SIBAUD contre la FRANCE

A treia secțiune DECIZIE PARTICIALĂ privind primirea cererii nr. 51069/99 depusă de Fernand SIBAUD împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), întrunită la 9 ianuarie 2001 într-o cameră formată din domnilor W. Fuhrmann, președinte, J.-P. Costa, L. Loucaides, P. Kūris , K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, M. K. Traja, judecători și de M. S. Dollé, grefier de secțiune, a depus cererea menționată la 6 septembrie 1999 și înregistrată la 20 septembrie 1999, după ce a luat decizia, a pronunțat următorul verdict: EN FAIT Le requérant est un ressortissant français, en 1934 et résident né à France (V. France).

La 6 mai 1996, un inspector al acestei administrații a întocmit o acta de infracțiune pentru infracțiunea de publicitate falsă sau de natură să inducă în eroare. În concluzia acestui document se spune următoarele: în așteptarea infracțiunii comise de [reclamantul]. Am redactat acta de înregistrare pentru a fi prezentată pentru transmitere domnului procuror al Republicii Lyon.

La 12 septembrie 1996, la instrucțiunile procurorului Republicii, reclamantul a fost audiat de un ofițer de poliție judiciară care i-a transmis o convocare la 22 noiembrie 1996 la audierea tribunalului correcțional din Lyon pentru că în cursul lunii februarie 1996 în Lyon și Paris a efectuat reclame care conțin, sub orice formă, afirmații false sau care sunt de natură să inducă în eroare cu privire la existența, amploarea angajamentelor reclamantului, identitatea, calitățile sau aptitudinile prestatorilor, în cazul de față indicând existența unei agenții sau a unui birou din Paris, pretinzând că conduce această companie din 1965 în timp ce activitatea sa a început în septembrie 1995.

În fața acestui tribunal, reclamantul a susținut nulitatea convocării în instanță susținând că imprecisiunea acestei convocări nu i-ar fi permis să fie informat în mod detaliat despre natura și cauza acuzației formulate împotriva sa.Această instanță a respins această excepție, considerând, printre altele, că în speță, convocarea de către un ofițer de poliție judiciară eliberată [reclamantului] reproșează publicității difuzate de el de a fi indicat existența unei agenții sau a unui birou din Paris, pretinzând că conduce această afacere de la începutul activității sale în septembrie 1965 în timp ce activitatea sa a încetat în 1995 și a condamnat reclamantul la o amendă de 5 000 FRF.

La 6 mai 1998, Curtea de Apel din Lyon a confirmat hotărârea privind respingerea excepției ridicate și pe vina reclamantului și a impus o amendă de 8.000 FRF. În fața camerei penale a Curții de Casație, reclamantul a susținut, printre altele, că hotărârea nu răspundea cererii de nulitate a convocării, bazată pe necunoașterea articolului 6 § 3 din Convenție.

(...) întrucât, pentru a respinge excepția de nulitate a convocării în justiție din cauza inexactității acesteia, ridicată în mod regulat de acuzat, judecătorii de al doilea grad stabilesc că [reclamantul] a fost ascultat cu privire la faptele reproșate de un funcționar al Direcției Concurenței, Consumării și Combaterii Fraudei și apoi, în aceeași zi a convocării sale, de ofițerul poliției judiciare care i-a notificat aceasta în formele articolului 390-1 din Codul de procedură penală;

Având în vedere că, în conformitate cu aceste declarații, din care rezultă că interesatul era suficient de informat cu privire la faptele care serviau drept bază pentru prevenire și că fusese pus în măsură să își prezinte mijloacele de apărare la audiere, instanța de apel (...) nu a încălcat dispozițiile legale și convenționale vizate de mijloacele de apelație; (...) 1.

Inculcând art. 6 § 1 din Convenție, el se plânge că raportul consilierului raportor și concluziile avocatului general nu i-au fost comunicate și că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil în fața camerei penale a Curții de Casație. Pe același temei, el contestă prezența avocatului general la dezbaterile și deliberarea camerei menționate. 3.

