ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO

Sursă originală

CtEDO 25.01.2001 AI

TEYTAUD ET AUTRES contre la FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

25.01.2001

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

TEYTAUD ET AUTRES contre la FRANCE (CtEDO, 2001)

HUDOC · oficial

A CINCEA SECȚIE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

recurului nr.

10891/06

depus de Gérard MEDARD

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), ședând pe 7 iunie 2011 într-o Cameră compusă din:

Dean Spielmann,

președintele,

Jean-Paul Costa,

Boštjan M. Zupančič,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Ann Power,

Angelika Nußberger,

judecători,

și din Claudia Westerdiek,

grefiera secției,

Având în vedere recursul menționat mai sus depus pe 3 martie 2006,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ASUPRA FAPTELOR

Reclamantul, dl. Gérard Médard, este cetățean francez, născut în 1953 și rezidând la Tours (Franța). Este reprezentat în fața Curții de către dna P. Ricard, avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație.

Circumstanțele causei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul și fratele său erau asociații ai unei societăți civile imobiliare (SCI) de drept francez, SCI – GM (în continuare: societatea), având sediul social la Pointe-à-Pitre (Guadelupa), din care reclamantul era administrator. Cu scopul realizării unui program imobiliar de construcție de locuințe, SCI a obținut în 1988 și 1989 două împrumuturi de la Banca regională de credit agricol mutual din Guadelupa (în continuare: banca).

Contextul

Din cauza problemelor și întârzierilor care au apărut în realizarea programului, au existat multiple litigii între părți.

a) Reorganizare judiciară și lichidare a societății

Societatea a fost pusă în reorganizare judiciară pe 4 mai 1993, apoi în lichidare judiciară prin sentența din 22 ianuarie 1995 a tribunalului de mari instanțe de la Pointe-à-Pitre, care a desemnat un lichidator și a ordonat o expertiză cu scopul de a analiza rolul băncii și de a cerceta orice eventuale greșeli comise de aceasta. Raportul expertului a fost depus pe 16 aprilie 2004.

b) Procedură penală împotriva reclamantului

Ca urmare a plângerilor, în special a aceleia depuse de bancă (punctul 2 mai jos), reclamantul a fost trimis în judecată în fața tribunalului coreccional de la Pointe-à-Pitre care, prin sentența din 22 septembrie 2005, l-a declarat vinovat de infracțiunile de înșelăciune privitoare la natura unor prestări de servicii, abuz de încredere, falsuri și folosirea falsurilor și muncă nedeclarată și l-a condamnat la patru ani de închisorare cu suspendare. Prin hotărârea din 30 septembrie 2008, curtea de apel de la Basse-Terre l-a achitat de infracțiunea de abuz de încredere, confirmând sentința asupra celorlalte aspecte, și l-a condamnat la doi ani de închisorare cu suspendare. Reclamantul a depus o cale de atac extraordinară (pourvoi en cassation) împotriva acestei hotărâri, care este în curs de soluționare.

c) Procedură împotriva băncii

Pe 1 martie 2005, pe baza raportului de expertiză (punctul a) mai sus), lichidatorul societății a sesizat tribunalul mixt de comerț de la Pointe-à-Pitre cu scopul de a obține declararea că banca a comis greșeli grave care au condus la reorganizarea, apoi la lichidarea judiciară a societății și să fie condamnată la 3.050.000 euro daune și prejudicii. Prin sentența din 4 aprilie 2008, tribunalul a amânat pronunțarea în așteptarea hotărârii curții de apel în procedura penală împotriva reclamantului (punctul b) mai sus). Cauza a fost reinscrisă în rola tribunalului pe 29 octombrie 2008, dar nu a fost încă judecată, conform informațiilor comunicate de reclamant.

Prezenta cauză

Pe 24 iulie 1992, banca a depus plângere cu constituire de parte civilă împotriva societății pentru falsuri și folosirea falsurilor în scriitori particulare, escrocherie și abuz de încredere. Judecătorul de instrucție D. a fost desemnat pentru a o instrui și reclamantul a fost pus în stare de acuzare (punctul 1 b) mai sus).

În paralel, pe 21 octombrie 1992, reclamantul, în nume propriu și în calitate de administrator al societății, precum și fratele său au depus la rândul lor plângere cu constituire de parte civilă împotriva unei persoane necunoscute, vizând banca. O acuzau de deturnări de fonduri și abuz de încredere, și se plângeau de neregularitatea contractelor de credit obținute sub constrângere și completate ulterior de bancă. Consignația a fost versată pe 25 noiembrie 1992.

Ca urmare a acestei plângeri, procurorul Republicii lângă tribunalul de mari instanțe de la Pointe-à-Pitre a solicitat pe 3 februarie 1993 deschiderea unei informații judiciare privind falsuri în scriitori particulare de bancă sau de comerț și folosirea acestora, extorcare de fonduri și abuz de blanc-seing.

Din dossier reiese că niciun judecător de instrucție nu a fost desemnat pentru a instrui această plângere. Cu toate acestea, judecătorul D., care era sesizat cu plângerea băncii, s-a ocupat și de această plângere.

Pe 22 decembrie 1994, judecătorul de instrucție l-a audiat pe reclamant. Conform procesului-verbal, acesta s-a angajat să prezinte pentru 15 ianuarie 1995 o analiză și un rezumat, precum și diverse documente.

Pe 13 ianuarie 1995, reclamantul a adresat judecătorului de instrucție o scrisoare prin care îi comunica concluziile avocaților privind plângerea societății împotriva băncii, îl informa că banca avea în posesie documentele solicitate în vederea încheerii unui protocol de înțelegere, și se propunea să-l ține informat asupra discuțiilor dintre avocații societății și cei ai băncii, care urmau să se desfășoare în curând. Conform tamponului aplicat, această scrisoare a fost primită în aceeași zi la biroul judecătorului de instrucție.

Prin scrisoare din 19 octombrie 1995, a cărei copie a primit-o avocatul reclamantului, judecătorul de instrucție l-a readvertizat pe reclamant că acesta nu furnizase încă analiza și rezumatul documentelor pe care se angajase să i le comunice, și a solicitat ca acestea să fie prezentate înainte de 10 noiembrie 1995. Nu apare să reclamantul sau avocatul lui să fi răspuns la această scrisoare.

La o dată nespecificată, reclamantul a desemnat pentru ambele dosare un nou avocat rezidând în Franța metropolitană.

O confruntare inițial prevăzută pentru 16 aprilie 1998 a fost fixată pentru 23 aprilie în ambele dosare. Pe 22 aprilie 1998, reclamantul a transmis judecătorului de instrucție note și piese complementare. În cadrul confruntării, s-a decis că avocatul reclamantului va trimite o notă de sinteză însoțită de piese.

Prin scrisoare din 29 octombrie 1998, avocatul a solicitat judecătorului să amâne o confruntare prevăzută pentru 10 decembrie 1998 între reclamant și reprezentanți ai băncii. Confruntarea a avut loc pe 7 decembrie 1998 și pare că a vizat doar plângerea băncii.

Niciun alt act de instrucție nu a fost efectuat în prezenta cauză.

Din dossier reiese că la o dată nedeterminată, judecătorul D. a fost înlocuit de alt judecător, care nu a efectuat niciun act de instrucție, apoi din 1 septembrie 2000 de judecătorul H. Pe 27 iulie 2001, judecătorul a adresat reclamantului și avocatului lui un avis de încheierea informației privind plângerea băncii.

Pe 27 august 2001, avocatul a solicitat măsuri de instrucție suplimentare. De asemenea, a reamintit că reclamantul a depus din partea sa o plângere cu constituire de parte civilă împotriva băncii care nu pare să fi fost supusă niciun act de informație, și a solicitat unirea celor două plângeri.

Pe 18 octombrie 2001, avocatul a adresat o nouă scrisoare judecătorului, privind în esență plângerea băncii, dar reamintind că reclamantul și societatea au depus o plângere împotriva băncii, că nu aveau nicio informație privind urmările acesteia, că doreau ca aceasta să fie unită cu celălalt dossier și intenționau să beneficieze de un proces echitabil.

Pe 6 decembrie 2001, judecătorul a redactat în dosarul privind plângerea reclamantului un prim proces-verbal redactat după cum urmează:

Menționăm că am regăsit prezenta procedură în stare, nu mai figurând în calculatorul biroului de instrucție

».

Printr-un al doilea proces-verbal din aceeași zi, judecătorul a menționat că convenea să se reintegreze în procedură scrisoarea adresată pe 22 aprilie 1998 de reclamant judecătorului D., care fusese clasificată în dosarul privind plângerea băncii. În aceeași zi, judecătorul a adresat reclamantului și avocatului lui un avis de încheierea informației.

Prin scrisoare din 20 decembrie 2001, avocatul reclamantului a solicitat o serie de acte de instrucție. A subliniat că, în timp ce plângerea băncii fusese instruită, cea a reclamantului și a societății nu fusese niciodată și părea susceptibilă de a fi atinsă de prescripție, și a concluzionat că aceasta constituia un disfuncționament foarte grav al serviciului justiției și un tratament inechitabil al părților pe plan penal.

A reamintit că a adresat judecătorului de instrucție numeroase scrisori din care niciuna nu era clasificată în dossier, că magistratul instruitor era încărcat cu ambele informații, și că îi aparținea să clasifice documentele și cererile în fiecare dossier. A solicitat audierea reclamantului pentru ca acesta să poată face valabile ansamblul observațiilor sale. A considerat că inacțiunea judecătorului de instrucție era un obstacol de drept care împiedicase curgerea prescripției.

Audierea reclamantului a avut loc pe 22 ianuarie 2002. Reclamantul a susținut că nu fusese niciodată audiat de magistrat, cu excepția unei singure dări foarte breve, că niciun act de instrucție nu fusese efectuat, și că ar fi dorit să existe echitate în ambele proceduri. Judecătorul l-a informat că din dossier reiese că niciun magistrat instruitor nu fusese desemnat în urma rechiziției introductive a procurorului.

Pe 27 iunie 2002, judecătorul a pronunțat o ordonanță de nerecunoaștere, motivând că acțiunea publică era stinsă din cauza prescripției, trimițând la rechiziția procurorului Republicii, care era anexată. Rechiziția sus-menționată arăta că niciun act de instrucție nu fusese efectuat, cu excepția audierii reclamantului pe 22 decembrie 1994 și că acesta, care se angajase să prezinte o analiză și un rezumat al documentelor, nu transmisese aceste documente decât pe 22 aprilie 1998. Rechiziția concluziona că prescripția era dobândită pe 23 decembrie 1997.

Prin hotărârea din 24 decembrie 2002, camera de instrucție a curții de apel de la Basse-Terre (în continuare: camera de instrucție) a declarat inadmisibil apelul reclamantului și al societății pentru că fusese depus după termen. Această hotărâre a fost casată de Curtea de Casație prin hotărârea din 24 martie 2004, care a trimis cauza în fața camerei de instrucție a curții de apel de la Basse-Terre altfel compusă.

Ședința în fața camerei de instrucție a fost fixată pentru 21 octombrie 2004. În rechiziția din 24 septembrie 2004, procurorul general a susținut că acțiunea publică era prescrisă, reamintind următoarele:

Examinarea procedurilor arată că nu a existat desemnare a magistratului instruitor în urma rechiziției introductive din 3 februarie 1993. Urmând o jurisprudență constantă, cu toate acestea, modalitățile de desemnare a judecătorului de instrucție (...) constituie acte de administrație judiciară ale căror neregularități nu pot determina o nulitate a procedării și nici nu pot deschide calea pentru casație (...)

Examinarea procedurilor arată, de asemenea, că, întrucât informația judiciară a fost deschisă pe 3 februarie 1993, magistratul instruitor a procedat pe 22 decembrie 1994 la audierea părții civile și că niciun act de instrucție nu a intervenit înainte de 21 februarie 2002, dată la care s-a procedat la o nouă audiție a părții civile.

Reiese astfel că prescripția acțiunii publice a intervenit pe 23 decembrie 1997.

Prin hotărârea din 2 decembrie 2004, camera de instrucție a confirmat ordonanța de nerecunoaștere, în termenii următori:

Din această cronologie reiese că instruirea a fost erratică, un interval prea lung scurs între audierea părții civile pe 22 decembrie 1994 și executarea altor acte. Acest interval a fost în orice caz mai mare de trei ani, simplul avertisment efectuat [de judecătorul de instrucție] pe 19 octombrie 1995 nefiind un act interuptiv de prescripție.

Este constant că în această perioadă, procedura de instrucție a fost provizoriu rătăcită, apoi regăsită, după cum confirmă judecătorul de instrucție într-un proces-verbal redactat pe 6 decembrie 2001. Oricum, dl. Médard Gérard s-a abținut el însuși mult timp de a prezenta, așa cum se angajase personal în cursul audierii sale din 22 decembrie 1994, o analiză și un rezumat al documentelor, precum și documentele însele, în ciuda avertismentului sus-menționat al judecătorului de instrucție. Va da îndeplinire cererii judecătorului doar pe 22 aprilie 1998.

Din tot aceasta reiese că dl. Médard Gérard a contribuit, prin comportamentul său, la paralizia procedurilor. Nu poate prin urmare să se prevaleaze valabil de suspendarea în favorul său a termenului de prescripție, chiar dacă susține rătăcirea dosarului și absența oricărui act de instrucție pentru mai mult de trei ani, susținând implicit că nu dispunea de niciun mijloc suficient pentru a constânge judecătorul să efectueze un act.

Pentru rest, judecătorul de instrucție a fost definitiv sesizat de plângerea cu constituire de parte civilă regulară care are aceleași efecte, pentru punerea în mișcare a acțiunii publice, ca o rechiziție introductivă. Modul lui de desemnare se încadrează în actele de administrație judiciară care nu privesc părțile (care) nu pot prin urmare discuta regularitatea sau chiar absența acesteia.

Reclamantul a depus o cale de atac extraordinară, susținând, în particular, că camera de instrucție nu ținuse seama de scrisoarea din 13 ianuarie 1995 însoțită de documente, prezentată în fața ei, pe care o trimisese judecătorului de instrucție D., și cerea să beneficieze de suspendarea prescripției acțiunii publice.

Prin hotărârea din 7 septembrie 2005, Curtea de Casație a respins calea de atac extraordinară, cu următoarea motivare:

Fiind dat că,

pentru a confirma ordonanța judecătorului de instrucție care constata prescripția acțiunii publice, hotărârea pronunță prin motivele preluate în mijloc;

Fiind dat că, în starea acestor enunțuri din care reiese că niciun act de instrucție interuptiv de prescripție nu a intervenit și nici nu a fost solicitat de partea civilă între 22 aprilie 1998 și 6 decembrie 2001 și deci că articolele 81, alineat 9, 82-1, 156 și 173, alineat 3 din codul procedurilor penale, care permit părților să solicite jurisdicțiilor de instrucție efectuarea anumitor acte interuptive, fac obstacol pentru ca o parte civilă să se prevaleaze de suspendarea prescripției, camera de instrucție și-a justificat decizia.

Dreptul și practica internă relevante

Plângerea cu constituire de parte civilă

art. 85 din codul procedurilor penale, în redacția în vigoare la data faptelor, dispunea:

Orice persoană care se pretinde vătămată de o infracțiune gravă sau un delict poate, prin depunerea unei plângeri, să se constituie parte civilă în fața judecătorului de instrucție competent.

Dreptul și practica interne privind plângerea cu constituire de parte civilă sunt expuse în cauza Perez c. Franța ([GC], nr. 47287/99, §§ 18 până la 25, CEDO 2004-I), și în cauza Slimani c. Franța (nr. 57671/00, §§ 39 și 46, CEDO 2004-IX (extrase)).

În cursul instruirii, partea civilă poate solicita judecătorului de instrucție să efectueze diferite acte de instrucție, cum ar fi audierea sau interogatoriul acesteia, audierea unui martor, o deplasare la fața locului (art. 82-1 din codul procedurilor penale), sau orice alte acte utile manifestării adevărului (art. 82-1 din cod); poate solicita de asemenea judecătorului să ordoneze o expertiză (art. 156 din cod), o anchetă socială (art. 81 § 9 din cod) sau prezentarea unei piese (art. 82-1 sus-menționat). În sfârșit, poate presenta o cerere în anulare a unui act sau a unei piese a procedării (art. 173 § 3 din cod).

art. 81 §§1 și 2 din cod specifică forma conform căreia trebuie prezentate cererile în cauză și indică că, în cazul în care judecătorul de instrucție nu s-a pronunțat în termen de o lună, persoana interesată poate sesiza direct președintele camerei de instrucție a curții de apel.

Prescripția acțiunii publice

Potrivit articolului 6 § 1 din codul procedurilor penale, acțiunea publică este stinsă prin prescripție. Cu excepția unor cazuri particulare, aceasta este de zece ani pentru infracțiuni grave, trei ani pentru delicte, un an pentru contravenții și se dobândește dacă, în acest interval, nu s-a efectuat niciun act de instrucție sau de urmărire. Dacă asemenea acte au fost efectuate, acțiunea publică se prescrie doar după un nou termen (de zece ani, trei ani sau un an) calculat din ultimul act (articolele 7 până la 9 din codul procedurilor penale).

Infracțiunile de falsuri în scriitori particulare de bancă sau comerț și folosirea acestora, extorcare de fonduri și abuz de blanc-seing (prevăzute la data faptelor prin articolele 150, 151, 400 § 1 și 407 din codul penal în redacția atunci în vigoare) sunt delicte care se prescriu prin trei ani.

Răspunderea Statului pârât pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției

Articolul L. 781-1 din codul de organizare judiciară era redactat după cum urmează:

Statul este obligat să repare daunele cauzate de funcționarea defectuoasă a serviciului justiției. Această răspundere este angajată doar prin comiterea unei greșeli grave sau prin refuzul de a face justiție.

Ordonanța nr. 2006-673 din 8 iunie 2006 care reformează codul de organizare judiciară a înlocuit acest articol cu articolul L. 141-1 din același cod, care se citește după cum urmează:

Statul este obligat să repare daunele cauzate de funcționarea defectuoasă a serviciului justiției.

Cu excepția dispozițiilor particulare, această răspundere este angajată doar prin comiterea unei greșeli grave sau prin refuzul de a face justiție.

Conform unei jurisprudențe bine stabilite, greșeala gravă se înțelege ca fiind orice deficiență caracterizată de un fapt sau o serie de fapte care traduc inaptitudinea serviciului public al justiției de a-și îndeplini misiunea (Cass. Ass. Plen., 23 februarie 2001, Bulletin civil (Bull. civ.) nr. 5). Potrivit Curții de Casație, inacțiunea sau neîndeplininea diligențelor judecătorului de instrucție pot constitui o greșeală gravă care angajează răspunderea Statului (Cass. civ. 29 iunie 1994, Bull. civ. nr. 227 și Cass. civ. 13 martie 2007, Bull. civ. nr. 107; vezi a contrario Cass. civ. 3 mai 2000, nepublicat și Cass. civ. 31 ianuarie 2006, Bull. civ. nr. 44). Astfel, a estimat în particular că constituie o asemenea greșeală inacțiunea judecătorului de instrucție care, timp de patru ani și șapte luni, nu efectuează actele necesare bunului desfășurării informației (hotărârea din 13 martie 2007 sus-menționată).

Curtea de Casație consideră, totuși, că "inaptitudinea serviciului public al justiției de a-și îndeplini misiunea nu poate fi apreciată decât în măsura în care exercitarea căilor de atac nu a permis repararea funcționării defectuoase alegată" (cf. în special Cass. civ, 6 mai 2003, Bull. civ. nr. 105, Cass. civ. 11 ianuarie 2005, Bull. civ nr. 20 și Cass. civ. 4 noiembrie 2010, nepublicat). Astfel a precizat că "circumstanța că căile de drept deschise părții civile pentru a interveni în instrucție sau a accelera cursul acesteia nu sunt niciodată sigur de succes nu justifică(ă) neglijența celei sus-menționate părți civile de a exercita aceste căi" și a aprobat curtea de apel din a judeca, din cauza acestei neglijențe, că răspunderea Statului nu era angajată (Cass. civ. 25 martie 2003, nepublicat).

Refuzul de a face justiție în sensul articolului L. 781-1 devenit L. 141-1 sus-menționat se înțelege nu doar refuzul de a răspunde solicitărilor sau faptul de a neglija judecarea cauzelor în stare de soluționare, ci, mai larg, orice neîndeplinire a Statului a datoriei sale de protecție jurisdicțională a individului (vezi, în ceea ce privește indemnizarea pentru durata excesivă a unei proceduri, Mifsud c. Franța (dec.) [GC], nr. 57220/00, § 8, CEDO 2002-VIII, și jurisprudența internă citată; vezi de asemenea Cass. civ. 20 februarie 2008, Bull. civ. nr. 55).

PLÂNGERILE

Reclamantul se plânge că a fost privat de dreptul de acces la tribunal, prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, din cauza constatării jurisdicțiilor interne că acțiunea publică era prescrisă.

Citând același articol, consideră că durata procedării ce a urmat plângerii sale a fost excesivă.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, susține că absența unei hotărâri penale asupra plângerii sale face mai dificilă tragerea în răspundere a Statului pârât și repararea prejudiciului personal și direct pe care consideră că l-a suferit din cauza acesteia.

ASPECTE JURIDICE

Reclamantul se plânge că a fost privat de dreptul de acces la tribunal. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează:

Orice persoană are dreptul la o tratare echitabilă (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)

Întrucât reclamantul a depus plângere cu constituire de parte civilă, nu există îndoială pentru Curt că art. 6 § 1 în aspectul civil este aplicabil procedării, în măsura în care acțiunea civilă în cauză nu vizează scopuri pur represive (Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, §§ 70-71, CEDO 2004-I).

Curtea reamintește că art. 6 § 1 sus-menționat consacră dreptul la tribunal, din care dreptul de acces, respectiv dreptul de a sesiza tribunalul în materie civilă, constituie un aspect. Totuși, acest drept nu este absolut: se pretează la limitări implicit admise deoarece impune prin natura sa însuși o reglementare de către Stat. Statele contractante se bucură în materia aceasta de o anumită marjă de apreciere. Le aparține totuși Curții să se pronunțe în ultimă instanță asupra respectării cerințelor Convenției; trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restricționează accesul acordat individului într-o manieră sau într-o măsură atât de mare încât dreptul s-ar afla vătămat în substanța sa. Mai mult, o limitare de acest fel nu se armonizează cu art. 6 § 1 decât dacă urmărește un scop legitim și există o proporționalitate rezonabilă între mijloace și scop (Waite și Kennedy c. Germania [GC], nr. 26083/94, § 59, CEDO 1999-I, Ernst și alții c. Belgia, nr. 33400/96, § 48, 15 iulie 2003, Forum Maritime S.A. c. România, nr. 63610/00 și 38692/05, § 88, 4 octombrie 2007, și Lacerda Gouveia și alții c. Portugalia, nr. 11868/07, § 65, 1 martie 2011).

Curtea reamintește de asemenea că dreptul de a face persoane terțe să fie urmărite sau condamnate penal nu poate fi admis în sine (Perez sus-menționat, § 70), și că dreptul de acces la tribunal nu se extinde la dreptul de a provoca împotriva unei persoane terțe exercitarea unei urmăriri penale pentru a obține condamnarea acesteia (Asociación de vítimas del terrorismo c. Spania (dec.), nr. 54102/00, CEDO 2001-V).

Privind mai în special acomodarea termenelor de prescripție, Curtea reamintește că întotdeauna a recunoscut statelor o marjă largă de apreciere în acest domeniu, în special dacă acești termeni, considerați ca limitări implicit admise ale dreptului de acces la tribunal, servesc garantării securității juridice și prevenirii utilizării unor elemente de dovadă incomplete din cauza timpului scurs (cf. în special Stubbings și alții c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 50-57, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], nr. 32967/96, §§ 54-56, CEDO 2002-I, Vo c. Franța [GC], nr. 53924/00, § 92, CEDO 2004, și Lefebvre c. Franța, nr. 64013/00, 16 noiembrie 2004).

