Prima DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor prezentate împotriva Turciei de către nr. 28014/95 - Mehmet Șirin OKUCUCU nr. 28015/95 - Ahmet KARA nr. 28016/95 - Fatma B ad-hoc, domnul O Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1969, 1965 și, respectiv, 1973 și care își au reședința în Zmir. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Mehmet Nur Terzi, avocat în Baroul d'Izmir.
Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 16 ianuarie 1995, reclamantul Mehmet Sirin Okuyucu, la 13 ianuarie 1995, reclamantul Ahmet Kara, și la 15 ianuarie 1995, recurenta Fatma Bilmen, au fost arestați și ținuți în custodie în sediul Direcției pentru Securitate d .Izmir, secțiunea de combatere a terorismului, în urma unei operațiuni împotriva PKK. La 23 ianuarie 1995, reclamanții au fost ascultați de procurorul republicii aproape de curtea de securitate a statului Izmir. În aceeași zi, ei au fost aduși în fața judecătorului care a stat lângă curtea de securitate a statului Izmir, care a ordonat arestarea lor provizorie.
Printr-un act de acuzare prezentat la 13 februarie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului .Izmir i-a acuzat pe reclamanți, în temeiul articolului 169 din Codul Penal, pentru ajutor și sprijin pentru PKK. La 8 noiembrie 1995, reclamanții Ahmet Kara și Fatma Bilgin, și la 23 ianuarie 1996, reclamantul Mehmet Sirin Okuyucu au fost eliberați. Prin hotărârea din 19 martie 1997, în conformitate cu art. 169 din Codul penal, Curtea de Securitate a statului Izmir i-a condamnat pe reclamanți la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. La momentul faptelor, art. 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea, în ceea ce privește infracțiunile care intră în competența Curților de Securitate de la Õ , ca orice persoană arestată să fie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore sau, în caz de infracțiune colectivă, în termen de 15 zile.
În provinciile în care statul de urgență fusese desemnat, aceste termene puteau fi prelungite până la patru și respectiv treizeci de zile. arestată sau pusă în detenție în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu Constituția și cu legile în care obiecțiile la origine ale arestării sau detenției sale nu vor fi comunicate imediat care nu vor fi aduse în fața judecătorului după ce au fost arestate sau puse în detenție în termenul legal (...) în cazul în care rudele nu vor fi imediat informate cu privire la arestarea sau detenția sa care, după ce a fost arestată sau pusă în detenție în conformitate cu legea, va beneficia de un refuz (...), de o achitare sau de o judecată care o scutește de o pedeapsă; (...) GRIEF Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a custodiei lor.
ÎN DREPT, invocând alineatul (3) din art. 5 din Convenție, reclamanții se plâng de durata reținerii lor. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne Guvernul ridică o excepție de la data la care căile de atac interne nu sunt epuizate. Guvernul susține că, în temeiul Legii nr. 466 privind despăgubirea persoanelor arestate ilegal sau deținute, reclamanții au dreptul la despăgubiri pe care le pot folosi după încheierea procesului. Guvernul susține că instanțele nu au introdus acțiuni în despăgubire, în conformitate cu art. 1 alin. (6) din Legea nr. 466, în fața instanțelor naționale. Referindu-se la jurisprudența Comisiei în cauza Erdo dreptul turc, cel care se plânge că a fost victima unei privări de libertate ilegală sau nejustificată poate pune sub semnul întrebării în mod legitim responsabilitatea de a-și îndeplini obligațiile, în timp ce această cale îi era deschisă și accesibilă Reclamanții contestă ansamblul acestor argumente.
Reamintind că durata custodiei lor este conformă cu legislația internă, aceștia susțin că nu au nici o cale de atac pentru a contesta durata acesteia. 3 din Convenție nu consta în a spune că aceștia nu au dispus de o cale de atac pentru obținerea unei despăgubiri. Reclamanții au declarat absența unei proceduri prin care au putut obține un control jurisdicțional de tipul specific prevăzut la art. 5 alin. Prin urmare, Curtea consideră că faptul de a solicita reclamanților, aflați în custodie fără un control judiciar rapid și automat, de a introduce o acțiune în despăgubire ar modifica natura garanției oferite, în special prin alineatele (3) și (4) din art. 5, care este distinctă de cea prevăzută la art. 5 alineatul (5) din convenție (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârea Ya Turcia din 8 iunie 1995, seria A nr. 319, p. 17, § 44. În consecință, excepția pe care guvernul o aplică nu poate fi reținută.
martie 1997 privind durata detenției, de modificare a Legii nr. 3842, persoanele arestate pentru infracțiuni care intră în sfera de competență a Curților de Recuperare a Recuperării trebuie să fie aduse în fața judecătorului cel târziu în termen de 48 de ore, dar durata detenției inițiale poate fi prelungită cu patru zile și apoi cu șapte. Guvernul susține că instanțele nu au introdus o acțiune în fața judecătorului de pace pentru a se pronunța cu promptitudine asupra legalității detenției lor, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 4229 din 6 martie 1997, în cazul infracțiunilor care intră în competența Curților de Securitate a statului. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a cererilor ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării inter pares, dar necesită o examinare pe fond.
Prin urmare, aceasta nu poate fi respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererile admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O
des requêtes présentées contre la Turquie par n° 28014/95 - Mehmet Șirin OKUYUCU n° 28015/95 - Ahmet KARA n° 28016/95 - Fatma BİLMEN La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 9 janvier 2001 en une chambre composée de M me E. Palm , présidente , MM.
L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , B. Zupančič , T. Panțîru , R. Maruste , juges , F. Gölcüklü , juge ad hoc, et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 juillet 1995 et enregistrées le 25 juillet 1995, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner les requêtes, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1969, 1965 et 1973 et résidant à İzmir.
Ils sont représentés devant la Cour par M e Mehmet Nur Terzi, avocat au barreau d’Izmir. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 16 janvier 1995, le requérant Mehmet Șirin Okuyucu, le 13 janvier 1995, le requérant Ahmet Kara, et le 15 janvier 1995, la requérante Fatma Bilmen, furent arrêtés et placés en garde à vue dans les locaux de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme, suite à une opération menée contre le PKK. Le 23 janvier 1995, les requérants furent entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir. Le même jour, ils furent traduits devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir qui ordonna leur mise en détention provisoire.
Par acte d’accusation présenté le 13 février 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir inculpa les requérants, en application de l’article 169 du code pénal, pour aide et soutien au PKK. Le 8 novembre 1995, les requérants Ahmet Kara et Fatma Bilgin, et le 23 janvier 1996, le requérant Mehmet Șirin Okuyucu furent mis en liberté. Par arrêt du 19 mars 1997, en application de l’article 169 du code pénal, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir condamna les requérants à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois. B. Le droit interne pertinent A l’époque des faits, l’article 30 de la loi n° 3842 du 18 novembre 1992 prévoyait, quant aux infractions relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les quarante-huit heures ou, en cas de délit collectif, dans les quinze jours.
Dans les provinces où l’Etat d’urgence avait été décrété, ces délais étaient susceptibles d’être prolongés jusqu’à quatre et trente jours respectivement.
L’article 1 de la loi n° 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues prévoit que : « Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne : 1. arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois ; 2. à laquelle les griefs à l’origine de son arrestation ou détention n’auront pas été immédiatement communiqués ; 3. qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal ; (...) ; 5. dont les proches n’auront pas été immédiatement informés de son arrestation ou de sa détention ; 6. qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficiée d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine ; (...) ». GRIEF Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de leur garde à vue.
EN DROIT En invoquant le paragraphe 3 de l’article 5 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de leur garde à vue. Sur l’épuisement des voies de recours internes Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Le Gouvernement soutient qu’aux termes de la loi n° 466 sur l’indemnisation des personnes illégalement arrêtées ou détenues, les requérants disposent d’un droit à réparation qu’ils peuvent utiliser une fois leur procès achevé. Le Gouvernement fait valoir que les requérants n’ont pas introduit de recours en dommages-intérêts, en application de l’article 1 § 6 de la loi n° 466, devant les juridictions nationales.
Se référant à la jurisprudence de la Commission dans l’affaire Erdoğan c. Turquie (requête n° 25160/94, décision du 7 septembre 1995, Décisions et rapports (DR) 82, p. 128), le Gouvernement soutient qu’en « droit turc, celui qui se plaint d’avoir été victime d’une privation de liberté illégale ou injustifiée peut de plein droit mettre en cause la responsabilité de l’Administration, alors que cette voie lui était ouverte et accessible ». Les requérants contestent l’ensemble de ces arguments. En rappelant la conformité de la durée de leur garde à vue à la législation interne, ils soutiennent qu’ils ne disposaient d’aucune voie de recours pour en contester la durée. S’agissant de l’exception préliminaire tirée de l’article 1 de la loi n° 466, il échet de relever tout d’abord que le grief des requérants tiré de l’article 5 § 3 de la Convention ne consistait pas à dire que ceux-ci n’avaient pas disposé d’une voie de recours pour obtenir une indemnité.
Les requérants alléguaient l’absence d’une procédure au travers de laquelle ils eurent pu obtenir un contrôle juridictionnel du type spécifique requis par l’article 5 § 3. Dès lors, la Cour estime que le fait d’exiger des requérants, placés en garde à vue sans contrôle judiciaire rapide et automatique, d’introduire un recours en dommages-intérêts modifierait la nature de la garantie offerte, notamment par les paragraphes 3 et 4 de l’article 5, qui est distincte de celle prévue par l’article 5 § 5 de la Convention (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Yağcı et Sargın c. Turquie du 8 juin 1995, série A n° 319, p. 17, § 44). Il s’ensuit que l’exception soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
Sur le bien-fondé de la requête Le Gouvernement fait observer qu’aux termes de la loi n° 4229 du 6 mars 1997 relative à la durée de la garde à vue, modifiant la loi n° 3842, les personnes arrêtées pour les infractions qui relèvent de la compétence des cours de sûretés de l’Etat doivent être traduites devant le juge au plus tard dans les quarante-huit heures, mais que la durée de la garde à vue initiale peut être prorogée de quatre jours puis de sept. Le Gouvernement fait valoir que les requérants n’ont pas introduit un recours devant le juge de paix pour qu’il statue promptement sur la légalité de leur détention, en application de l’article 4 de la loi n° 4229 du 6 mars 1997, pour les infractions relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat.
Les requérants réitèrent leurs allégations. A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que cette partie des requêtes pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen des requêtes, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être écartée comme étant manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare les requêtes recevables, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente