Teytaud și alții împotriva Franței

A CINCEA SECȚIE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

recurului nr. 10891/06 depus de Gérard MEDARD împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), ședând pe 7 iunie 2011 într-o Cameră compusă din: Dean Spielmann, președintele, Jean-Paul Costa, Boštjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Ann Power, Angelika Nußberger, judecători, și din Claudia Westerdiek, grefiera secției, Având în vedere recursul menționat mai sus depus pe 3 martie 2006, După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ASUPRA FAPTELOR

Reclamantul, dl. Gérard Médard, este cetățean francez, născut în 1953 și rezidând la Tours (Franța). Este reprezentat în fața Curții de către dna P. Ricard, avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație. A. Circumstanțele causei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul și fratele său erau asociații ai unei societăți civile imobiliare (SCI) de drept francez, SCI – GM (în continuare: societatea), având sediul social la Pointe-à-Pitre (Guadelupa), din care reclamantul era administrator. Cu scopul realizării unui program imobiliar de construcție de locuințe, SCI a obținut în 1988 și 1989 două împrumuturi de la Banca regională de credit agricol mutual din Guadelupa (în continuare: banca).

1. Contextul Din cauza problemelor și întârzierilor care au apărut în realizarea programului, au existat multiple litigii între părți. a) Reorganizare judiciară și lichidare a societății Societatea a fost pusă în reorganizare judiciară pe 4 mai 1993, apoi în lichidare judiciară prin sentența din 22 ianuarie 1995 a tribunalului de mari instanțe de la Pointe-à-Pitre, care a desemnat un lichidator și a ordonat o expertiză cu scopul de a analiza rolul băncii și de a cerceta orice eventuale greșeli comise de aceasta.

Raportul expertului a fost depus pe 16 aprilie 2004. b) Procedură penală împotriva reclamantului Ca urmare a plângerilor, în special a aceleia depuse de bancă (punctul 2 mai jos), reclamantul a fost trimis în judecată în fața tribunalului coreccional de la Pointe-à-Pitre care, prin sentența din 22 septembrie 2005, l-a declarat vinovat de infracțiunile de înșelăciune privitoare la natura unor prestări de servicii, abuz de încredere, falsuri și folosirea falsurilor și muncă nedeclarată și l-a condamnat la patru ani de închisorare cu suspendare. Prin hotărârea din 30 septembrie 2008, curtea de apel de la Basse-Terre l-a achitat de infracțiunea de abuz de încredere, confirmând sentința asupra celorlalte aspecte, și l-a condamnat la doi ani de închisorare cu suspendare.

Reclamantul a depus o cale de atac extraordinară (pourvoi en cassation) împotriva acestei hotărâri, care este în curs de soluționare. c) Procedură împotriva băncii Pe 1 martie 2005, pe baza raportului de expertiză (punctul a) mai sus), lichidatorul societății a sesizat tribunalul mixt de comerț de la Pointe-à-Pitre cu scopul de a obține declararea că banca a comis greșeli grave care au condus la reorganizarea, apoi la lichidarea judiciară a societății și să fie condamnată la 3.050.000 euro daune și prejudicii. Prin sentența din 4 aprilie 2008, tribunalul a amânat pronunțarea în așteptarea hotărârii curții de apel în procedura penală împotriva reclamantului (punctul b) mai sus). Cauza a fost reinscrisă în rola tribunalului pe 29 octombrie 2008, dar nu a fost încă judecată, conform informațiilor comunicate de reclamant.

2. Prezenta cauză Pe 24 iulie 1992, banca a depus plângere cu constituire de parte civilă împotriva societății pentru falsuri și folosirea falsurilor în scriitori particulare, escrocherie și abuz de încredere. Judecătorul de instrucție D. a fost desemnat pentru a o instrui și reclamantul a fost pus în stare de acuzare (punctul 1 b) mai sus). În paralel, pe 21 octombrie 1992, reclamantul, în nume propriu și în calitate de administrator al societății, precum și fratele său au depus la rândul lor plângere cu constituire de parte civilă împotriva unei persoane necunoscute, vizând banca. O acuzau de deturnări de fonduri și abuz de încredere, și se plângeau de neregularitatea contractelor de credit obținute sub constrângere și completate ulterior de bancă.

Consignația a fost versată pe 25 noiembrie 1992. Ca urmare a acestei plângeri, procurorul Republicii lângă tribunalul de mari instanțe de la Pointe-à-Pitre a solicitat pe 3 februarie 1993 deschiderea unei informații judiciare privind falsuri în scriitori particulare de bancă sau de comerț și folosirea acestora, extorcare de fonduri și abuz de blanc-seing. Din dossier reiese că niciun judecător de instrucție nu a fost desemnat pentru a instrui această plângere. Cu toate acestea, judecătorul D., care era sesizat cu plângerea băncii, s-a ocupat și de această plângere. Pe 22 decembrie 1994, judecătorul de instrucție l-a audiat pe reclamant. Conform procesului-verbal, acesta s-a angajat să prezinte pentru 15 ianuarie 1995 o analiză și un rezumat, precum și diverse documente.

Pe 13 ianuarie 1995, reclamantul a adresat judecătorului de instrucție o scrisoare prin care îi comunica concluziile avocaților privind plângerea societății împotriva băncii, îl informa că banca avea în posesie documentele solicitate în vederea încheerii unui protocol de înțelegere, și se propunea să-l ține informat asupra discuțiilor dintre avocații societății și cei ai băncii, care urmau să se desfășoare în curând. Conform tamponului aplicat, această scrisoare a fost primită în aceeași zi la biroul judecătorului de instrucție. Prin scrisoare din 19 octombrie 1995, a cărei copie a primit-o avocatul reclamantului, judecătorul de instrucție l-a readvertizat pe reclamant că acesta nu furnizase încă analiza și rezumatul documentelor pe care se angajase să i le comunice, și a solicitat ca acestea să fie prezentate înainte de 10 noiembrie 1995. Nu apare să reclamantul sau avocatul lui să fi răspuns la această scrisoare.

La o dată nespecificată, reclamantul a desemnat pentru ambele dosare un nou avocat rezidând în Franța metropolitană. O confruntare inițial prevăzută pentru 16 aprilie 1998 a fost fixată pentru 23 aprilie în ambele dosare. Pe 22 aprilie 1998, reclamantul a transmis judecătorului de instrucție note și piese complementare. În cadrul confruntării, s-a decis că avocatul reclamantului va trimite o notă de sinteză însoțită de piese. Prin scrisoare din 29 octombrie 1998, avocatul a solicitat judecătorului să amâne o confruntare prevăzută pentru 10 decembrie 1998 între reclamant și reprezentanți ai băncii. Confruntarea a avut loc pe 7 decembrie 1998 și pare că a vizat doar plângerea băncii. Niciun alt act de instrucție nu a fost efectuat în prezenta cauză.

Din dossier reiese că la o dată nedeterminată, judecătorul D. a fost înlocuit de alt judecător, care nu a efectuat niciun act de instrucție, apoi din 1 septembrie 2000 de judecătorul H. Pe 27 iulie 2001, judecătorul a adresat reclamantului și avocatului lui un avis de încheierea informației privind plângerea băncii. Pe 27 august 2001, avocatul a solicitat măsuri de instrucție suplimentare. De asemenea, a reamintit că reclamantul a depus din partea sa o plângere cu constituire de parte civilă împotriva băncii care nu pare să fi fost supusă niciun act de informație, și a solicitat unirea celor două plângeri. Pe 18 octombrie 2001, avocatul a adresat o nouă scrisoare judecătorului, privind în esență plângerea băncii, dar reamintind că reclamantul și societatea au depus o plângere împotriva băncii, că nu aveau nicio informație privind urmările acesteia, că doreau ca aceasta să fie unită cu celălalt dossier și intenționau să beneficieze de un proces echitabil.

Pe 6 decembrie 2001, judecătorul a redactat în dosarul privind plângerea reclamantului un prim proces-verbal redactat după cum urmează: « Menționăm că am regăsit prezenta procedură în stare, nu mai figurând în calculatorul biroului de instrucție ». Printr-un al doilea proces-verbal din aceeași zi, judecătorul a menționat că convenea să se reintegreze în procedură scrisoarea adresată pe 22 aprilie 1998 de reclamant judecătorului D., care fusese clasificată în dosarul privind plângerea băncii. În aceeași zi, judecătorul a adresat reclamantului și avocatului lui un avis de încheierea informației. Prin scrisoare din 20 decembrie 2001, avocatul reclamantului a solicitat o serie de acte de instrucție.

A subliniat că, în timp ce plângerea băncii fusese instruită, cea a reclamantului și a societății nu fusese niciodată și părea susceptibilă de a fi atinsă de prescripție, și a concluzionat că aceasta constituia un disfuncționament foarte grav al serviciului justiției și un tratament inechitabil al părților pe plan penal. A reamintit că a adresat judecătorului de instrucție numeroase scrisori din care niciuna nu era clasificată în dossier, că magistratul instruitor era încărcat cu ambele informații, și că îi aparținea să clasifice documentele și cererile în fiecare dossier. A solicitat audierea reclamantului pentru ca acesta să poată face valabile ansamblul observațiilor sale. A considerat că inacțiunea judecătorului de instrucție era un obstacol de drept care împiedicase curgerea prescripției.

Audierea reclamantului a avut loc pe 22 ianuarie 2002. Reclamantul a susținut că nu fusese niciodată audiat de magistrat, cu excepția unei singure dări foarte breve, că niciun act de instrucție nu fusese efectuat, și că ar fi dorit să existe echitate în ambele proceduri. Judecătorul l-a informat că din dossier reiese că niciun magistrat instruitor nu fusese desemnat în urma rechiziției introductive a procurorului. Pe 27 iunie 2002, judecătorul a pronunțat o ordonanță de nerecunoaștere, motivând că acțiunea publică era stinsă din cauza prescripției, trimițând la rechiziția procurorului Republicii, care era anexată.

Rechiziția sus-menționată arăta că niciun act de instrucție nu fusese efectuat, cu excepția audierii reclamantului pe 22 decembrie 1994 și că acesta, care se angajase să prezinte o analiză și un rezumat al documentelor, nu transmisese aceste documente decât pe 22 aprilie 1998. Rechiziția concluziona că prescripția era dobândită pe 23 decembrie 1997. Prin hotărârea din 24 decembrie 2002, camera de instrucție a curții de apel de la Basse-Terre (în continuare: camera de instrucție) a declarat inadmisibil apelul reclamantului și al societății pentru că fusese depus după termen. Această hotărâre a fost casată de Curtea de Casație prin hotărârea din 24 martie 2004, care a trimis cauza în fața camerei de instrucție a curții de apel de la Basse-Terre altfel compusă.

Ședința în fața camerei de instrucție a fost fixată pentru 21 octombrie 2004. În rechiziția din 24 septembrie 2004, procurorul general a susținut că acțiunea publică era prescrisă, reamintind următoarele: « Examinarea procedurilor arată că nu a existat desemnare a magistratului instruitor în urma rechiziției introductive din 3 februarie 1993. Urmând o jurisprudență constantă, cu toate acestea, modalitățile de desemnare a judecătorului de instrucție (...) constituie acte de administrație judiciară ale căror neregularități nu pot determina o nulitate a procedării și nici nu pot deschide calea pentru casație (...) Examinarea procedurilor arată, de asemenea, că, întrucât informația judiciară a fost deschisă pe 3 februarie 1993, magistratul instruitor a procedat pe 22 decembrie 1994 la audierea părții civile și că niciun act de instrucție nu a intervenit înainte de 21 februarie 2002, dată la care s-a procedat la o nouă audiție a părții civile.

Reiese astfel că prescripția acțiunii publice a intervenit pe 23 decembrie 1997. » Prin hotărârea din 2 decembrie 2004, camera de instrucție a confirmat ordonanța de nerecunoaștere, în termenii următori: « Din această cronologie reiese că instruirea a fost erratică, un interval prea lung scurs între audierea părții civile pe 22 decembrie 1994 și executarea altor acte. Acest interval a fost în orice caz mai mare de trei ani, simplul avertisment efectuat [de judecătorul de instrucție] pe 19 octombrie 1995 nefiind un act interuptiv de prescripție.

Este constant că în această perioadă, procedura de instrucție a fost provizoriu rătăcită, apoi regăsită, după cum confirmă judecătorul de instrucție într-un proces-verbal redactat pe 6 decembrie 2001. Oricum, dl. Médard Gérard s-a abținut el însuși mult timp de a prezenta, așa cum se angajase personal în cursul audierii sale din 22 decembrie 1994, o analiză și un rezumat al documentelor, precum și documentele însele, în ciuda avertismentului sus-menționat al judecătorului de instrucție. Va da îndeplinire cererii judecătorului doar pe 22 aprilie 1998. Din tot aceasta reiese că dl. Médard Gérard a contribuit, prin comportamentul său, la paralizia procedurilor.

Nu poate prin urmare să se prevaleaze valabil de suspendarea în favorul său a termenului de prescripție, chiar dacă susține rătăcirea dosarului și absența oricărui act de instrucție pentru mai mult de trei ani, susținând implicit că nu dispunea de niciun mijloc suficient pentru a constânge judecătorul să efectueze un act. Pentru rest, judecătorul de instrucție a fost definitiv sesizat de plângerea cu constituire de parte civilă regulară care are aceleași efecte, pentru punerea în mișcare a acțiunii publice, ca o rechiziție introductivă. Modul lui de desemnare se încadrează în actele de administrație judiciară care nu privesc părțile (care) nu pot prin urmare discuta regularitatea sau chiar absența acesteia.

