PRIMĂ DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 29866/96, 29867/96 și 29872/96 prezentate de Cleelebi DEM Dl O.O. Boyle grefier de secțiune Având în vedere motivele menționate anterior introduse în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 1 noiembrie 1995 și înregistrate la 22 ianuarie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererile, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1964, 1973 și, respectiv, 1951. La momentul faptelor, aceștia au fost reținuți la casa de detenție a lui Buca (Izmir).
Ei sunt reprezentați în fața Curții de către M. Suat chétinkaya, avocat în barou d'Izmir. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 iunie 1995, reclamantul Senanik Gül și, la 4 iunie 1995, reclamanții Carelebi și Musa Demir au fost arestați și reținuți de către Hotărârea de Securitate a lui Izmir, secțiunea de combatere a terorismului. El le-a reproșat că au participat la activitățile teroriste ale PKK și că au sprijinit și sprijinit această organizație. La 14 iunie 1995, reclamanții au fost duși în fața judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului Izmir, care a dispus punerea lor în arest provizoriu.
Prin actul de acuzare prezentat la 10 iulie 1995, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului Izmir a intentat o acțiune penală împotriva reclamanților. Prin hotărârea din 22 iulie 1997, Curtea de Securitate a Tribunalului de Primă Instanță a primului reclamant și a condamnat al doilea și al treilea reclamant, în temeiul articolului 169 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani și șase luni. Apoi, ținând cont de circumstanțele atenuante, Curtea și-a redus pedeapsa cu o șaseme și i-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. Primul reclamant a intentat o acțiune în despăgubire în temeiul Legii nr. 466 în fața instanței de judecată.
La momentul faptelor, art. 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea, în ceea ce privește infracțiunile care intră în competența Curților de Securitate de la Õ , ca orice persoană arestată să fie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore sau, în caz de infracțiune colectivă, în termen de 15 zile. În provinciile în care se declarase stare de urgență, aceste termene puteau fi prelungite până la patru și, respectiv, treizeci de zile. În temeiul articolului 128 alineatul (1) din Codul de procedură penală, o persoană arestată și deținută trebuie să fie adusă în fața unui judecător de pace în termen de 24 de ore. Acesta poate fi extins la patru zile sau în cazul unei detenții legate de o infracțiune colectivă printr-o ordonanță a procurorului Republicii.
În conformitate cu al cincilea alineat din art. 128 din Codul de procedură penală, persoana arestată sau avocatul său sau reprezentantul său legal sau rudele sale pot introduce o cale de atac în fața instanței de pace împotriva ordonanței de prelungire a termenului de luare în custodie de către procurorul republicii în vederea obținerii unei extinderi imediate.
Cu toate acestea, la data faptelor, în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 3842, intrată în vigoare la 1 decembrie 1992, această dispoziție nu se aplică atunci când arestată sau pusă în detenție în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu Constituția și cu legile în care obiecțiile la origine ale arestării sau detenției sale nu vor fi comunicate imediat care nu vor fi aduse în fața judecătorului după ce au fost arestate sau puse în detenție în termenul legal (...) în cazul în care rudele nu vor fi imediat informate cu privire la arestarea sau detenția sa care, după ce a fost arestată sau pusă în detenție în conformitate cu legea, va beneficia de un refuz (...), de o achitare sau de o sentință care o scutește de o pedeapsă; (...) GRIEF Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a custodiei lor.
ÎN DREPTul invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a arestării lor. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne Guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne. Acesta susține că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 466 privind despăgubirea persoanelor arestate sau deținute în mod ilegal, reclamanții au dreptul la despăgubiri pe care le pot utiliza după încheierea procesului. El face referire la recursul primului reclamant și susține că acest lucru dovedește că sistemul de despăgubiri prevăzut de această lege este eficient. Instanțele care se referă la teza guvernului și susțin că măsura în cauză a fost adoptată în conformitate cu legislația în vigoare și că nu discută o cale de atac în despăgubire.
3 din Convenție nu consta în a spune că aceștia nu au dispus de o cale de atac pentru obținerea unei despăgubiri. Reclamanții au declarat absența unei proceduri prin care au putut obține un control jurisdicțional de tipul specific prevăzut la art. 5 alin. (3) Prin urmare, Curtea consideră că faptul de a solicita reclamanților, plasați în arest fără un control judiciar rapid și automat, de a introduce o acțiune în despăgubire ar modifica natura garanției oferite, în special în temeiul alin. (3) și (4) din art. 5, care este distinctă de cea prevăzută în art. 5 alin. (5) din Convenție (a se vedea mutatis mutandis) La 8 iunie 1995, seria A nr. 319, p. 17, § 44). În consecință, excepția impusă de guvern nu poate fi reținută.
Pe baza temeiniciei cererii, guvernul susține că, pentru infracțiunile colective, durata custodiei pentru 15 zile este necesară pentru colectarea de probe. El reamintește că, în speță, treizeci și cinci de persoane fuseseră arestate și susține că, în dreptul turc, durata detenției, în ceea ce privește infracțiunile care intră sub incidența Curții de Securitate a Statelor Unite, nu poate fi diferită de cerințele speciale ale luptei împotriva criminalității teroriste. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a cererilor ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării inter pares, dar necesită o examinare pe fond.
Prin urmare, acestea nu pot fi respinse ca fiind în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererile admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O
DÉCISION
des requêtes n os 29866/96, 29867/96 et 29872/96 respectivement présentées par Çelebi DEMİR, Musa DEMİR et Senanik GÜL contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 février 2001 en une chambre composée de M me E. Palm , présidente , MM.
L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , B. Zupančič , T. Panțîru , R. Maruste , juges , F. Gölcüklü , juge ad hoc, et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 1 er novembre 1995 et enregistrées le 22 janvier 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner les requêtes, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1964, 1973 et 1951. A l’époque des faits, ils étaient détenus à la maison d’arrêt de Buca (Izmir).
Ils sont représentés devant la Cour par M e Suat Çetinkaya, avocat au barreau d’Izmir. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 2 juin 1995, le requérant Senanik Gül et, le 4 juin 1995, les requérants Çelebi et Musa Demir furent arrêtés et placés en garde à vue par la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme. Il leur était reproché d’avoir participé aux activités terroristes du PKK et d’avoir porté aide et soutien à cette organisation. Le 14 juin 1995, les requérants furent traduits devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, qui ordonna leur mise en détention provisoire.
Par acte d’accusation présenté le 10 juillet 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir intenta une action pénale contre les requérants. Par arrêt du 22 juillet 1997, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir acquitta le premier requérant. Elle condamna les deuxième et troisième requérants, en application de l’article 169 du code pénal et de l’article 5 de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, à une peine d’emprisonnement de quatre ans et six mois. Puis, tenant compte des circonstances atténuantes, la cour réduisit leur peine d’un sixième et les condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois. Le premier requérant intenta une action en indemnité sur la base de la loi n° 466 devant la cour d’assises.
B. Le droit interne pertinent A l’époque des faits, l’article 30 de la loi n° 3842 du 18 novembre 1992 prévoyait, quant aux infractions relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les quarante-huit heures ou, en cas de délit collectif, dans les quinze jours. Dans les provinces où l’état d’urgence avait été décrété, ces délais étaient susceptibles d’être prolongés jusqu’à quatre et trente jours respectivement. En vertu de l’article 128 § 1 du code de procédure pénale, une personne arrêtée et détenue doit être traduite devant un juge de paix dans un délai de vingt-quatre heures. Celui-ci peut être étendu à quatre jours ou en cas de détention liée à une infraction collective par une ordonnance du procureur de la République.
Conformément au cinquième paragraphe de l’article 128 du code de procédure pénale, la personne arrêtée ou son défenseur ou son représentant légal ou bien ses proches peuvent introduire un recours devant le juge de paix contre l’ordonnance de prolongation du délai de garde à vue rendue par le procureur de la République en vue d’obtenir aussitôt un élargissement. Toutefois, à l’époque des faits, en vertu de l’article 31 de la loi n° 3842, entrée en vigueur le 1 er décembre 1992, cette disposition ne s’appliquait pas lorsqu’il s’agissait d’infractions relevant des cours de sûreté de l’Etat.
L’article 1 de la loi n° 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues prévoit que : « Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne : 1. arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois ; 2. à laquelle les griefs à l’origine de son arrestation ou détention n’auront pas été immédiatement communiqués ; 3. qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal ; (...) ; 5. dont les proches n’auront pas été immédiatement informés de son arrestation ou de sa détention ; 6. qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficiée d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine ; (...) ». GRIEF Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, l es requérants se plaignent de la durée excessive de leur garde à vue.
EN DROIT Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de leur garde à vue. Sur l’épuisement des voies de recours internes Le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient qu’aux termes de la loi n° 466 sur l’indemnisation des personnes illégalement arrêtées ou détenues, les requérants disposent d’un droit à réparation qu’ils peuvent utiliser une fois leur procès achevé. Il se réfère à cet égard au recours du premier requérant et fait valoir que ceci prouve « l’efficacité du système d’indemnisation prévu par cette loi ». Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement et soutiennent que la mesure litigieuse avait été prise en conformité avec la législation en vigueur et qu’ils ne discutent pas l’éventualité d’un recours en indemnisation.
S’agissant de l’exception préliminaire tirée de l’article 1 de la loi n° 466, il échet de relever tout d’abord que le grief des requérants tiré de l’article 5 § 3 de la Convention ne consistait pas à dire que ceux-ci n’avaient pas disposé d’une voie de recours pour obtenir une indemnité.
Les requérants alléguaient l’absence d’une procédure au travers de laquelle ils eurent pu obtenir un contrôle juridictionnel du type spécifique requis par l’article 5 § 3. Dès lors, la Cour estime que le fait d’exiger des requérants, placés en garde à vue sans contrôle judiciaire rapide et automatique, d’introduire un recours en dommages-intérêts modifierait la nature de la garantie offerte, notamment par les paragraphes 3 et 4 de l’article 5, qui est distincte de celle prévue par l’article 5 § 5 de la Convention (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Yağcı et Sargın c. Turquie du 8 juin 1995, série A n° 319, p. 17, § 44). Il s’ensuit que l’exception soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
Sur le bien-fondé de la requête Le Gouvernement fait valoir que, pour les délits collectifs, la durée de la garde à vue de quinze jours est nécessaire pour rassembler des preuves. Il rappelle qu’en l’espèce, trente-cinq personnes avaient été arrêtées et prétend qu’en droit turc la durée de la garde à vue, s’agissant des infractions relevant de la cour de sûreté de l’Etat, ne saurait être dissociée des exigences particulières de la lutte contre la criminalité terroriste. Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement. A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que cette partie des requêtes pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen des requêtes, mais nécessitent un examen au fond.
Dès lors, elles ne sauraient être écartées comme étant manifestement mal fondées au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare les requêtes recevables, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente