas des personnalités publiques qui, ainsi que l’a indiqué le Tribunal constitutionnel, bénéficient d’une protection constitutionnelle réduite par rapport à l’amplitude de la liberté d’informer sur leurs activités ayant un intérêt public ou une utilité sociale.
(...) Les demandeurs n’ont pas librement choisi d’avoir la condition de personnalité publique et, s’ils ont une certaine importance sociale, c’est malgré eux, puisqu’il ne ressort pas ni n’a été prouvé qu’ils aient été favorables à une projection publique de leurs vies (...). » Après avoir examiné dans un autre considérant le contenu des reportages, le juge conclut que « l’usage intentionnellement disproportionné de termes de type scandaleux ou dédaigneux ou encore les insinuations voilées de faits sur lesquels il n’existe pas le moindre indice constituent des pratiques illicites perpétrées clairement par la revue Epoca ». En conséquence, le juge condamna les requérants à insérer dans la revue Epoca le texte intégral du jugement prononcé avec les mêmes caractères typographiques que ceux utilisés pour le reportage, dans la même rubrique de la revue avec l’annonce du jugement sur la couverture de la revue.
Quant à Radio nacional de España , elle fut condamnée à diffuser le texte du jugement sur ses ondes dans le cadre du même programme. Les requérants ainsi que Radio nacional de España furent également condamnés à réparer le dommage subi par les victimes, selon un montant à déterminer dans la phase d’exécution du jugement, d’après les bases qui s’en dégageaient. Contre ce jugement, les requérants interjetèrent appel devant l’ Audiencia provincial de Madrid qui, par un arrêt du 26 janvier 1996, le rejeta et confirma la décision entreprise. Le pourvoi en cassation fut rejeté par un arrêt du Tribunal suprême du 24 septembre 1998. Le Tribunal suprême estima que les juges du fond avaient correctement apprécié les faits en litige et n’avaient aucunement enfreint le droit constitutionnel des requérants à communiquer ou donner des informations véridiques.
Il ajouta que la liberté d’expression avait pour limite l’obligation d’omettre tout ce qui pouvait être injurieux ou offensant et inutile pour l’exposition des idées, opinions ou jugements de valeur. Or le reportage en question avait recherché le scandale, le sensationnel, sans nulle intention de former une saine opinion publique. Invoquant les articles 24 (droit à un procès équitable) et 20 (droit à la liberté d’expression et d’information) de la Constitution, les requérants présentèrent un recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel. Par une décision du 14 juillet 1999, notifiée aux requérants le 23 juillet 1999, la haute juridiction rejeta le recours pour défaut de fondement.
S’agissant du grief tiré de l’article 20 de la Constitution, elle se prononça ainsi : « (...) Concrètement, en ce qui concerne le dénommé « reportage neutre », ce Tribunal a affirmé dans son arrêt 232/1993, cité par les requérants en amparo que « lorsqu’un moyen de communication divulgue des déclarations d’un tiers supposant une ingérence dans les droits reconnus à l’article 18.1 de la Constitution espagnole, une telle divulgation ne peut bénéficier de la protection découlant de l’article 20.1 de la Constitution espagnole que si, d’une part, la vérité des déclarations attribuées aux tiers sont prouvées et, d’autre part, ces déclarations (...) ont trait à des faits ou circonstances d’importance publique ». En outre, dans l’arrêt 41/1994 (...), il est ajouté expressément qu’« un reportage de type ou contenu neutre peut cesser de l’être si lui sont attribuées des dimensions informatives contredisant en fait la fonction de simple transmetteur du message » (attendu 4 de l’arrêt).
Ainsi donc, l’appréciation des droits constitutionnels en conflit, effectuée dans le présent cas par l’arrêt du Tribunal suprême pour confirmer les jugements rendus par le juge de première instance et l’ Audiencia provincia l , est conforme à la jurisprudence citée ci-dessus. En effet, ledit arrêt (...) ne nie pas que l’information de la revue Epoca , en tant que transcription de l’information diffusée par Radio nacional , fût formellement protégée par l’exigence de la véracité dans le sens indiqué dans l’arrêt 232/1993.
Ce que l’arrêt en question écarte cependant, au moyen d’une appréciation des circonstances de l’affaire absolument raisonnable, est le fait que ladite information possédait également la composante indispensable de l’importance publique la légitimant, en portant sur un aspect aussi intime qu’une supposée relation amoureuse entre deux personnes dont la projection publique, à supposer que celle-ci puisse être considérée comme existante, n’avait jamais porté sur leur vie sentimentale. Cela rend injustifiable (...) la diffusion de certains faits appartenant de la manière la plus stricte à la vie privée des intéressés, le tout illustré par des photographies de ces derniers et leurs parents et décrit à certains moments dans des termes indiscutablement injurieux ou offensants.
C’est précisément cette dernière précision effectuée par l’arrêt du Tribunal suprême au sujet de la liberté d’information qui induit également l’organe judiciaire à estimer que le reportage en question avait transgressé les limites de l’exercice légitime de la liberté d’expression (...). Cette appréciation est pleinement conforme à la jurisprudence constitutionnelle applicable en la matière (...). » B. Le droit interne pertinent Constitution Article 20 « 1. les droits suivants sont reconnus et protégés : a) droit d’exprimer et diffuser librement des pensées, idées et opinions oralement, par écrit ou par tout autre moyen de reproduction ; (...) d) droit de communiquer et recevoir librement des informations vraies par tous les moyens de diffusion.