» Reclamantul a depus o cale de atac extraordinară, susținând, în particular, că camera de instrucție nu ținuse seama de scrisoarea din 13 ianuarie 1995 însoțită de documente, prezentată în fața ei, pe care o trimisese judecătorului de instrucție D., și cerea să beneficieze de suspendarea prescripției acțiunii publice.

Prin hotărârea din 7 septembrie 2005, Curtea de Casație a respins calea de atac extraordinară, cu următoarea motivare: « Fiind dat că, pentru a confirma ordonanța judecătorului de instrucție care constata prescripția acțiunii publice, hotărârea pronunță prin motivele preluate în mijloc; Fiind dat că, în starea acestor enunțuri din care reiese că niciun act de instrucție interuptiv de prescripție nu a intervenit și nici nu a fost solicitat de partea civilă între 22 aprilie 1998 și 6 decembrie 2001 și deci că articolele 81, alineat 9, 82-1, 156 și 173, alineat 3 din codul procedurilor penale, care permit părților să solicite jurisdicțiilor de instrucție efectuarea anumitor acte interuptive, fac obstacol pentru ca o parte civilă să se prevaleaze de suspendarea prescripției, camera de instrucție și-a justificat decizia.

» B. Dreptul și practica internă relevante 1. Plângerea cu constituire de parte civilă art. 85 din codul procedurilor penale, în redacția în vigoare la data faptelor, dispunea: « Orice persoană care se pretinde vătămată de o infracțiune gravă sau un delict poate, prin depunerea unei plângeri, să se constituie parte civilă în fața judecătorului de instrucție competent. » Dreptul și practica interne privind plângerea cu constituire de parte civilă sunt expuse în cauza Perez c. Franța ([GC], nr. 47287/99, §§ 18 până la 25, CEDO 2004-I), și în cauza Slimani c. Franța (nr. 57671/00, §§ 39 și 46, CEDO 2004-IX (extrase)).

În cursul instruirii, partea civilă poate solicita judecătorului de instrucție să efectueze diferite acte de instrucție, cum ar fi audierea sau interogatoriul acesteia, audierea unui martor, o deplasare la fața locului (art. 82-1 din codul procedurilor penale), sau orice alte acte utile manifestării adevărului (art. 82-1 din cod); poate solicita de asemenea judecătorului să ordoneze o expertiză (art. 156 din cod), o anchetă socială (art. 81 § 9 din cod) sau prezentarea unei piese (art. 82-1 sus-menționat). În sfârșit, poate presenta o cerere în anulare a unui act sau a unei piese a procedării (art. 173 § 3 din cod). art. 81 §§1 și 2 din cod specifică forma conform căreia trebuie prezentate cererile în cauză și indică că, în cazul în care judecătorul de instrucție nu s-a pronunțat în termen de o lună, persoana interesată poate sesiza direct președintele camerei de instrucție a curții de apel.

2. Prescripția acțiunii publice Potrivit articolului 6 § 1 din codul procedurilor penale, acțiunea publică este stinsă prin prescripție. Cu excepția unor cazuri particulare, aceasta este de zece ani pentru infracțiuni grave, trei ani pentru delicte, un an pentru contravenții și se dobândește dacă, în acest interval, nu s-a efectuat niciun act de instrucție sau de urmărire. Dacă asemenea acte au fost efectuate, acțiunea publică se prescrie doar după un nou termen (de zece ani, trei ani sau un an) calculat din ultimul act (articolele 7 până la 9 din codul procedurilor penale). Infracțiunile de falsuri în scriitori particulare de bancă sau comerț și folosirea acestora, extorcare de fonduri și abuz de blanc-seing (prevăzute la data faptelor prin articolele 150, 151, 400 § 1 și 407 din codul penal în redacția atunci în vigoare) sunt delicte care se prescriu prin trei ani.

3. Răspunderea Statului pârât pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției Articolul L. 781-1 din codul de organizare judiciară era redactat după cum urmează: « Statul este obligat să repare daunele cauzate de funcționarea defectuoasă a serviciului justiției. Această răspundere este angajată doar prin comiterea unei greșeli grave sau prin refuzul de a face justiție. » Ordonanța nr. 2006-673 din 8 iunie 2006 care reformează codul de organizare judiciară a înlocuit acest articol cu articolul L. 141-1 din același cod, care se citește după cum urmează: « Statul este obligat să repare daunele cauzate de funcționarea defectuoasă a serviciului justiției. Cu excepția dispozițiilor particulare, această răspundere este angajată doar prin comiterea unei greșeli grave sau prin refuzul de a face justiție.

» Conform unei jurisprudențe bine stabilite, greșeala gravă se înțelege ca fiind orice deficiență caracterizată de un fapt sau o serie de fapte care traduc inaptitudinea serviciului public al justiției de a-și îndeplini misiunea (Cass. Ass. Plen., 23 februarie 2001, Bulletin civil (Bull. civ.) nr. 5). Potrivit Curții de Casație, inacțiunea sau neîndeplininea diligențelor judecătorului de instrucție pot constitui o greșeală gravă care angajează răspunderea Statului (Cass. civ. 29 iunie 1994, Bull. civ. nr. 227 și Cass. civ. 13 martie 2007, Bull. civ. nr. 107; vezi a contrario Cass. civ. 3 mai 2000, nepublicat și Cass. civ. 31 ianuarie 2006, Bull. civ. nr. 44). Astfel, a estimat în particular că constituie o asemenea greșeală inacțiunea judecătorului de instrucție care, timp de patru ani și șapte luni, nu efectuează actele necesare bunului desfășurării informației (hotărârea din 13 martie 2007 sus-menționată).

Curtea de Casație consideră, totuși, că "inaptitudinea serviciului public al justiției de a-și îndeplini misiunea nu poate fi apreciată decât în măsura în care exercitarea căilor de atac nu a permis repararea funcționării defectuoase alegată" (cf. în special Cass. civ, 6 mai 2003, Bull. civ. nr. 105, Cass. civ. 11 ianuarie 2005, Bull. civ nr. 20 și Cass. civ. 4 noiembrie 2010, nepublicat). Astfel a precizat că "circumstanța că căile de drept deschise părții civile pentru a interveni în instrucție sau a accelera cursul acesteia nu sunt niciodată sigur de succes nu justifică(ă) neglijența celei sus-menționate părți civile de a exercita aceste căi" și a aprobat curtea de apel din a judeca, din cauza acestei neglijențe, că răspunderea Statului nu era angajată (Cass.

civ. 25 martie 2003, nepublicat). Refuzul de a face justiție în sensul articolului L. 781-1 devenit L. 141-1 sus-menționat se înțelege nu doar refuzul de a răspunde solicitărilor sau faptul de a neglija judecarea cauzelor în stare de soluționare, ci, mai larg, orice neîndeplinire a Statului a datoriei sale de protecție jurisdicțională a individului (vezi, în ceea ce privește indemnizarea pentru durata excesivă a unei proceduri, Mifsud c. Franța (dec.) [GC], nr. 57220/00, § 8, CEDO 2002-VIII, și jurisprudența internă citată; vezi de asemenea Cass. civ. 20 februarie 2008, Bull. civ. nr. 55). PLÂNGERILE 1. Reclamantul se plânge că a fost privat de dreptul de acces la tribunal, prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, din cauza constatării jurisdicțiilor interne că acțiunea publică era prescrisă.

