CtEDO 16.01.2001 Auto

LERAY, GUILCHER, AMEON, MARGUE et MAD contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
16.01.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
LERAY, GUILCHER, AMEON, MARGUE et MAD contre la FRANCE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44617/98 prezentate de Aulde, Sandrine, Stéphane și Marie-Anne LERAY, Françoise, Daniele și Christele GUILCHER, Stéphane, Fabrice și Yvette AMEON, Marcelle MARGUE, Noelle și Nadine MAD împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află la 16 ianuarie 2001 într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann Președintele Loucaide Kūris Jungwiert Sir Nicolas Bratza H.S. Greve Traja judecători S. Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 9 septembrie 1998 și înregistrată la 19 noiembrie 1998, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie de fapt Reclamanții sunt 13 resortisanți francezi, născuți între 1929 și 1971 și care își au reședința în departamentul francez de Côtes d.A.mor (la Paimpol, Dinan și Peslin) și în cel al Finisterului (la Quimper și Concarneau). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către Jacques Boré, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 14 februarie 1979, cargoul Francois Vieljeux, din Mombasa (Kenya) cula în largul coastelor spaniole. 23 de persoane au pierit în acest naufragiu. Căpitanul navei a fost adus în fața tribunalului maritim comercial din Dunkerque, iar la sfârșitul procesului care a avut loc între 2 și 4 decembrie 1980, a fost eliberat pe motiv că nu a comis o abatere precisă de la reglementările aplicabile. În același timp, o informație împotriva lui X pentru omucidere și răniri involuntare a fost deschisă de Parchetul Dunkerque. Un ordin de nejudiciare a fost emis la 12 februarie 1985 de către Tribunalul de Mare Instanță din Dunkerque. Aceaceasta a fost confirmată prin arestarea camerei de acuzare a Curții de Apel din Douai la 18 iunie 1985. În același timp, printr-o scrisoare din 30 decembrie 1983, familiile victimelor (văduva și orfanii) l-au sesizat pe secretarul de stat însărcinat cu marea cu o cerere de despăgubire din partea statului membru în care au suferit prejudicii materiale și morale. Într-adevăr, ei considerau că responsabilitatea statului era angajată din cauza lipsei sale de diligență în misiunea sa de salvare și a deficiențelor în controlul standardelor de siguranță ale navei. Cererea de despăgubire a reclamanților a fost respinsă prin decizia ministerială din 18 aprilie 1984. La 18 iunie 1984, reclamanții au sesizat Consiliul cu privire la o cale de atac împotriva acestei decizii. Prin Ordonanța din 15 noiembrie 1984, cererea a fost atribuită Tribunalului Administrativ din Rennes. La 10 decembrie 1984, cererea lor de răspundere a statului a fost înregistrată la Tribunalul Administrativ din Rennes. Într-adevăr, judecătorii nu au făcut nicio greșeală de natură să angajeze răspunderea statului în ceea ce privește participarea autorităților maritime franceze la operațiunile de salvare a persoanelor aflate în primejdie pe mare. În mod similar, nu s-a constatat nicio eroare în ceea ce privește controlul de către comisiile competente al standardelor de siguranță și navigabilitate ale navei, și anume lacuna panourilor de cale ferată și derogările referitoare la înălțimea paravanelor și înlocuirea unei uși metalice cu o ușă din lemn. La 15 iulie 1987, reclamanții au sesizat Consiliul cu privire la o cerere în anulare a hotărârii Tribunalului Administrativ din Rennes. La 12 octombrie 1987, cererea a fost comunicată pârâtului. La 16 noiembrie 1987, Consiliul de Stat a primit un memoriu amplificativ din partea reclamanților. La 23 ianuarie 1988, reclamanții au produs piese noi, care au fost comunicate pârâtului la 3 februarie 1988. La 6 martie 1989 și la 15 noiembrie 1990 au fost prezentate memoriile în apărare și, respectiv, în replică. La 30 noiembrie 1993, reclamanții au produs noi piese. La 23 ianuarie 1997, pârâtul a produs la rândul său noi documente. La 4 martie 1998, pârâtul a prezentat un memoriu. La 23 februarie 1998, reclamanții au produs un nou memoriu. Prin Hotărârea din 13 martie 1998, Consiliul a respins cererea. În primul rând, în ceea ce privește partea referitoare la operațiunile de salvare, Consiliul a considerat că (...) scufundarea s a fost produsă în largul coastelor spaniole, adică la 800 km de coasta franceză cea mai apropiată; (...) nu ar putea, prin urmare, să fie reproșată autorităților maritime franceze nici o încălcare a obligațiilor lor (...). (...) Având în vedere că mesajele provin din cargobot, de la lanurile coastelor franceze ale locului tanului, aproape de coastele Spaniei, ale căror autorități par să fi pus în aplicare mijloace de ajutor adecvate, de importanța mijloacelor de salvare puse în aplicare, condițiile în care autoritățile franceze au reacționat la mesajele primite și organizate nu constituie o greșeală de natură să angajeze răspunderea statului de drept (...) ; ... În ceea ce privește obiecțiile care decurg din greșelile comise în inspecția tehnică a navei, Consiliul a subliniat că (...) Admițând chiar că defectele de acoperire ale panourilor ar fi putut juca un rol în rapiditatea scufundării, nu rezultă din faptul că cargoul mai mare decât Francois Vieljeux După punerea sa în funcțiune în 1973 și eliberarea unui prim certificat de bord liber, au fost depuse lucrări importante care să justifice punerea în aplicare a unor noi încercări de anduranță (...) (...) În al doilea rând, (...) nu rezultă din langula pe care o acordă cererii de la . (...) o derogare în ceea ce privește înălțimea suprabalelor de la gâște, comisia centrală de securitate a comis o abatere de natură să angajeze răspunderea statului În cele din urmă, (...) nu rezultă mai mult din lantură că înlocuirea unei uși din lemn a jucat un rol în naufragiul (...). GRIFS