(...). 2. L’exercice de ces droits ne peut être restreint par aucune censure préalable. (...) 4. Ces libertés ont leur limite dans le respect des droits reconnus dans ce Titre, dans les dispositions des lois d’application et particulièrement dans le droit à l’honneur, à la vie privée, à son image et à la protection de la jeunesse et de l’enfance. » GRIEF Invoquant l’article 10 de la Convention, les requérants se plaignent de la violation de leur droit à la liberté d’expression en ce que la condamnation prononcée par les tribunaux espagnols était injustifiée et disproportionnée par rapport au but légitime poursuivi. EN DROIT Les requérants se plaignent de ce que les décisions des juridictions espagnoles ont porté atteinte à leur droit à la liberté d’expression en ce que la condamnation prononcée était injustifiée et disproportionnée par rapport au but poursuivi.
Ils invoquent l’article 10 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.
2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire. » La Cour estime que la condamnation litigieuse s’analyse en une « ingérence» dans l’exercice par les intéressés de leur liberté d’expression.
Pareille immixtion enfreint l’article 10, sauf si elle est « prévue par la loi », dirigée vers un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et « nécessaire », dans une société démocratique, pour atteindre ceux-ci. Les requérants ne contestent pas que cette ingérence était prévue par la loi et visait un but légitime. Reste donc la question de savoir si l’ingérence dénoncée constituait une mesure nécessaire dans une société démocratique. La Cour rappelle que la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique.
Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent : ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de « société démocratique » (arrêts Handyside c. Royaume-Uni du 7 décembre 1976, série A n° 24, p. 23, § 49, et Jersild c. Danemark du 23 septembre 1994, série A n° 298, p. 26, § 37). A cet égard, la presse joue un rôle essentiel dans une société démocratique : si elle ne doit pas franchir certaines limites, notamment quant à la protection de la réputation et aux droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt général (arrêt De Haes et Gijsels c. Belgique du 24 février 1997, Recueil 1997-I, pp. 233-234, § 37). La liberté journalistique comprend aussi le recours possible à une certaine dose d’exagération, voire même de provocation (arrêt Prager et Oberschlick c. Autriche du 26 avril 1995, série A n° 313, p. 19, § 38). Par ailleurs, la Cour n’a point pour tâche, lorsqu’elle exerce ce contrôle, de se substituer aux juridictions nationales,
mais de vérifier sous l’angle de l’article 10 les décisions qu’elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation. Pour cela, la Cour doit considérer l’« ingérence » litigieuse, à la lumière de l’ensemble de l’affaire, pour déterminer si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants » (voir, parmi de nombreux précédents, l’arrêt Goodwin c. Royaume-Uni du 27 mars 1996, Recueil 1996-II, p. 501, § 40). Les requérants estiment que la condamnation prononcée par les tribunaux espagnols était injustifiée et disproportionnée par rapport au but légitime poursuivi et, partant, injustifiée au regard du paragraphe 2 de l’article 10. La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tache de se substituer aux juridictions internes compétentes, mais d’apprécier au regard de l’article 10 de la Convention, les décisions qu’elles ont rendues dans l’exercice de leur pouvoir d’appréciation.
En l’espèce, la Cour constate que dans son jugement du 4 décembre 1992, le juge de première instance n° 11 de Madrid examina en détail les intérêts en présence en se fondant sur la jurisprudence établie par le Tribunal constitutionnel pour conclure que les reportages litigieux avaient fait un usage intentionnellement disproportionné de termes de type scandaleux ou dédaigneux à l’égard de personnes ne pouvant être taxées d’avoir fait preuve d’une quelconque complaisance quant à la divulgation par la presse d’informations concernant leur vie privée. La Cour relève également que dans sa décision du 14 juillet 1999, le Tribunal constitutionnel prit soin d’examiner dans le détail les critères à prendre en compte en vue d’une juste appréciation des droits en litige.
A cet égard, le Tribunal constitutionnel, se référant à sa jurisprudence, rappela que les informations constituant une ingérence dans les droits d’autrui ne pouvaient bénéficier de la protection découlant de l’article 20 de la Constitution (droit à la liberté d’expression) que si, d’une part, la vérité des déclarations litigieuses était prouvée et si, d’autre part, ces déclarations avaient trait à des faits ou circonstances d’intérêt public. Dans le cas d’espèce, le Tribunal constitutionnel estima que l’information publiée par les requérants ne possédait pas la composante essentielle de l’intérêt public pouvant légitimer sa diffusion dès lors qu’elle se référait à une supposée relation amoureuse entre deux personnes, dont la projection publique, à supposer même que celle-ci puisse être considérée comme existante, n’avait jamais portée sur leur vie sentimentale.
En outre, il mit l’accent sur la caractère indiscutablement injurieux ou offensant de termes utilisés dans la description faite par les requérants de certains faits appartenant de manière stricte à la vie privée des personnes mises en cause. A l’instar des juridictions espagnoles, la Cour estime que les reportages objet du litige, en centrant leur contenu sur des aspects purement privés de la vie des personnes mises en cause, ne sauraient être considérés comme ayant contribué à un quelconque débat d’intérêt général pour la société, malgré la notoriété sociale de ces personnes. La Cour considère, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en la matière, que les juridictions espagnoles ont évalué les droits en cause, à savoir le droit à la liberté de communiquer des informations ainsi que la protection de la réputation d'autrui, sur la base de décisions amplement motivées.
La Cour conclut en l'espèce qu'un juste équilibre a été ménagé entre les différents intérêts en présence et que, dès lors, la mesure litigieuse est justifiée comme ayant été nécessaire dans une société démocratique à la protection des droits d'autrui. Il s'ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l'article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président