În cazul în care infracțiunea comisă de [reclamant] ) a constituit o condamnare anticipată și, prin urmare, a afectat dreptul său la prezumția de nevinovăție protejată de art. 6 § 2 din Convenție.

Curtea constată că convocarea în instanță contestată se referă la faptele materiale care au fost puse la îndoială împotriva inculpatului, care au dus la acuzarea sa, și la calificarea lor juridică. În consecință, consideră că formularea convocării conține informații suficient de clare pentru a permite inculpatului să-și pregătească în mod eficient apărarea. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifest nefondată în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, la momentul comiterii sale, nu constituia o infracțiune în conformitate cu dreptul intern sau internațional. art. 10 Fiecare persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a ține cont de granițe. art. 6 § 2 Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când vinovăția sa nu este stabilită în mod legal. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după ce au fost utilizate căile de atac interne.

Astfel, plângerea care urmează să fie depusă Curții trebuie să fie inițial ridicată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale competente (a se vedea, printre altele, hotărârea Civet împotriva Franței din 28 septembrie 1999 (excepții preliminare), nr. 29340/95, CEDO 1999 - VI, § 41).

Curtea constată că reclamantul nu a invocat nici art. 7 nici art. 10 din Convenție în fața instanțelor interne și subliniază că reclamantul nu a invocat nicio atitudine împotriva prezumției de nevinovăție în fața instanțelor care au examinat cauza sa în fond.

În ceea ce privește comunicarea raportului consilierului-raportor avocatului general și nu reclamantului, și necomunicarea la acesta a concluziilor avocatului general, precum și prezența acestuia la dezbateri și la deliberare, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității și temeinicității sale și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise, în conformitate cu art. 54 § 3 b) din Regulamentul său.

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 51069/99

présentée par Fernand SIBAUD

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 9 janvier 2001 en une chambre composée de

MM.

W.

Fuhrmann

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Loucaides

,

P.

Kūris

,

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 septembre 1999 et enregistrée le 20 septembre 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant français, né en 1934 et résidant à Vesseaux (France).

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Suite à la diffusion auprès d’entreprises de la région parisienne et de Lyon d’une publicité sous forme d’un courrier accompagné d’un prospectus, le requérant fit l’objet d’une enquête de la part des services de la direction de la concurrence, de la consommation et de la répression des fraudes. Le 6

mai 1996, un inspecteur de cette administration dressa un «

procès-verbal de délit

» pour infraction de publicité fausse ou de nature à induire en erreur. La conclusion de ce document est ainsi libellée

: «

attendu l’infraction commise par [le requérant]. Nous avons rédigé le présent procès-verbal pour être transmis à Monsieur le procureur de la République de Lyon

».

Le 12 septembre 1996, sur instructions du procureur de la République, le requérant fut entendu par un officier de police judiciaire qui lui remit une convocation à comparaître le 22 novembre 1996 à l’audience du tribunal correctionnel de Lyon pour avoir «

courant février 1996 à Lyon et Paris, effectué des publicités comportant, sous quelques forme que ce soit, des allégations indications ou prestations fausses ou de nature à induire en erreur sur l’existence, la portée des engagements de l’annonceur, l’identité, les qualités ou aptitudes des prestataires, en l’espèce en indiquant l’existence d’une agence ou d’un bureau parisien, en prétendant diriger cette entreprise depuis 1965 alors que son activité a débuté en septembre 1995

».

Devant ce tribunal, le requérant souleva la nullité de la convocation en justice en soutenant que l’imprécision de cette convocation ne lui aurait pas permis d’être informé d’une manière détaillée de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui. Ledit tribunal rejeta cette exception en retenant notamment que «

en l’espèce, la convocation par officier de police judiciaire délivrée [au requérant] reproche à la publicité par lui diffusée d’avoir «

indiqué l’existence d’une agence ou d’un bureau parisien, en prétendant diriger cette entreprise depuis 1965 alors que son activité a débuté en septembre 1995

»

et condamna le requérant à 5

000

FRF d’amende.

