Henkel Nederland B.V. împotriva Țărilor de Jos

Reclamantul este o societate de răspundere limitată (besloten vennootschap s-a întâlnit cu beperkte aansprakelijkheid, “B.V.”) care are sediul său înregistrat în Nieuwegein, Olanda. Este reprezentat în fața Curții de către dl G.J.H. van Hoof, avocat și profesor de drept internațional. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl R. Böcker, al Ministerului Afacerilor Externe din Olanda. La 26 februarie 1986, societatea de răspundere limitată Viho B.V. a instituit o procedură civilă în fața Curții Regionale (Arrondissementsrechtbank) din Amsterdam împotriva societății reclamante pentru presupusa încălcare a contractului (wanprestatie) susținând, printre altele, daune cu o sumă de 60.504,60 NLG (guilders Țările de Jos).

La 12 martie 1986, Viho B.V. și-a prezentat declarația de cerere (conclusie van Eis). În declarația sa de apărare (conclusie van antwoord), prezentată la 2 iulie 1986, societatea reclamantă a contestat afirmația lui Viho B.V.. Prin hotărârea interimar din 20 august 1986, Curtea Regională a ordonat apariția părților (comparitie van partijen) la o audiere programată pentru 13 octombrie 1986, pentru a clarifica anumite chestiuni și pentru a examina posibilitățile de soluționare (minnelijke schikking). În hotărârea sa interlocutivă din 13 octombrie 1986, în urma unei audieri desfășurate în aceeași zi, Curtea Regională a invitat societatea reclamantă să demonstreze acuzații formulate. În conformitate cu această invitație, doi martori pentru societatea reclamantă au fost audiți (enquéte) la 8 decembrie 1986 în fața Curții Regionale.

După această preluare a probei, Curtea Regională a planificat cazul pentru 7 ianuarie 1987 să permită Viho B.V. să declare dacă dorește să prezinte dovezi contrare (convenție contra-enquéte). Acest termen a fost prelungit de mai multe ori. Prin scrisoarea din 3 decembrie 1987, avocatul Viho B.V. a informat Curtea Regională că Viho B.V. Nu a vrut să prezinte dovezi contrare și a solicitat instanței să procedeze la acest caz. Societatea reclamantă și-a prezentat concluziile suplimentare cu privire la aceste puncte de probă (conclusie na enquête) la 30 martie 1988, la care Viho B.V. a răspuns la 31 august 1988. În observațiile sale din 31 august 1988, Viho B.V. În plus, în hotărârea sa interlocutivă din 1 martie 1989, Curtea Regională a remarcat că Viho B.V.

nu a prezentat două dintre cele trei expoziții anunțate în legătură cu modificarea cererii sale. După examinarea depunerii scrise a părților după primirea probelor la 8 decembrie 1986, Curtea regională a afirmat, de asemenea, că societatea reclamantă nu a demonstrat că a fost eliberată de Viho B.V. din obligațiile sale contractuale și a invitat Viho B.V. să susțină anumite cereri și a programat cazul pentru 29 martie 1989. Viho B.V. a prezentat justificarea solicitată la 23 mai 1990, în care a susținut că încălcarea contractului a cauzat daune directe în valoare de NLG 170.386 și daune consecunte suplimentare (gevolgschade) în valoare de NLG 12.210.000. În răspunsul său scris prezentat la Curtea Regională la 20 februarie 1991, societatea reclamantă a contestat creșterea cererii.

În hotărârea sa interimar din 20 martie 1991, Curtea Regională a acceptat o majorare a cererii inițiale până la o sumă de NLG 170.386, dar a refuzat să ia în considerare cererea suplimentară a lui Viho B.V. pentru daune consecunte. Societatea reclamantă a formulat noi depuneri scrise Curții Regionale la 24 aprilie 1991, precum și Viho B.V. la 18 decembrie 1991. În hotărârea sa din 22 iulie 1992, Curtea Regională a constatat împotriva lui Viho B.V. la 20 octombrie 1992, Viho B.V. a depus un recurs la Curtea de Apel (Gerechtshof) din Amsterdam. Nu a fost înainte de 9 februarie 1995 că Viho B.V. a prezentat obiecții împotriva hotărârii din 22 iulie 1992. Răspunsul societății reclamante a fost prezentat Curtea de Apel la 4 mai 1995. În hotărârea sa din 21 decembrie 1995, Curtea de Apel a anulat hotărârea din 22 iulie 1992 și a constatat împotriva societății reclamante.

