CASE OF QUINN v. IRELAND

La 7 iunie 1996, la aproximativ 6.00 a.m., doi detectivi polițiști au părăsit orașul Limerick într-o mașină nemarcată de poliție escortarea unui dubiță de poștă transportând sume semnificative de bani în drum spre satul Adare, Co. Limerick. Când cele două vehicule au sosit la biroul poștal din Adare, mașina de poliție a fost îmbrăcată din spate de un vehicul furat și imediat înconjurat de cinci persoane înarmate și mascate îmbrăcate în uniformi de stil paramilitar. Una dintre cele cinci a deschis foc la punctul gol de gamă de ofițeri de poliție. Unul dintre acei ofițeri a murit instantaneu și celălalt a fost grav rănit. Poliția a suspectat o unitate locală a armatei republicane irlandeze (o organizație paramilitară ilegală cunoscută sub numele de IRA) și IRA mai târziu a reclamat responsabilitatea pentru crimă. De asemenea, poliția a suspectat că, în noaptea anterior atacului în Adare, vehiculul furat împreună cu toate armele de foc și muniția utilizate în tentativa de jaf a fost stocat într-o casă sigură în Patrickswell, Co. Limerick. Ca parte a anchetei care au urmat, o serie de persoane suspectate de a fi membri ai unității locale ale IRA au fost arestate și acuzate, inclusiv fratele reclamantului care a fost acuzat de conspirație pentru a comite jaf (în legătură cu incidentul din Adare), deținerea muniției și de aderarea la IRA. În total, 63 de persoane au fost arestate și au cerut să își conteze mișcările în anumite momente înconjurând atacul, inclusiv membrii rămasi familiei reclamanților, cu excepția celor două surori ale sale. Toate persoanele care au fost solicitate să răspundă pentru mișcările lor au făcut acest lucru. 10. La 19 iulie 1996, la 9:30 a.m., reclamantul, care a locuit în casa familiei din Patrickswell, Co. Limerick, a fost arestat în temeiul articolului 30 din Legea privind infracțiunile împotriva statului 1939 („Legea 1939”) cu suspiciune de a fi membru al IRA, în contradicție cu art. 21 din Legea 1939. 11. El a fost interogat în opt ocazii în timpul două perioade consecutive de detenție pentru care se prevede în temeiul articolului 30 din Legea 1939. În timp ce este în detenție, el a văzut avocatul său în trei ocazii: între orele 11.12 și orele 11.36, la 19 iulie 1996, înainte de primul interviu cu poliția; între orele 17.54 și 18:27, la 19 iulie 1996 și între orele 13.28 și 14.00, la 20 iulie 1996. La începutul interviurilor, reclamantul a fost avertizat că el nu a fost obligat să spună nimic, dar că orice el a spus va fi luat în jos în scris și ar putea fi dat în dovadă. Multe dintre întrebările adresate reclamantului are legătură cu atacul din Adare și cu presupusul său membru al IRA. În mai multe ocazii, în timpul interviurilor, a fost solicitat, de asemenea, să își reprezinte mișcările în cursul anumitor perioade de timp, la 6 și 7 iunie 1996, imediat înainte, în timpul și după incidentul din Adare. În acest sens, el a fost informat de ofițerii de poliție interogatoriu că o neaprovizionare a acestor informații ar constitui o infracțiune în temeiul articolului 52 din Legea din 1939 pentru care pedeapsa potențială a fost de șase luni de închisoare. Reclamantul a fost, de asemenea, informat, numai în anumite ocazii, că precauția inițială acordată acestuia nu s-a aplicat deoarece a fost obligat să răspundă în temeiul articolului 52 din Legea 1939. 13. Reclamantul a refuzat orice legătură cu evenimentele din Adare, a indicat că el a fost în Londra când a auzit vestea crimei și a refuzat altfel să dea un cont al mișcărilor sale declarând, într-o ocazie, că a fost sfătuit de avocatul său să nu răspundă la întrebări. 