2. Citând același articol, consideră că durata procedării ce a urmat plângerii sale a fost excesivă. 3. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, susține că absența unei hotărâri penale asupra plângerii sale face mai dificilă tragerea în răspundere a Statului pârât și repararea prejudiciului personal și direct pe care consideră că l-a suferit din cauza acesteia.

ASPECTE JURIDICE

1. Reclamantul se plânge că a fost privat de dreptul de acces la tribunal. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează: « Orice persoană are dreptul la o tratare echitabilă (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) » Întrucât reclamantul a depus plângere cu constituire de parte civilă, nu există îndoială pentru Curt că art. 6 § 1 în aspectul civil este aplicabil procedării, în măsura în care acțiunea civilă în cauză nu vizează scopuri pur represive (Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, §§ 70-71, CEDO 2004-I). Curtea reamintește că art. 6 § 1 sus-menționat consacră dreptul la tribunal, din care dreptul de acces, respectiv dreptul de a sesiza tribunalul în materie civilă, constituie un aspect.

Totuși, acest drept nu este absolut: se pretează la limitări implicit admise deoarece impune prin natura sa însuși o reglementare de către Stat. Statele contractante se bucură în materia aceasta de o anumită marjă de apreciere. Le aparține totuși Curții să se pronunțe în ultimă instanță asupra respectării cerințelor Convenției; trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restricționează accesul acordat individului într-o manieră sau într-o măsură atât de mare încât dreptul s-ar afla vătămat în substanța sa. Mai mult, o limitare de acest fel nu se armonizează cu art. 6 § 1 decât dacă urmărește un scop legitim și există o proporționalitate rezonabilă între mijloace și scop (Waite și Kennedy c. Germania [GC], nr. 26083/94, § 59, CEDO 1999-I, Ernst și alții c. Belgia, nr. 33400/96, § 48, 15 iulie 2003, Forum Maritime S.A.

c. România, nr. 63610/00 și 38692/05, § 88, 4 octombrie 2007, și Lacerda Gouveia și alții c. Portugalia, nr. 11868/07, § 65, 1 martie 2011). Curtea reamintește de asemenea că dreptul de a face persoane terțe să fie urmărite sau condamnate penal nu poate fi admis în sine (Perez sus-menționat, § 70), și că dreptul de acces la tribunal nu se extinde la dreptul de a provoca împotriva unei persoane terțe exercitarea unei urmăriri penale pentru a obține condamnarea acesteia (Asociación de vítimas del terrorismo c. Spania (dec.), nr. 54102/00, CEDO 2001-V).

Privind mai în special acomodarea termenelor de prescripție, Curtea reamintește că întotdeauna a recunoscut statelor o marjă largă de apreciere în acest domeniu, în special dacă acești termeni, considerați ca limitări implicit admise ale dreptului de acces la tribunal, servesc garantării securității juridice și prevenirii utilizării unor elemente de dovadă incomplete din cauza timpului scurs (cf. în special Stubbings și alții c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 50-57, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], nr. 32967/96, §§ 54-56, CEDO 2002-I, Vo c. Franța [GC], nr. 53924/00, § 92, CEDO 2004, și Lefebvre c. Franța, nr. 64013/00, 16 noiembrie 2004). Curtea a constatat într-un anumit număr de cauze o încălcare a articolului 6 § 1 atunci când încetarea urmării penale și neexaminarea acțiunii civile erau datorite unor circumstanțe imputabile autorităților judiciare, în special unor întârzieri excesive în decursul procedării care au condus la prescripția infracțiunii (Anagnostopoulos c. Grecia, nr. 54589/00, §§ 31-32, 3 aprilie 2003, Gousis c. Grecia, nr. 8863/03, §§ 34-35, 29 martie 2007, și Atanasova c. Bulgaria, nr. 72001/01, §§ 44-47, 2 octombrie 2008). Pe de altă parte, în cauza Vally și alții c. Franța ((dec.), nr. 39141/04, 17 iunie 2008), care privea prescripția unei acțiuni referitoare la o infracțiune în materie de presă,

Curtea a estimat că achiziția prescripției acțiunii civile era rezultatul propriei neglijențe a reclamanților și că soluția adoptată de Curtea de Casație în speță decurgea din aplicarea unor reguli procedurale și jurisprudențiale accesibile pe care reclamanții, asistate de avocat pe parcursul întregii proceduri, trebuiau să le cunoască și să respecte. Curtea consideră că această abordare poate fi transpusă la prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât nu este vorba în speță de prescripția scurtă de trei luni aplicabilă în materie de infracțiuni de presă (vezi decizia Vally sus-menționată), ci de prescripția dreptului comun în materie de delicte.

Prin hotărârea din 7 septembrie 2005, Curtea de Casație a judecat că prescripția sus-menționată era dobândită în măsura în care niciun act de instrucție nu fusese efectuat și nici solicitat pentru o perioadă de mai mult de trei ani calculată din 22 aprilie 1998, în timp ce reclamantul putea, în virtutea codului procedurilor penale, solicita jurisdicțiilor de instrucție efectuarea unor acte interuptive (vezi mai sus partea Dreptul și practicile interne relevante, punctul 1). Curtea observă că reclamantul a fost asistat de avocat pe parcursul întregii proceduri și observă că atât termenul de prescripție de trei ani în materie de delicte, cât și tipul de acte de instrucție susceptibile de a-l întrerupe sunt clar prevăzute în codul procedurilor penale și cunoscute de orice profesionist în drept.

Prin urmare, în fața inacțiunii judecătorilor de instrucție succesivi încărcați cu plângerea sa, reclamantul ar fi putut oricând solicita prin intermediul consilierului său acte de instrucție care ar fi avut efectul de a întrerupe prescripția și, dacă judecătorii nu s-ar fi pronunțat în termen de o lună, ar fi putut sesiza direct pe președintele camerei de instrucție a curții de apel cu cererile sale în virtutea articolului 81 §§ 1 și 2 din codul procedurilor penale. De altfel, Curtea constată, ca și jurisdicțiile interne, că reclamantul nu s-a arătat diligent în a furniza judecătorului de instrucție documentele solicitate. În aceste condiții, Curtea consideră că achiziția prescripției acțiunii civile a reclamantului este rezultatul propriei neglijențe a acestuia (decizia Vally sus-menționată).