Primul duș al reclamanților se referă la dreptul la respectarea vieții, astfel cum este garantat prin art. 2 din Convenție. Într-adevăr, ei consideră că serviciile specializate din statul francez au comis greșeli de natură să-i asume răspunderea pentru controlul standardelor de siguranță ale navei. Mai precis, aceste servicii ar fi acceptat anumite anomalii, legate de acoperirea panourilor de cale laterală, de reducerea suprafețelor și de înlocuirea unor uși metalice cu uși din lemn, care sunt direct anormale la originea naufragiului navei. Pe de altă parte, reclamanții se află într-o serie de fațete grele comise de autoritățile maritime și administrative franceze în organizarea operațiunilor de protejare a vieții persoanelor aflate în dificultate. Acestea insistă în special asupra întârzierii înregistrate în punerea în aplicare a acestor ajutoare și asupra faptului că zona de naufragiu era de competența autorităților spaniole și non-France. De asemenea, reclamanții consideră că cauza lor nu a fost ascultată într-un termen rezonabil, încălcând dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție. Într-adevăr, acestea reamintesc faptul că procedura de despăgubire pe care au inițiat-o împotriva statului nu este încheiată decât printr-o hotărâre a Consiliului de la 13 martie 1998, adică 11 ani după hotărârea Tribunalului Administrativ din Rennes pronunțată la 14 mai 1987. Reclamanții susțin că termenul rezonabil al procedurii în recurs s.n. se explică prin anumite perioade de inactivitate din cadrul Consiliului de Stat, inactivitate legată de controversele dintre membrii săi cu privire la regimul răspunderii care urmează să fie pus în aplicare în cazul de față. În primul rând, reclamanții consideră că serviciile competente din statul francez au comis vinovații în cadrul inspecției tehnice a acestei nave, precum și în modul în care au participat la operațiunile de salvare, necunoaștend astfel dreptul la viață garantat prin art. 2, care prevede Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată oricui intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este pedepsită cu această pedeapsă prin lege (...). Potrivit jurisprudenței, art. 2 din convenție implică, printre altele, măsuri pozitive în sarcina statului, care are obligația de a lua măsuri adecvate pentru a preveni decesul oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa (hotărârea L.C.B. c. Regatul Unit ,9 iunie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-III, p. 1403, § 36). Aceasta presupune în primul rând o prevenire adecvată a situației generale prin punerea în aplicare a unor regulamente de protecție. Cu toate acestea, Curtea arată că, în speță, există o reglementare precisă privind controlul navelor, iar rapoartele de investigare privind condițiile de aplicare a acestei reglementări nu au făcut referire la o abatere de la statul care ar fi putut juca un rol în încheierea naufragiului. La art. 2 presupune apoi introducerea unui sistem judiciar de anchetă eficient, după care nu va putea ridica aspectul unei evaluări arbitrare a faptelor la originea decesului (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Mc Cann și alții c. Regatul Unit din 27 septembrie 1995, seria A n 324, p. 48) § 161). În speță, au fost inițiate mai multe proceduri penale și administrative ca urmare a naufragiului, iar rapoartele de anchetă, precum și instanțele sesizate cu cauza, au concluzionat, în termenii unei analize detaliate și a unor decizii motivate, că nu a existat nicio abatere atât în cadrul controlului tehnic al navei, cât și în realizarea operațiunilor de salvare. Curtea nu percepe niciun element care ar putea pune sub semnul întrebării constatarea pe care instanțele interne o obțin. Curtea nu descoperă niciun motiv care să sugereze că guvernul pârât nu și-ar fi îndeplinit obligațiile în temeiul art. 2 din Convenție în prezenta cauză. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Cel de-al doilea motiv al reclamanților se referă la durata procedurii de despăgubire care, conform guvernului, a început la 10 decembrie 1984 și se încheie la 13 martie 1998 prin rejudecare din partea Consiliului de Stat. Potrivit reclamanților, durata acestei proceduri nu îndeplinește cerința termenului rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție. Guvernul combate această abordare. Curtea consideră că, în lumina criteriilor prevăzute de jurisprudența organelor Convenției în materie de declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle Fuhrmann Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-12-20
0,94
AFFAIRE LERAY ET AUTRES c. FRANCE
de la Convention. Le Gouvernement a répondu qu’il s’en remettait à la sagesse de la Cour pour compléter la formation de jugement. Le président de la section a désigné M. L. Loucaides, juge élu de nationalité cypriote (articles 27 § 2 de la
CtEDO 2001-05-10
0,92
BIDART contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 44798/98 présentée par Filipe BIDART contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 mai 2001 en une chambre composée de MM. J.-P.
CtEDO 2002-05-07
0,92
STONE COURT SHIPPING COMPANY, S.A. contre l'ESPAGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 55524/00 présentée par STONE COURT SHIPPING COMPANY, S.A. contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 7 mai 2002 en une chambre c
CtEDO 2000-04-27
0,92
LOYEN contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 46022/99 présentée par René LOYEN contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 27 avril 2000 en une chambre composée de
CtEDO 2001-01-25
0,92
TEYTAUD ET AUTRES contre la FRANCE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n os 48754/99 et 49721/99 introduites par Georgette TEYTAUD respectivement les 21 mai et 7 juillet 1999 et enregistrées les 15 juin et 20 juillet 1999 des requêtes n os 49720/99 et
Sursă