DAGNICOURT contre la FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 56659/00 prezentate de Pierre DAGNICOURT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 25 februarie 2000 și înregistrată la 18 aprilie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1951 și rezident în St. Maurice La Clouère. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 17 și 29 aprilie 1998, reclamantul a depus o plângere cu constituția părții civile în mâinile decanului judecătorilor de la Poitiers împotriva anumitor persoane pentru fals, încălcarea secretului profesional, falsa mărturie și denunțarea calomnioasă. Printr-o ordonanță din 14 august 1998, magistratul instructor a decis că nu a avut loc să informeze despre toate faptele, cu excepția faptelor de mărturie falsă imputate uneia dintre aceste persoane. Reclamantul a ridicat împotriva acestei ordonanțe în fața camerei de acuzare a instanței de recurs din Poitiers care printr-o hotărâre din 13 Octombrie 1998 a confirmat parțial ordonanța atacată și la ..infirma pentru surplus. La 16 noiembrie 1998, reclamantul s-a ocupat de casare. 14 De asemenea, la 15 decembrie 1998, acesta a depus o cerere de asistență judiciară la biroul de asistență judiciară al Curții de Casație. La 15 decembrie 1998, acest birou a introdus temporar dreptul de a beneficia de acest ajutor, din cauza urgenței care rezultă din modalitățile de punere în aplicare a procedurii penale și a solicitat președintelui Ordinului avocaților să procedeze la desemnarea unui avocat. La 21 decembrie 1998, avocatul desemnat a scris reclamantului și a subliniat caracterul provizoriu al admiterii și a informat că decizia definitivă, prin care se admite sau se respinge cererea, va fi pronunțată ulterior după o examinare privind resursele reclamantului și existența unui mijloc serios de casare. În cele din urmă, el a precizat că dosarul nu a fost încă pus la dispoziția sa și că, atunci când va fi comunicat, va depune un memoriu, dacă s-a dovedit că decizia atacată putea face obiectul unei critici serioase. El a adăugat că, în lipsa unui astfel de motiv serios, desemnarea sa nu a fost nici o obligație pentru el de a depune un memoriu pentru susținerea recursului și că abstență ar fi atunci de orice producție. La 11 mai 1999, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului pe motiv că nici un motiv nu a fost prezentat în sprijinul acestuia, nici de către solicitant, nici, după consultarea dosarului, de către avocatul desemnat în temeiul ajutorului juridic. Reclamantul a primit o copie a hotărârii la 25 august 1999. În cele din urmă, printr-o decizie din 1 iulie 1999, biroul de asistență judiciară a constatat că nu putea fi invocat niciun mijloc serios de Casație împotriva deciziei criticate și a respins cererea reclamantului din 14 decembrie 1998. La 3 august 1999, reclamantul a introdus o acțiune împotriva acestei decizii în fața primului președinte al Curții de Casație. În acest apel, acesta a prezentat patru motive pentru casare. La 3 decembrie 1999, primul președinte al Curții de Casație a confirmat decizia biroului de asistență judiciară. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție (dreptul de acces la o instanță), reclamantul se plânge că nu i-au fost comunicate concluziile procurorului public, pe care l-a informat cu privire la data la care a fost pronunțată instanța în fața Curții de Casație. Recurentul invocă o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță și mai puțin la art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că dreptul persoanei acuzate la adresa de e-mail gratuit al unui avocat din oficiu constituie un element, printre altele, al noțiunii de proces echitabil garantat la art. 6 alin. (1) din Convenție (hotărârea Quaranta c. Elveția din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16) 27). De asemenea, Comisia remarcă faptul că, în speță, reclamantul, care a depus o plângere cu constituție de parte civilă, nu a fost acuzat în sensul articolului 6 alineatul (3) litera (c) (a se vedea în această ipoteză Hotărârea Boner și Maxwell c. Regatul Unit din 28 octombrie 1994, seria A nr. 300 B și C, p. 74, § 36 și, respectiv, p. 96, § 33). Curtea arată, de asemenea, că biroul de asistență judiciară a instituit un sistem de admitere provizorie a cererilor, ținând cont de urgența urgenței. La 15 decembrie 1998, acest birou a admis provizoriu la acest ajutor și a invitat președintele de la Ecuador să trimită avocați Consiliului de Stat și Curții de Casație să procedeze la desemnarea unui avocat. Acesta a scris reclamantului pentru a informa că, dacă, după consultarea dosarului, ar ști că decizia atacată nu ar putea face obiectul niciunei critici serioase, desemnarea sa nu ar mai fi obligatorie pentru el să depună o memorie pentru susținerea recursului și că ar fi lipsit de orice producție. Or, la 11 mai 1999, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului pe motiv că nu a existat niciun motiv pentru care să fi fost produs în sprijinul acestuia, nici de către solicitant, nici, după consultarea dosarului, de către avocatul desemnat în temeiul ajutorului juridic. Biroul de asistență judiciară a respins în cele din urmă definitiv cererea, după examinarea dosarului de către acest avocat. În această privință, Curtea consideră că art. 6 din Convenție nu garantează dreptul reclamantului de a impune mijloace în sprijinul recursului său la: avocat care a fost numit din oficiu, nici nu garantează dreptul de a invoca mijloace de casare, inclusiv atunci când avocatul care a făcut din oficiu nu ar fi ridicat niciunul dintre acestea. În consecință, Curtea consideră că refuzul de a acorda asistență judiciară cu titlu definitiv și ulterior hotărârii Curții de Casație prin care se respinge recursul, nu a adus atingere dreptului de acces al reclamantului la o instanță, în măsura în care recurentul a beneficiat de o asistență efectivă din partea unui avocat specializat, care este pus la îndoială dosarul în vederea căutării mijloacelor de casare și nu a putut găsi niciun mijloc serios. Faptul că intervenția acestui avocat intră în cadrul unei admiteri cu titlu provizoriu nu constituie decât o problemă de terminologie care nu pune în discuție eficiența de care reclamantul a beneficiat în cadrul recursului său (a se vedea cererea nr. 28140/95, dec. 2.7.1997 Altieri c. Franța). În cele din urmă, biroul de asistență judiciară, care nu este legat de avizul avocatului din oficiu, ar fi putut, dacă este cazul, să considere că recurentul ridica unul sau mai multe mijloace serioase (a se vedea decizia Altieri menționată mai sus). Prin urmare, se concluzionează că cererea este în mod vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Loucare Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 56659/00