Concluzionează că limitările aplicate în speță nu au vătămat substanța dreptului de acces la tribunal al acestuia, și că se armonizează cu cerințele articolului 6 § 1 din Convenție. Rezultă din aceasta că acest grief este manifestement nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. 2. Reclamantul estimează că durata procedării ce a urmat plângerii sale cu constituire de parte civilă a depășit termenul rezonabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că orice grief derivat din durata unei proceduri judiciare introdusă în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost anterior supusă jurisdicțiilor interne în cadrul unei căi de atac bazate pe articolul L. 781-1 (devenit L. 141-1) din codul de organizare judiciară este inadmisibil, indiferent de starea procedării pe plan intern (Mifsud sus-menționat, § 17). Rezultă din aceasta că acest grief trebuie respins pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 3. Reclamantul se plânge că absența unei hotărâri penale asupra plângerii sale face mai dificilă tragerea în răspundere a Statului pârât și repararea prejudiciului pe care consideră că l-a suferit.

Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează: « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Niciodată nu poate fi lipsit din proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispoziții anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. » Curtea reamintește că un reclamant nu poate alega o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții.

Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunuri actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe. Totuși, pentru a determina aplicarea articolului 1 sus-menționat, trebuie ca reclamantul să demonstreze că posedă într-o manieră suficient de bine stabilită o creanță imediat exigibilă (cf. în special Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, §§ 49 și 52). Curtea estimează totuși că acesta nu este cazul în speță, în măsura în care nimic nu permite să se afirme că, dacă plângerea reclamantului nu ar fi fost atinsă de prescripție, ea ar fi neapărat dus la condamnarea Statului pârât și la repararea prejudiciului pe care o alege.

Rezultă din aceasta că reclamantul nu poate se pretinde titular al unui "bun", în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispoziții Convenției în sensul articolului 35 § 3 a) și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară recursul inadmisibil. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Grefiera Președintele

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n os 48754/99 et 49721/99 introduites par Georgette TEYTAUD respectivement les 21 mai et 7 juillet 1999 et enregistrées les 15 juin et 20 juillet 1999 des requêtes n os 49720/99 et 49723/99 introduites le 7 juillet 1999 par Marie-Louise LAMBELIN et enregistrées le 20 juillet 1999 des requêtes n os 49724-25/99 et 49729/99 introduites le 7 juillet 1999 par Georges RAOUX et enregistrées le 20 juillet 1999 des requêtes n os 49726/99 et 49728/99 introduites le 7 juillet 1999 par Jeanne-Marie FAURE et enregistrées le 20 juillet 1999 de la requête n° 49727/99 introduite le 7 juillet 1999 par Gabrielle RAOUX et enregistrée le 20 juillet 1999 de la requête n° 49730/99 introduite le 7 juillet 1999 par Michel FAURE et enregistrée le 20 juillet 1999 contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 25 janvier 2001 en une chambre composée de MM.

G. Ress , président , J.-P. Costa, I. Cabral Barreto , V. Butkevych , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , M me S. Botoucharova , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu les requêtes susmentionnées, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont tous des ressortissants français. Les détails les concernant figurent sur la liste annexée à la présente décision. Les requêtes ont été introduites en leur nom et en leur qualité d’héritiers de leurs parents décédés. Les requérants sont représentés devant la Cour par M e Laurent Pettiti, avocat au barreau de Paris. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

A. Les circonstances de l’espèce [Note1] Les requérants ou leurs ascendants étaient propriétaires de biens immobiliers situés en Algérie, dont ils furent dépossédés à la suite de l’accession de ce pays à l’indépendance. 1. Les biens nationalisés et les indemnités perçues a) Requêtes n os 48754/99, 49720/99, 49721/99 et 49723/99 M mes Georgette Teytaud, Marie-Louise Lambelin et Bertrande Saint-Pierre (mère des deux premières) étaient propriétaires, en indivision familiale, de quatre domaines agricoles (deux situés à Misserghin, d’une superficie de 1 052 et 1 027 ha, et deux situés à Bou-Tlelis, de 471 et 1 628 ha) ainsi que de deux maisons de 9 et 12 pièces, à Oran. La troisième était en outre propriétaire d’un immeuble de location et d’un commerce de vin en gros sis à Oran.

Ces biens furent évalués par l’administration française, selon un barème fixé par une loi du 5 avril 1970, à 1 493 204 FRF (valeur 1962) en ce qui concerne la première requérante, 1 520 798 FRF en ce qui concerne la seconde et à 1 111 246 FRF quant à leur mère. En application d’une loi du 16 juillet 1987 les biens litigieux furent réévalués, respectivement, à 1 647 727 FRF, 1 682 220 FRF et 1 375 688 FRF (valeur 1962). En « francs constants » la « valeur 1998 » des biens en question serait respectivement de 12 351 362 FRF, 12 609 921,12 FRF et 10 001 251 FRF. Les annuités d’indemnisation que les deux requérantes auraient chacune perçues des autorités françaises depuis 1979 s’élèveraient à 3 314 646 FRF ; leur mère aurait quant à elle perçu 3 121 840 FRF (valeur 1998). b) Requêtes n os 49724/99, 49725/99, 49726/99, 49728/99 et 49729/99 M. Georges Raoux était propriétaire, en indivision familiale, d’une maison située à Ain El Turck.

Ce bien fut évalué par l’administration, selon le barème fixé par la loi du 5 avril 1970, à 85 500 FRF (valeur 1962). En application de la loi du 16 juillet 1987, il fut réévalué à 106 875 « francs 1962 » soit, selon le requérant, 640 908 « francs 1998 ». Les annuités d’indemnisation qu’il aurait perçues depuis 1979 s’élèveraient à 230 697 « francs 1998 ». Par ailleurs, M. Albert Raoux, père de M. Georges Raoux et de M me Jeanne-Marie Faure, était propriétaire de deux domaines agricoles, de 513 ha (part de la communauté matrimoniale) et 495 ha, situés respectivement à Sainte Barbe du Tlélat et Parmentier, ainsi que de deux immeubles sis à Oran (parts de la communauté matrimoniale).

Ces biens furent évalués par l’administration, selon le barème fixé par la loi du 5 avril 1970, à 4 564 795 FRF (valeur 1962). En application de la loi du 16 juillet 1987, ils furent réévalués à 5 100 394 « francs 1962 », soit, selon les requérants, 38 232 533 « francs 1998 » ; du fait de l’indivision familiale existant entre le frère et la sœur, la part revenant à chacun serait de 19 116 276 FRF. Les annuités d’indemnisation perçues depuis 1979 par le requérant et son père s’élèveraient à un montant de 1 294 601 « francs 1998 ». Celles perçues par la requérante et son père seraient de 1 115 407 « francs 1998 ». En outre, la mère des requérants, M me Marie-Louise Raoux, était propriétaire de deux domaines agricoles, de 513 ha (part de la communauté matrimoniale) et 255 ha, situés respectivement à Sainte Barbe du Tlélat et El Akra, ainsi que, à Oran, de deux immeubles faisant partie de la communauté matrimoniale et d’un troisième, en indivision familiale.