În răspunsul societății reclamante din 4 mai 1995 la Viho B.V. față de hotărârea din 22 iulie 1992, societatea reclamantă a susținut că Viho B.V. au încălcat principiile care rezultă din normele de procedură adecvată prin nerespectarea obligației de justificare și au determinat procedurile să depășească cerințele de timp rezonabil prevăzute la art. 6 din convenție, printre altele prin a-și prezenta obiecțiile împotriva hotărârii din 22 iulie 1992 mai mult de doi ani după ce a emis apelul. În hotărârea din 21 decembrie 1995, Curtea de Apel a interpretat argumentele societății reclamante în sensul că recursul lui Viho B.V. ar trebui să fie declarat inadmisibil din cauza prelungirii îndeaproape a procedurii, respingând apoi acest argument, considerând că recursul lui Viho B.V.

a fost depus în termenul aplicabil. În plus, societatea reclamantă ar fi putut limita însuși întârzierea solicitând Curtea să stabilească Viho B.V. un termen de perempție (peremptoirstelling), din care se pare că nu se folosea. Societatea reclamantă a solicitat ulterior consiliere juridică în ceea ce privește șansele de succes al unui recurs asupra punctelor de drept în fața Curții Supreme (Hoge Raad). Prin scrisoarea din 7 martie 1996, dl H., avocat practicant la Haga, a recomandat că un astfel de recurs ar putea să eșueze. În măsura în care societatea reclamantă a considerat depunerea unei plângeri în ceea ce privește durata procedurii, dl H. a considerat că este îndoială că Curtea Supremă va accepta o astfel de plângere în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție.

El a remarcat că Curtea de Apel a respins argumentul potrivit căruia recursul de la Viho B.V. ar trebui să fie declarat inadmisibil din cauza unei concluzii că aceasta a prelungit îndeaproape procedurile, subliniind că societatea reclamantă ar fi putut căuta un termen-limită peremptor. Dl H. În continuare, Curtea Supremă a menționat jurisprudența conform căreia această dispoziție a Convenției nu a creat obligații decât pentru statele contractante și nu a avut nicio cerere orizontală între părțile private. În conformitate cu art. 134 din Codul de Procedură Civilă (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvording) un reclamant poate modifica cererea prezentată în instanțe civile pe parcursul procedurii. Cu toate acestea, adversarul poate opune unei astfel de modificări dacă, printre altele, acest lucru ar provoca o întârziere nejustificată în cadrul procedurii.

art. 143 din Codul de Procedură Civilă prevede că judecătorul stabilește termene pentru argumente scrise și că, în cazul în care părțile sunt de acord cu acest punct, judecătorul își respectă dorințele, cu excepția cazului în care acest lucru ar conduce la o întârziere necorespunzătoare. În cazul în care una dintre părți solicită o prelungire a unui anumit termen, care este considerat inacceptabil de către instanță sau de opoziție, instanța poate decide să stabilească un termen peremptor, adică un termen final.

The applicant is a limited liability company (besloten vennootschap met beperkte aansprakelijkheid, “B.V.”) having its registered seat in Nieuwegein, the Netherlands. It is represented before the Court by Mr G.J.H. van Hoof, a lawyer and professor of International Law. The respondent Government are represented by their Agent, Mr R. Böcker, of the Netherlands Ministry of Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 26 February 1986, the limited liability company Viho B.V. instituted civil proceedings before the Regional Court (Arrondissementsrechtbank) of Amsterdam against the applicant company for alleged breach of contract (wanprestatie) claiming, inter alia, damages to an amount of 60,504.60 NLG (Netherlands guilders).

On 12 March 1986, Viho B.V. submitted its statement of claim (conclusie van eis). In its statement of defence (conclusie van antwoord), submitted on 2 July 1986, the applicant company contested Viho B.V.’s claim. By interim judgment of 20 August 1986, the Regional Court ordered the parties’ appearance (comparitie van partijen) at a hearing scheduled for 13 October 1986 in order to clarify certain issues and to examine the possibilities for a settlement (minnelijke schikking). In its interlocutory judgment of 13 October 1986, following a hearing held on the same day, the Regional Court invited the applicant company to prove allegations made. Pursuant to this invitation, two witnesses for the applicant company were heard (enquête) before the Regional Court on 8 December 1986. After this taking of evidence the Regional Court scheduled the case for 7 January 1987 to allow Viho B.V.