présentée par Pierre DAGNICOURT

contre France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (Troisième section), siégeant le

12 décembre 2000 en une chambre composée de

MM.

L.

Loucaides

,

président

,

J.-P.

Costa

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S. Dolle

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 février 2000 et enregistrée le 18 avril 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant français, né en 1951 et résidant à St

Maurice La Clouère.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Les 17 et 29 avril 1998, le requérant déposa plainte avec constitution de partie civile entre les mains du doyen des juges d’instruction de Poitiers contre certaines personnes pour faux, violation du secret professionnel, faux témoignage et dénonciation calomnieuse.

Par une ordonnance du 14 août 1998, le magistrat instructeur décida qu’il n’avait pas lieu à informer sur l’ensemble des faits à l’exception des faits de faux témoignage imputés à une de ces personnes.

Le requérant en appela contre cette ordonnance devant la chambre d’accusation de la cour d’appel de Poitiers qui par un arrêt du 13

octobre 1998 confirma partiellement l’ordonnance attaquée et l’infirma pour le surplus.

Le 16 novembre 1998, le requérant se pourvut en cassation. Le 14

décembre 1998, il déposa aussi une demande d’aide juridictionnelle au bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation. Le 15 décembre 1998, ce bureau prononça l’admission provisoire au bénéfice de cette aide, en raison de l’urgence résultant des modalités de mise en oeuvre de la procédure pénale, et invita le président de l’Ordre des avocats à procéder à la désignation d’un avocat.

Le 21 décembre 1998, l’avocat désigné écrivit au requérant. Il soulignait le caractère provisoire de l’admission et l’informait que la décision définitive, admettant ou rejetant la demande, serait rendue ultérieurement après un examen portant sur les ressources du requérant et l’existence d’un moyen sérieux de cassation. Enfin, il précisait que le dossier n’avait pas encore été mis à sa disposition et que lorsqu’il lui serait communiqué, il déposerait un mémoire, s’il s’avérait que la décision attaquée pouvait faire l’objet d’une critique sérieuse. Il ajoutait qu’en l’absence d’un tel moyen sérieux, sa désignation n’impliquait pas l’obligation pour lui de déposer un mémoire au soutien du pourvoi et qu’il s’abstiendrait alors de toute production.