Ces biens furent évalués par l’administration, selon le barème fixé par la loi du 5 avril 1970, à 2 239 924 FRF (valeur 1962). En application de la loi du 16 juillet 1987, ils furent réévalués à 2 606 915 « francs 1962 », soit, selon les requérants, 19 541 434 « francs 1998 » ; du fait de l’indivision familiale existant entre le frère et la sœur, la part revenant à chacun serait de 9 770 717 FRF. Les annuités d’indemnisation perçues depuis 1979 par le requérant et sa mère s’élèveraient à un montant de 762 204 « francs 1998 ». Celles perçues par la requérante et sa mère seraient de 618 393 « francs 1998 ». c) Requête n° 49727/99 M me Gabrielle Raoux était propriétaire, en indivision familiale, d’une maison située à Ain El Turck et d’un appartement ainsi que d’un terrain à bâtir situés à Oran, et de deux domaines agricoles de 189 et 200 ha sis respectivement à Nazereg Flinois et Tircine.

Ces biens furent évalués par l’administration, selon le barème fixé par la loi du 5 avril 1970, à 286 747 FRF (valeur 1962). En application de la loi du 16 juillet 1987, ils furent réévalués à 328 522 « francs 1962 », soit, selon la requérante, 2 462 600 « francs 1998 ». Les annuités d’indemnisation qu’elle aurait perçues depuis 1979 seraient de 1 401 732 « francs 1998 ». d) Requête n° 49730/99 Le père de M. Michel Faure était propriétaire d’un domaine de 216,97 ha situé à Ain-Tedeles, ainsi que de deux terrains à bâtir et d’une maison sis à Mostaganem.

Ces biens furent évalués par l’administration, selon le barème fixé par la loi du 5 avril 1970, à 1 417 741 FRF (valeur 1962). En application de la loi du 16 juillet 1987, ils furent réévalués à 1 637 359 « francs 1962 », soit, selon le requérant, 12 273 643 « francs 1998 ». Les annuités d’indemnisation que le père du requérant aurait perçues depuis 1979 seraient de 3 322 847 « francs 1998 ». 2. Les procédures conduites par les requérants En leur propre qualité ou, selon les cas, en tant qu’ayants droit de leurs ascendants, les requérants, en décembre 1992, adressèrent au secrétaire d’Etat aux Affaires sociales une demande tendant au paiement du solde de la valeur des biens nationalisés ainsi qu’au versement des intérêts.

Ils soutenaient qu’en vertu des « accords d’Evian » et d’engagements écrits unilatéraux du gouvernement français, l’Etat français avait l’obligation de verser une indemnité « juste et équitable » aux personnes dépossédées. Ils ajoutaient notamment que le fait qu’ils n’avaient perçu qu’une indemnité partielle caractérisait une violation des articles 1 er du Protocole n° 1 et 14 de la Convention. En juin 1993, ils saisirent le tribunal administratif de Paris de demandes d’annulation des décisions implicites de rejet du secrétaire d’Etat résultant de son défaut de réponse durant quatre mois.

Le tribunal administratif rejeta leurs requêtes le 8 juin 1994. Les requérants saisirent la cour administrative d’appel de Paris, laquelle rejeta leurs requêtes le 27 juin 1996 par les motifs suivants : « (…) Considérant que ni les déclarations gouvernementales du 19 mars 1962 relatives à l’Algérie, connues sous le nom d’« accords d’Evian », ni la brochure dite « les accords d’Evian et les pieds-noirs » éditée et distribuée en 1962 par le Haut-Commissariat de la République en Algérie ou les déclarations faites à l’époque par des membres du gouvernement français, lesquelles se bornaient à commenter les accords précités, ne comportaient, contrairement à ce qu’il est soutenu dans la requête, de clauses ou de promesses garantissant aux Français résidant en Algérie qu’au cas où ils seraient spoliés de leurs biens par l’Etat algérien, l’Etat français les indemniserait du préjudice en résultant ; que, par suite, le moyen tiré de ce que la responsabilité de l’Etat serait engagée dès lors que la perte des biens en cause n’a été indemnisée que partiellement et qu’il n’aurait pas, ainsi, tenu ses engagements, doit être écarté ; Considérant que le préjudice subi (…), qui trouve son origine directe dans le fait d’un Etat étranger, ne saurait engager la responsabilité de l’Etat français sur le fondement du principe de l’égalité devant les charges publiques ; Considérant que,

conformément au dernier alinéa de l’article 4 de la loi du 26 décembre 1961 relative à l’accueil et à la réinstallation des Français d’outre-mer, la loi susvisée du 15 juillet 1970 a institué une contribution nationale en vue de l’indemnisation des Français dépossédés de leurs biens, notamment en Algérie ; que le montant des indemnités versées à ces derniers en application de cette loi a été accru par les lois susvisées du 2 janvier 1978 et du 16 juillet 1987, cette dernière limitant toutefois ledit montant à un ou deux millions de francs selon les cas ; que [s’il est soutenu] que le caractère partiel de cette indemnisation est contraire aux principes de solidarité nationale et d’indemnisation intégrale du préjudice ainsi qu’au droit à la protection de la propriété garantis tant par la Constitution que par le Préambule de la Constitution du 27 octobre 1946 et par la Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen du 26 août 1789 auxquels elle se réfère, il n’appartient pas au juge administratif d’apprécier la constitutionnalité de ces dispositions législatives ; qu’en instituant une contribution nationale ayant le caractère d’une avance sur les créances détenues sur l’Etat algérien par les Français dépossédés de leurs biens du fait de ce dernier,

en proportionnant la part de cette contribution attribuée à chaque spolié à la valeur des biens qu’il a perdus puis en limitant d’une façon générale le montant de cette part eu égard aux ressources que la collectivité nationale pouvait raisonnablement y consacrer, les lois précitées n’ont édicté aucune prescription incompatible avec les engagements internationaux de la France résultant, d’une part, de l’article 1 er du protocole additionnel n° 1 de la Convention (…) relatif aux atteintes portées à la propriété privée par l’un des Etats signataires de cette Convention et, d’autre part, de l’article 14 de la Convention ou de l’article 26 du Pacte international sur les droits civils et politiques qui interdisent toute discrimination entre les individus ; (…) » Les requérants se pourvurent en cassation.

Devant le Conseil d’Etat, ils invoquèrent notamment la violation des articles 1 du Protocole n° 1 et 14 de la Convention.