14. La 17 ianuarie 1997 a fost acuzat, în conformitate cu art. 52 din Legea 1939, pentru trei conturi de refuz de a da un cont al mișcărilor sale. La 15 mai 1997, Curtea de District a respins o acuzație, a fost condamnat pe a doua acuzație (o cerere făcută la 21 iulie 1996) și nu s-a pronunțat nici o hotărâre privind încălcarea sa. Reclamantul a fost condamnat la șase luni de închisoare. 15. Reclamantul a apelat împotriva condamnării și a condamnării Curții de Circuit și a fost eliberat pe cauțiune în așteptarea recursului. A apelat, printre altele, pe baza unei suprapuneri în termenele menționate în acuzația care a fost respinsă și acuzația pe care a fost condamnat. La începutul lunii octombrie 1997, Curtea de Circuit a respins această parte a recursului său. Când Curtea de Circuit a stat la 20 ianuarie 1998 pentru a auzi argumentele reclamantului pe condamnare, el a retras partea din recurs care a fost apoi anulată. Reclamantul a fost reținut imediat pentru a-și îndeplini condamnarea la închisoare și a fost eliberat la 4 iunie 1998. 16. În februarie 1999, fratele reclamantului a declarat vinovat pentru acuzația de conspirație de a comite jaf și acuzațiile rămase nu au fost luate în considerare. Alți patru oameni au declarat vinovați pentru uciderea ofițerului de poliție detectiv și rănirea colegului său din Adare, Co. Limerick. 17. art. 38 alineatul (1) din Constituția irlandeză prevede că nimeni nu poate fi judecat pe o acuzație penală, în afară de îndată de lege. Prin art. 40, statul garantează libertatea exercitării, sub rezerva ordinului public și moralității, a dreptului cetățenilor să își exprime liber convingerile și opiniile. 18. Infracțiile împotriva Legii de Stat 1939 („Legea 1939”) sunt descrise în titlul său lung (explicativ) ca o lege de a pregăti acțiunile și comportamentele calculate pentru a submina ordinul public și autoritatea statului și, în acest scop, de a preveni pedeapsa persoanelor vinovate de infracțiuni împotriva statului și de a institui tribunale penale speciale. 19. Secțiunea 21 din Legea din 1939 face ca o infracțiune să fie membru al unei organizații ilegale, astfel cum este definită în Legea 20. Secțiunea 30 abordează arestarea și detenția persoanelor suspectate și prevede că un membru al poliției poate aresta și deține o persoană pe care o suspectează că a comis o infracțiune în temeiul legii din 1939 sau o infracțiune programată în temeiul părții V din legea din 1939 (infracțiunile programate sunt în principal infracțiuni în temeiul legislației privind armele de foc și substanțele explozive). Această putere de arestare este o putere permanentă, astfel încât aceasta nu depinde de o proclamare a secțiunii 35 (a se vedea următorul paragraf). 21. Secțiunea 35 din Legea din 1939 prevede că partea V din această Lege (care instituie Curtele Penale Speciale și conține art. 52) trebuie să intre în vigoare prin intermediul unei proclamații a guvernului făcute atunci când guvernul este convins că instanțele obișnuite sunt inadecvate pentru a asigura administrarea efectivă a justiției și păstrarea păcii și a ordinii publice, și, prin urmare, atunci când Guvernul face și publică o proclamare în acest sens. proclamarea a fost făcută în 1972 și este încă în vigoare. În consecință, art. 52 din Legea 1939 a fost în vigoare din 1972 până în prezent. 22. În art. 36 din Legea din 1939, Guvernul poate declara că o anumită clasă sau tip de infracțiune este o infracțiune programată în sensul Legii din 1939, iar aceste infracții trebuie să fie judecate de Curțile Penale Speciale înființate în temeiul art. 38 din Legea din 1939. 