Le 11 mai 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant au motif qu’aucun moyen n’était produit à l’appui de celui-ci, ni par le demandeur ni, après consultation du dossier, par l’avocat désigné au titre de l’aide juridictionnelle. Le requérant reçut copie de l’arrêt le 25 août 1999.

Enfin, par une décision du 1er juillet 1999, le bureau d’aide juridictionnelle constata qu’aucun moyen de cassation sérieux ne pouvait être relevé contre la décision critiquée et rejeta la demande du requérant du 14 décembre 1998.

Le 3 août 1999, le requérant interjeta appel contre cette décision devant le premier président de la Cour de cassation. Dans cet appel, il présentait quatre moyens en cassation.

Le 3 décembre 1999, le premier président de la Cour de cassation confirma la décision du bureau d’aide juridictionnelle.

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention (droit d’accès à un tribunal), le requérant se plaint de ce que les conclusions du ministère public ne lui ont pas été communiquées, qu’il n’a pas eu connaissance de la date de l’audience devant la Cour de cassation.

EN DROIT

Le requérant allègue une violation de son droit d’accès à un tribunal et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans sa partie pertinente se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour rappelle que le droit de l’accusé à l’assistance gratuite d’un avocat d’office constitue un élément, parmi d’autres, de la notion de procès équitable garanti à l’article 6 § 1 de la Convention (arrêt Quaranta c.

Suisse du 24 mai 1991, série

A n°

205, p.

16, §

27). Elle note en outre qu’en l’espèce, le requérant, auteur d’une plainte avec constitution de partie civile, n’était pas un accusé au sens de l’article 6 § 3 c) (voir dans cette hypothèse les arrêts Boner et Maxwell c.

Royaume-Uni du 28 octobre 1994, série A n°

300

‑

B et C, p.

74, §

36 et p.

96, §

33 respectivement).

La Cour relève également que le bureau d’aide juridictionnelle a mis en place un système d’admission provisoire des demandes, compte tenu de l’urgence. Le 15 décembre 1998, ce bureau prononça l’admission provisoire au bénéfice de cette aide et invita le président de l’Ordre des avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation à procéder à la désignation d’un avocat. Celui-ci écrivit au requérant pour l’informer que si, après consultation du dossier, il s’avérait que la décision attaquée ne pouvait faire l’objet d’aucune critique sérieuse, sa désignation n’impliquait pas l’obligation pour lui de déposer un mémoire au soutien du pourvoi et qu’il s’abstiendrait de toute production. Or le 11 mai 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant au motif qu’aucun moyen n’était produit à l’appui de celui-ci, ni par le demandeur ni, après consultation du dossier, par l’avocat désigné au titre de l’aide juridictionnelle. Le bureau d’aide juridictionnelle rejeta enfin définitivement la demande, après l’examen du dossier par cet avocat.

A cet égard, la Cour estime que l’article 6 de la Convention ne garantit pas le droit pour le requérant d’imposer des moyens à l’appui de son pourvoi à l’avocat commis d’office, pas plus qu’il ne garantit le droit à ce que des moyens de cassation soient invoqués, y compris lorsque l’avocat commis d’office n’en aurait relevé aucun.

En conséquence, la Cour estime que le refus d’aide juridictionnelle à titre définitif, et postérieurement à l’arrêt de la Cour de cassation rejetant le pourvoi, n’a pas porté atteinte au droit d’accès du requérant à un tribunal, dans la mesure où le requérant a bénéficié d’une assistance effective d’un avocat spécialisé, lequel s’est livré à l’examen du dossier en vue de rechercher des moyens de cassation, et n’a pu trouver aucun moyen sérieux. Le fait que l’intervention de cet avocat rentre dans le cadre d’une admission à titre provisoire ne constitue qu’un problème de terminologie qui ne remet pas en cause l’effectivité de l’assistance dont le requérant a bénéficié dans le cadre de son pourvoi (voir requête n°

28140/95, déc.

2.7.1997, Altieri c.

France). Enfin, le bureau d’aide juridictionnelle, qui n’est pas lié par l’avis de l’avocat commis d’office, aurait pu, le cas échéant, estimer que le requérant soulevait un ou des moyens sérieux (voir la décision Altieri précitée).

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

L.

Loucaides

Greffière

Président