Ils soutinrent également que, en méconnaissance de l’article 6 de la Convention et de leur droit à un procès équitable, la cour administrative d’appel n’a pas revêtu les caractères d’un tribunal indépendant et impartial au motif qu’elle « s’est considérée en fait liée par l’interprétation donnée par le ministre des Affaires étrangères » telle que reproduite dans l’arrêt Moraly du Conseil d’Etat du 31 janvier 1969. Le 25 novembre 1998, le Conseil d’Etat rejeta les pourvois par les motifs suivants : « Sur le moyen tiré de l’interprétation des déclarations gouvernementales du 19 mars 1962 relatives à l’Algérie dites « accords d’Evian » : Considérant, d’une part, qu’il résulte de l’examen de l’arrêt attaqué, qui est suffisamment motivé, que, pour interpréter les stipulations invoquées des accords susmentionnés, la cour administrative d’appel ne s’est pas crue liée par l’interprétation qui a pu être donnée par le ministre des affaires étrangères, et n’a donc méconnu ni les stipulations de l’article 6 de la Convention (…), ni en tout état de cause, le premier alinéa de l’article 14 du pacte international relatif aux droits civils et politiques ; que, d’autre part, en, jugeant que lesdites déclarations ne comportaient pas de clauses ou de promesses garantissant aux Français résidant en Algérie qu’au cas où ils seraient spoliés de leurs biens par l’Etat algérien,

l’Etat français les indemniserait du préjudice en résultant, la cour n’a pas commis d’erreur de droit ; qu’elle a pu légalement en déduire que la responsabilité de l’Etat ne pouvait être engagée pour avoir méconnu les stipulations desdites déclarations ; Sur le moyen tiré de promesses de l’Etat : Considérant que la cour n’a pas dénaturé la portée de la brochure intitulée « les accords d’Evian et les pieds-noirs », éditée et distribuée en 1962 par le Haut-commissariat de la République en Algérie, en jugeant qu’elle ne contenait aucun engagement ni aucune promesse de l’Etat français relative, en cas de défaillance de l’Etat algérien, à l’indemnisation intégrale par la France des préjudices subis par les propriétaires français dépossédés de leurs biens en Algérie ; Sur les moyens tirés de ce que l’indemnisation accordée (…) méconnaîtrait divers principes ou engagements internationaux de la France : Considérant, en premier lieu, que le préjudice subi (…), qui ne trouve pas son origine directe dans le fait de l’Etat français, ne saurait, ainsi que l’a jugé à bon droit la cour, engager la responsabilité de l’Etat français sur le fondement du principe de l’égalité devant les charges publiques ; Considérant, en deuxième lieu, que le moyen tiré de ce que l’indemnisation forfaitaire et partielle instituée par les lois (…) des 15 juillet 1970, 2 janvier 1978 et 16 juillet 1987,

méconnaîtrait des règles et principes de valeur constitutionnelle, n’est pas de nature à être discuté devant le juge administratif et a été écarté à bon droit par la cour ; Considérant, en troisième lieu, que la cour n’a pas commis une erreur de droit en décidant que l’Etat français, qui n’était pas tenu, ainsi qu’il a été dit ci-dessus, de se substituer à l’Etat algérien défaillant pour indemniser intégralement les propriétaires français dépossédés, n’a pu, en décidant d’accorder une indemnisation partielle à ces derniers, et dès lors que le dommage trouvait sa cause directe dans le fait d’un Etat étranger, méconnaître ni l’article 1 er du protocole additionnel n° 1 à la Convention (…), ni l’article 14 de cette Convention, ni en tout état de cause l’article 26 du pacte international relatif aux droits civils et politiques ; (…) » B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. La loi n° 61-1439 du 26 décembre 1961 relative à l'accueil et à la réinstallation des Français d'outre-mer Article 1 er « Les Français, ayant dû ou estimé devoir quitter, par suite d’événements politiques, un territoire où ils étaient établis et qui était antérieurement placé sous la souveraineté, le protectorat ou la tutelle de la France,

pourront bénéficier du concours de l’Etat (…). Ce concours se manifeste par un ensemble de mesures de nature à intégrer les Français rapatriés dans les structures économiques et sociales de la nation.

Ces mesures consisteront, en particulier, à accorder aux rapatriés des prestations de retour, des prestations temporaires de subsistance, des prêts à taux réduit et des subventions d’installation et de reclassement, des facilités d’accès à la profession et d’admission dans les établissements scolaires, des prestations sociales, ainsi que des secours exceptionnels (…) » Article 4, 3 e alinéa « Une loi distincte fixera, en fonction des circonstances, le montant et les modalités d’une indemnisation en cas de spoliation et de perte définitivement établies des biens appartenant aux personnes visées au premier alinéa de l’article 1 er (…) » 2. Les accords d’Evian Le 19 mars 1962, les gouvernements français et algérien signèrent plusieurs déclarations de principes (dites « accords d’Evian »). La « Déclaration de principes relative à la coopération économique et financière » précise notamment ce qui suit : Article 12 « L'Algérie assurera sans aucune discrimination une libre et paisible jouissance des droits patrimoniaux acquis sur son territoire avant l’autodétermination.

Nul ne sera privé de ces droits sans indemnité équitable préalablement fixée. » Article 13 « Dans le cadre de la réforme agraire, la France apportera à l'Algérie une aide spécifique en vue du rachat, pour tout ou partie, de droits de propriété détenus par des ressortissants français.

Sur la base d'un plan de rachat établi par les autorités algériennes compétentes, les modalités de cette aide seront fixées par accord entre les deux pays, de manière à concilier l'exécution de la politique économique et sociale de l'Algérie avec l'échelonnement normal du concours financier de la France.» Par référendum du 8 avril 1962, le peuple français approuva un projet de loi disposant que « le Président de la République peut conclure tous accords à établir conformément aux déclarations gouvernementales du 19 mars 1962 » et « peut arrêter [...] toutes mesures législatives ou réglementaires relatives à l’application des déclarations gouvernementales du 19 mars 1962 ». Dans un arrêt Moraly du 31 janvier 1969, qui appliquait l’interprétation donnée par le ministre des Affaires étrangères, le Conseil d’Etat jugea que ces déclarations ne comportaient « aucune disposition visant à établir au profit des Français résidant en Algérie dont les droits [avaient] pu être méconnus, le droit d'être indemnisés par l'Etat français des dommages subis ». 3. Les brochures du Haut-Commissariat de la République en Algérie Une brochure intitulée « Les accords d’Evian et les « pieds-noirs » », publiée en 1962 par le Haut-Commissariat de la République en Algérie, précisa notamment ce qui suit : « (…) [Après l’accession de l’Algérie à l’indépendance,] vos biens fonciers seront protégés.

Ceux d’entre vous qui sont agriculteurs ne pourront être expropriés que dans le cadre d’un plan de rachat et contre indemnité équitable dont le financement sera garanti par l’aide de la France. (…) Tous ces engagements seront respectés. L’assurance vous en est donnée par la coopération que les déclarations d’Evian établissent entre la France et l’Algérie.

(…) » Une autre brochure, intitulée « Les Déclarations d’Evian et les droits et garanties des européens », également publiée en 1962 par le Haut-Commissariat, indiqua que, du fait de leur approbation par les citoyens algériens, ces déclarations « s’imposeront à l’Etat algérien ». 4. Les lois fixant les contributions versées aux rapatriés d’Algérie La loi n° 70 ‑ 632 du 15 juillet 1970 prévit, en application du troisième alinéa de l’article 4 de la loi du 26 décembre 1961, une contribution nationale à l’indemnisation des Français dépossédés de biens situés dans un territoire antérieurement placé sous la souveraineté, le protectorat ou la tutelle de la France. Son article 1 er précisait que « cette contribution a le caractère d’une avance sur les créances détenues à l’encontre des Etats étrangers ou des bénéficiaires de la dépossession ». Les lois n° 78 ‑ 1 du 2 janvier 1978 et n° 87 ‑ 549 du 16 juillet 1987 fixèrent des compléments d’indemnisation.

La loi de 1978 prévit en outre que « la valeur d’indemnisation est retenue dans la limite de 1 000 000 de francs par ménage (...) [et de] 500 000 francs par personne dépossédée ». La loi de 1987 prévit l’octroi d’une indemnité complémentaire calculée à partir d’un coefficient de revalorisation et limitée à un ou deux millions de francs selon le cas. GRIEFS 1. Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, les requérants se plaignent de ce que le gouvernement français n’a respecté ni les « accords d’Evian » ni les engagements résultant des brochures du Haut-Commissariat et ne les a pas intégralement indemnisés des biens dont ils ont été spoliés par l’Etat algérien.

Ils précisent que ces « accords », selon eux entérinés par référendum du 8 avril 1962, auraient consacré un droit à indemnisation équitable pouvant être qualifié de bien au sens de l’article 1 du Protocole n° 1. 2. Les requérants se plaignent d’avoir subi une discrimination par rapport aux rapatriés dont les biens étaient évalués à une somme inférieure à un million de francs qui ont été intégralement indemnisés. Ils allèguent une violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention.

3. Citant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que « l’application automatique, à cette époque désormais révolue, par la juridiction saisie, de l’interprétation du ministre prive les requérants du droit à ce que leur cause soit entendue équitablement par un tribunal indépendant et de pleine juridiction ». EN DROIT 1. Les requérants font valoir une atteinte au droit au respect de leurs biens et citent l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Ils soutiennent que l’obligation de garantie d’indemnisation de l’Etat français découle du caractère particulier des « accords d’Evian » résultant de leur approbation par référendum populaire. De plus, selon eux, les brochures publiées par le Haut-Commissariat de la République en Algérie contiennent également un engagement ferme du gouvernement français à garantir le financement de l’indemnisation des rapatriés.

La Cour rappelle que cet article garantit en substance le droit de propriété et contient trois normes distinctes : la première, qui s'exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats le pouvoir, entre autres, de réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général (voir, entre autres, les arrêts Marckx c. Belgique du 13 juin 1979, série A n° 31, § 64, et Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n° 52, § 61). En premier lieu, pour autant que les requérants se plaignent de la privation de propriété elle-même, la Cour constate que les requérants ont été dépossédés de leurs biens par l’Etat algérien, qui n’est pas partie à la Convention.

En conséquence, le grief des requérants est à cet égard incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention et sera rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En deuxième lieu, la Cour doit examiner si les « accords d’Evian » signés par le gouvernement français en 1962 et les brochures éditées par le Haut-Commissariat ont rendu les requérants titulaires d’un intérêt substantiel protégé par l’article 1. La Cour rappelle que ne peut constituer un « bien » au sens de l’article précité qu’une « créance suffisamment établie pour être exigible » (arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 84, § 59). La Cour observe que les « accords d’Evian » prévoyaient qu’aucune privation des droits patrimoniaux ne serait opérée sans « indemnité équitable préalablement fixée » et que « dans le cadre de la réforme agraire, la France apportera à l’Algérie une aide spécifique en vue du rachat, pour tout ou partie, de droits de propriété détenus par des ressortissants français ». Ces « accords » n’ont fait l’objet d’aucune mesure d’application concrète.

L’Algérie n’a versé aucune indemnité aux Français touchés par les nationalisations et la France n’a pas apporté d’aide pour le rachat des droits de propriété détenus par les Français. La Cour constate que la loi référendaire du 8 avril 1962 avait pour objet de permettre au président de la République de légiférer, à l’avenir, conformément aux « accords », mais ne déterminait aucun droit à indemnisation. Comme le Conseil d’Etat, la Cour considère que les « accords » en cause n’emportaient pas au profit des ressortissants français résidant en Algérie dont les biens avaient été nationalisés le droit d’être indemnisés par l’Etat français des dommages subis. La Cour considère que les brochures éditées par le Haut-Commissariat, simples déclarations d’intention, n’ont pas non plus garanti un droit à indemnisation au profit des rapatriés.

Dès lors, la Cour estime que le droit à indemnisation allégué par les requérants – non établi par les « accords » ni par les brochures précités – à l’encontre des autorités françaises, ne constitue pas un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention telle qu’interprété par la jurisprudence. Les décisions critiquées n’ont donc pas pu avoir pour effet de priver les requérants d’un bien dont ils auraient été propriétaires. Il s’ensuit que, sous cet angle, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Les requérants prétendent que le plafonnement de l’indemnisation prévu par les lois de 1978 et de 1987 est, à leur égard, discriminatoire.

Ils invoquent l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n° 1 déjà cité. L’article 14 de la Convention se lit comme suit : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » La Cour rappelle que les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement juridique, à la condition que cette distinction trouve une justification objective ou raisonnable.

Faisant sienne la motivation de la cour administrative d’appel, la Cour estime que le souci de limiter les dépenses publiques, d’autant que la spoliation à l’origine de l’indemnisation est le fait d’un Etat étranger, justifie de façon objective ou raisonnable l’instauration d’un plafond d’indemnisation. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application des dispositions de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Les requérants se plaignent de ce que les juridictions administratives ont appliqué automatiquement l’interprétation donnée par le ministre des Affaires étrangères et telle que reproduite dans l’arrêt Moraly, de sorte que leur cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Les dispositions pertinentes de l’article 6 § 1 sont les suivantes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour ne constate aucune référence à l’interprétation du Ministre, ni dans l’arrêt de la cour administrative d’appel de Paris, ni dans celui du Conseil d’Etat. Le fait que ces juridictions ont adopté la même solution que celle dégagée par le ministre puis par le Conseil d’Etat dans son arrêt Moraly ne signifie pas qu’elles se sont cru liées par les termes de l’interprétation du ministre. La Cour souligne d’ailleurs que les requérants eux-mêmes évoquent une pratique « révolue ». Elle en déduit qu’ils dénoncent en réalité une pratique ancienne dont ils ne peuvent présentement se prétendre victimes.

Cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, décide de joindre les requêtes ; les déclare irrecevables. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président Liste des requérants Nom du requérant Date de naissance Lieu de naissance Georgette SAINT-PIERRE épouse TEYTAUD 1921 Sorat (Ariège) Marie-Louise SAINT-PIERRE épouse LAMBELIN 1920 Oran (Algérie) Georges RAOUX 1925 Oran (Algérie) Jeanne-Marie RAOUX épouse FAURE 1921 Oran (Algérie) Gabrielle TRAVERSE épouse RAOUX 1930 Saïda (Algérie) Michel FAURE 1946 Oran (Algérie) [Note1] Ajouter les informations fournies par le Gouvernement à la demande du juge rapporteur ou de la chambre, en indiquant ce qu’il en est, le cas échéant.