to state whether it wished to submit evidence to the contrary (uitlating contra-enquête). This time-limit was prolonged several times. By letter of 3 December 1987, Viho B.V.’s lawyer informed the Regional Court that Viho B.V. did not wish to submit evidence to the contrary and requested the court to proceed with the case. The applicant company submitted its further conclusions as to these points of evidence (conclusie na enquête) on 30 March 1988, to which Viho B.V. responded on 31 August 1988. In its submissions of 31 August 1988, Viho B.V. further sought to amend its initial claim for damages by increasing it to NLG 160,504.60. In its interlocutory judgment of 1 March 1989, the Regional Court noted that Viho B.V.

had failed to submit two of the three exhibits it had announced in connection with the amendment of its claim. After having considered the parties’ written submissions after the taking of evidence on 8 December 1986, the Regional Court further held that the applicant company had failed to prove that it had been discharged by Viho B.V. of its contractual obligations and invited Viho B.V. to substantiate certain claims and scheduled the case for 29 March 1989. Viho B.V. submitted the substantiation requested on 23 May 1990, in which it argued that the breach of contract had caused direct damages amounting to NLG 170,386 and additional consequential damages (gevolgschade) amounting to NLG 12,210,000.

In its written reply submitted to the Regional Court on 20 February 1991, the applicant company objected to the increase of the claim. In its interim decision of 20 March 1991, the Regional Court accepted an increase of the initial claim up to an amount of NLG 170,386 but refused to take into consideration Viho B.V.’s additional claim for consequential damages. The applicant company made further written submissions to the Regional Court on 24 April 1991, as did Viho B.V. on 18 December 1991. In its judgment of 22 July 1992, the Regional Court found against Viho B.V. On 20 October 1992, Viho B.V. filed an appeal with the Court of Appeal (Gerechtshof) of Amsterdam. It was not before 9 February 1995 that Viho B.V.

submitted its objections against the judgment of 22 July 1992. The applicant company’s reply was submitted to the Court of Appeal on 4 May 1995. In its judgment of 21 December 1995, the Court of Appeal quashed the judgment of 22 July 1992 and found against the applicant company. In the applicant company’s reply of 4 May 1995 to Viho B.V.’s objections to the judgment of 22 July 1992, the applicant company had argued that Viho B.V. had violated principles flowing from rules of proper procedure by its failure to comply with the obligation of substantiation and had caused the proceedings to exceed the reasonable time requirement of Article 6 of the Convention, inter alia, by having submitted its objections against the judgment of 22 July 1992 more than two years after having issued the appeal summons.

In its judgment of 21 December 1995, the Court of Appeal construed the applicant company’s submissions as meaning that Viho B.V.’s appeal should be declared inadmissible on the ground that it had unduly prolonged the proceedings. It then rejected this argument. It held that Viho B.V.’s appeal had been lodged within the applicable time-limit. Moreover, the applicant company could have itself limited the delay by asking the Court to set Viho B.V. a peremptory time-limit (peremptoirstelling), of which possibility it had apparently not availed itself. The applicant company subsequently sought legal advice as to the chances of success of an appeal on points of law to the Supreme Court (Hoge Raad).

By letter of 7 March 1996, Mr H., a lawyer practising in The Hague, advised that such an appeal was likely to fail. Insofar as the applicant company considered raising a complaint in respect of the length of the proceedings, Mr H. considered that it was doubtful that the Supreme Court would accept such a complaint under Article 6 § 1 of the Convention. He noted that the Court of Appeal had rejected the argument that Viho B.V.’s appeal should be declared inadmissible on grounds of a finding that it had unduly prolonged the proceedings, pointing out that the applicant company could have sought a peremptory time-limit. Mr H. further referred to the Supreme Court’s case-law according to which this provision of the Convention only created obligations for Contracting States and had no horizontal application between private parties.

Pursuant to Article 134 of the Code of Civil Procedure (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering) a claimant may amend the claim submitted to the civil courts throughout the proceedings. The adversary party may, however, object to such an amendment if, inter alia, this would cause an undue delay in the proceedings. Article 143 of the Code of Civil Procedure states that the judge shall determine time-limits for written submissions and that, where the parties agree on this point, the judge shall respect their wishes unless this would lead to an unreasonable delay. Where one of the parties seeks an extension of a given time-limit, which is considered unacceptable by the court or the opposing party, the court may decide to set a peremptory time-limit, i.e.

a final time-limit.