23. Secțiunea 52 din Legea din 1939 se menționează după cum urmează: „1. Ori de câte ori o persoană este reținută în custodie în temeiul dispozițiilor din partea IV a prezentei legi, orice membru al <police> poate cere unei astfel de persoane, în orice moment în timp ce este reținută astfel, un cont complet al mișcărilor și acțiunilor acestei persoane în orice perioadă specificată și toate informațiile în posesia sa în legătură cu comisia sau comisioanele preconizate de o altă persoană de orice infracțiune în temeiul oricărei secțiuni sau subsecțiunea prezentei legi sau a oricărei infracțiuni programate. În cazul în care orice persoană, dintre care orice astfel de cont sau informații menționate în subsecțiunea de mai sus a prezentei secțiuni este solicitată în temeiul acestei subsecțiunea de către un membru al <police>, nu sau refuză să dea unui astfel de cont sau orice astfel de informații sau dă unui astfel de membru orice cont sau informații false sau înșelătoare, acesta este vinovat de o infracțiune în temeiul prezentei secțiuni și este responsabil cu condamnarea sumară a acestuia la închisoarea pentru un termen de maximum șase luni.” 24. În conformitate cu termenii Hotărâreaui de Pace de vineri bun din 10 aprilie 1998, Guvernul s-a angajat să inițieze o revizuire largă, printre altele, a Legii din 1939, în vederea reformei și distribuirii cu elementele ale Actului din 1939 care nu mai ar mai fi necesar. Ministrul pentru Justiție, Egalitate și Reforma Legii a înființat, cu aprobarea Guvernului, un comitet pentru examinarea tuturor aspectelor infracțiunilor împotriva Actelor de Stat și pentru a raporta ministrului cu recomandări de reformă. Comitetul a început activitatea sa. 25. În cazul Poporului (Directorul Acuzațiilor Publice) v. McGowan (1979 IR 45) acuzatul a fost arestat în temeiul articolului 30 din Legea din 1939 și a făcut anumite declarații poliției. Apărarea a susținut că, din cauza bazei arestării sale (secțiunea 30), existența articolului 52 din Legea din 1939 și, chiar dacă nu s-a făcut nici o cerere de fapt, acuzatul a fost obligat să-și dea un cont al mișcărilor sale. În consecință, declarațiile care au fost formulate de el sunt involuntare și nu sunt, prin urmare, admisibile. Curtea nu a considerat acest argument persuasiv deoarece nu au fost de fapt formulate cereri. Acesta a arătat că, chiar dacă secțiunea 52 a fost invocată de poliție, depunerea de apărare nu a fost bine fundamentată din cauza jurisprudenței irlandeze anterioare care au susținut că declarațiile obținute în conformitate cu legislația irlandeză, chiar și o lege care a făcut ca infracțiune penală să refuze răspunsul, nu sunt inadmisibile în nici o procedură juridică. 26. Manualul Garda Siochana (poliție) conține legislația și comentariile relevante și este publicat de Societatea de Lege Incorporată a Irlandei în asociere cu Garda Siochana. Comentariul cu privire la art. 52 din Legea din 1939 din a șasea ediție (1991) prevede următoarele: „Faptul că acuzatul este obligat sub amenințarea pedepsei de a răspunde la întrebările puse în mod legal la art. 52 nu face răspunsurile sau declarațiile rezultate inadmisibile în dovada” Autoritatea judiciară pentru această propunere a fost remarcată în manualul ca fiind găsit în cazul McGowan solicitat mai sus și în jurisprudența irlandeză anterior aprobată în cazul McGowan. 27. În cazul Anthony Heaney și William McGuinness c. Irlanda și procurorul general ([1994] 2 ILRM), doi indivizi au fost condamnați la șase luni de închisoare în temeiul articolului 52 din Legea din 1939 pentru că nu au dat seama de mișcările lor. Curtea Înaltă a respins contestarea față de constituționalitatea articolului 52, având în vedere că art. 52 constituie o interferență proporțională cu dreptul acestor persoane la tăcere garantat de art. 38 din Constituție: obiectivul a fost de a ajuta investigațiile de poliție în infracțiuni grave de natură subversivă care implică securitatea statului; restricțiile nu erau considerate arbitrare sau iraționale; și alte protecții juridice erau disponibile persoanelor în custodie în temeiul articolului 30 din Legea 1939, care minimiza riscul unui acuzat care mărturisește în mod incorect unei infracțiuni și protejate împotriva posibilelor abuzuri ale competențelor prevăzute de art. 52 din Legea 1939. Aceste protecții au fost enumerate de Curtea Înaltă: cerința că un ofițer de poliție trebuie să aibă o suspiciune bună înainte de arestare; informarea obligatorie a suspectului infracțiunilor în temeiul Legii din 1939 și/sau a infracțiunilor programate ale căror suspect este suspectat; dreptul la asistență juridică atunci când este solicitat în mod rezonabil; dreptul la asistență medicală; dreptul la acces la instanță; dreptul de a rămâne tăcut și de a fi informat despre acest drept; obligațiile de a furniza precauții precauții adecvate și de a se abține de la expunerea încrucișată a unei persoane în detenții în temeiul articolului 30 din Legea din 1939 și de la interogarea nedreptă și a opinsă a acestor deținuți; și condițiile aferente oricărei prelungire a duratei deținere în temeiul articolului 30 din Legea 1939. Curtea Supremă a respins recursul (Antony Heaney și William McGuinness c. Irlanda și Procurorul General [1996] IR 580). Acesta a remarcat că art. 52 din Legea din 1939 a tăcut cu privire la problema utilizării ulteriore a declarațiilor făcute în temeiul cererilor de poliție în temeiul acestei secțiuni. Deși a remarcat faptul că Curtea de Apel penal a sugerat în cazul McGowan menționat anterior că informațiile obținute legal în temeiul articolului 52 ar putea fi utilizate ulterior ca probă, Curtea Supremă și-a rezervat în mod expres poziția în ceea ce privește dacă acest punct de vedere este corect sau nu. Curtea Supremă a subliniat că dreptul la tăcere este un corollar pentru libertatea de exprimare garantată de art. 40 din Constituție. Evaluarea relevantă a fost, prin urmare, de a lua în considerare proporționalitatea restricției privind dreptul la tăcere, având în vedere excepția ordinului public la art. 40 din Constituție. Acesta a remarcat că Legea din 1939 vizează acțiunile și comportamentele calculate pentru a submina ordinea publică și autoritatea statului și că proclamarea făcută în temeiul articolului 35 din Legea din 1939 a rămas în vigoare. În ceea ce privește dacă art. 52 restricționează dreptul la tăcere mai mult decât a fost necesar în lumina tulburării împotriva căreia statul încearcă să protejeze publicul, instanța a remarcat că o persoană nevinovată nu a avut nimic de teamă de a-și da un cont al mișcărilor sale, chiar dacă o astfel de persoană ar putea dori, totuși, să ia o poziție pe motive de principiu și de a-și susține drepturile constituționale. Cu toate acestea, aceasta a considerat că dreptul cetățenilor să ia o astfel de poziție trebuie să se cedeze la dreptul statului de a se proteja. Dreptul celor care, cu ceva relevant pentru a dezvălui în ceea ce privește comisia unei infracțiuni, să rămână tăcut trebuie considerat drept o ordine chiar mai mică. 28. În cazul National Irish Bank Ltd (În cazul National Irish Bank Ltd și al Legii privind întreprinderile din 1990, 1999 1 ILRM 321 la 343), Curtea Supremă a constatat că o mărturisire a unui agent bancar obținut de către inspectori ca urmare a exercitării competențelor lor în temeiul articolului 10 din Legea privind întreprinderile din 1990 nu ar fi, în general, admisă la un proces penal ulterior al acestui oficial, cu excepția cazului în care judecătorul judecător a fost convins că mărturisirea a fost voluntară. Curtea Supremă a considerat că convingerea unei persoane să mărturisească și apoi condamnarea acestei persoane pe baza mărturisirii obligate ar fi contrară articolului 38 din Constituție. Această instanță a constatat, de asemenea, că orice altă probă obținută ca urmare a informațiilor furnizate în temeiul articolului 52 din Legea din 1939 ar fi admisă în probă într-un proces ulterior dacă judecătorul judecătorului consideră, în toate condițiile, că ar fi corect și corect să o recunoască.