Le 6 mai 1998, la cour d’appel de Lyon confirma le jugement sur le rejet de l’exception soulevée et sur la culpabilité du requérant et porta l’amende à 8

000

FRF.

Devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, le requérant soutint notamment que l’arrêt ne répondait pas à la demande de nullité de la convocation fondée sur la méconnaissance de l’article 6 § 3 de la Convention.

Le 23 mars 1999, la Cour de cassation rejeta ce moyen par un arrêt ainsi motivé

:

«

(...) Attendu que, pour écarter l’exception de nullité de la convocation en justice en raison de son imprécision, régulièrement soulevée par le prévenu, les juges du second degré énoncent que [le requérant] a été entendu sur les faits reprochés par un fonctionnaire de la direction de la concurrence, de la consommation et de la répression des fraudes puis, le jour même de sa convocation, par l’officier de police judiciaire qui lui a notifié celle-ci dans les formes de l’article 390-1 du code de procédure pénale

;

Attendu qu’en l’état de ces énonciations, desquelles il résulte que l’intéressé était suffisamment informé des faits servant de base à la prévention et qu’il avait été mis en mesure de présenter ses moyens de défense à l’audience, la cour d’appel (...) n’a pas méconnu les dispositions légales et conventionnelles visées au moyen

; (...)

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 3 a) de la Convention, le requérant se plaint de ce que l’imprécision de sa convocation en justice ne lui a pas permis de se défendre en connaissance de cause.

2.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint que le rapport du conseiller rapporteur et les conclusions de l’avocat général ne lui ont pas été communiqués et que sa cause n’a pas été entendue équitablement devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. Sur le même fondement, il conteste la présence de l’avocat général aux débats et au délibéré de ladite chambre.

3.

Il soutient que les faits poursuivis ne constituent pas une infraction pénale et allègue la violation de l’article 7 de la Convention.

4.

Il expose que sa condamnation constitue une ingérence non légitime dans l’exercice de son droit à la liberté d’expression et invoque l’article 10 de la Convention.

5.

Il se plaint que les termes du procès-verbal du 6 mai 1996 (à savoir «

attendu l’infraction commise par [le requérant]

») ont constitué une condamnation par anticipation et ont donc porté atteinte à son droit à la présomption d’innocence protégé par l’article 6 § 2 de la Convention.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint de ne pas avoir été informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui. Il invoque l’article 6 § 3 a) de la Convention aux termes duquel

:

«

Tout accusé a droit notamment à

être informé (...) de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui

».

La Cour constate que la convocation en justice contestée porte sur les faits matériels mis à la charge du prévenu qui sont à l’origine de sa mise en cause, et sur leur qualification juridique. Elle estime en conséquence que le libellé de cette convocation comprend une information suffisamment claire pour permettre à l’accusé de préparer utilement sa défense.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Le requérant allègue une violation des articles 7 et 10 de la Convention. Il se dit également victime d’une atteinte à son droit à la présomption d’innocence protégé par l’article 6 § 2 de la Convention.

Les dispositions pertinentes de ces articles sont ainsi libellées

:

Article 7

«

Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international.

»

Article 10

«

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière.

»

Article 6 § 2

«

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

»

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35

: tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article

35 § 1 a pour finalité de ménager aux Etats contractants

: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les

formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (voir, entre autres, l’arrêt

Civet c. France

du 28

septembre 1999 (exceptions préliminaires), n° 29340/95, CEDH 1999

‑

VI, §

41).

Or, la Cour constate que le requérant n’a invoqué ni l’article 7, ni l’article 10 de la Convention devant les juridictions internes. Elle relève ensuite que le requérant n’a pas invoqué d’atteinte à sa présomption d’innocence devant les juridictions qui ont examiné sa cause au fond.

Il s’ensuit qu’en ce qui concerne les griefs précités, le requérant n’a, en tout état de cause, pas épuisé les voies de recours internes et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

3.

Quant au grief tiré de l’article 6

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

W.

Fuhrmann

Greffière

Président