Curtea a constatat într-un anumit număr de cauze o încălcare a articolului 6 § 1 atunci când încetarea urmării penale și neexaminarea acțiunii civile erau datorite unor circumstanțe imputabile autorităților judiciare, în special unor întârzieri excesive în decursul procedării care au condus la prescripția infracțiunii (Anagnostopoulos c. Grecia, nr. 54589/00, §§ 31-32, 3 aprilie 2003, Gousis c. Grecia, nr. 8863/03, §§ 34-35, 29 martie 2007, și Atanasova c. Bulgaria, nr. 72001/01, §§ 44-47, 2 octombrie 2008).

Pe de altă parte, în cauza Vally și alții c. Franța ((dec.), nr. 39141/04, 17 iunie 2008), care privea prescripția unei acțiuni referitoare la o infracțiune în materie de presă, Curtea a estimat că achiziția prescripției acțiunii civile era rezultatul propriei neglijențe a reclamanților și că soluția adoptată de Curtea de Casație în speță decurgea din aplicarea unor reguli procedurale și jurisprudențiale accesibile pe care reclamanții, asistate de avocat pe parcursul întregii proceduri, trebuiau să le cunoască și să respecte.

Curtea consideră că această abordare poate fi transpusă la prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât nu este vorba în speță de prescripția scurtă de trei luni aplicabilă în materie de infracțiuni de presă (vezi decizia Vally sus-menționată), ci de prescripția dreptului comun în materie de delicte. Prin hotărârea din 7 septembrie 2005, Curtea de Casație a judecat că prescripția sus-menționată era dobândită în măsura în care niciun act de instrucție nu fusese efectuat și nici solicitat pentru o perioadă de mai mult de trei ani calculată din 22 aprilie 1998, în timp ce reclamantul putea, în virtutea codului procedurilor penale, solicita jurisdicțiilor de instrucție efectuarea unor acte interuptive (vezi mai sus partea Dreptul și practicile interne relevante, punctul 1).

Curtea observă că reclamantul a fost asistat de avocat pe parcursul întregii proceduri și observă că atât termenul de prescripție de trei ani în materie de delicte, cât și tipul de acte de instrucție susceptibile de a-l întrerupe sunt clar prevăzute în codul procedurilor penale și cunoscute de orice profesionist în drept. Prin urmare, în fața inacțiunii judecătorilor de instrucție succesivi încărcați cu plângerea sa, reclamantul ar fi putut oricând solicita prin intermediul consilierului său acte de instrucție care ar fi avut efectul de a întrerupe prescripția și, dacă judecătorii nu s-ar fi pronunțat în termen de o lună, ar fi putut sesiza direct pe președintele camerei de instrucție a curții de apel cu cererile sale în virtutea articolului 81 §§ 1 și 2 din codul procedurilor penale. De altfel, Curtea constată, ca și jurisdicțiile interne, că reclamantul nu s-a arătat diligent în a furniza judecătorului de instrucție documentele solicitate.

În aceste condiții, Curtea consideră că achiziția prescripției acțiunii civile a reclamantului este rezultatul propriei neglijențe a acestuia (decizia Vally sus-menționată). Concluzionează că limitările aplicate în speță nu au vătămat substanța dreptului de acces la tribunal al acestuia, și că se armonizează cu cerințele articolului 6 § 1 din Convenție.

Rezultă din aceasta că acest grief este manifestement nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Reclamantul estimează că durata procedării ce a urmat plângerii sale cu constituire de parte civilă a depășit termenul rezonabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că orice grief derivat din durata unei proceduri judiciare introdusă în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost anterior supusă jurisdicțiilor interne în cadrul unei căi de atac bazate pe articolul L. 781-1 (devenit L. 141-1) din codul de organizare judiciară este inadmisibil, indiferent de starea procedării pe plan intern (Mifsud sus-menționat, § 17).

Rezultă din aceasta că acest grief trebuie respins pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul se plânge că absența unei hotărâri penale asupra plângerii sale face mai dificilă tragerea în răspundere a Statului pârât și repararea prejudiciului pe care consideră că l-a suferit. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Niciodată nu poate fi lipsit din proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispoziții anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.

Curtea reamintește că un reclamant nu poate alega o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunuri actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe. Totuși, pentru a determina aplicarea articolului 1 sus-menționat, trebuie ca reclamantul să demonstreze că posedă într-o manieră suficient de bine stabilită o creanță imediat exigibilă (cf. în special Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, §§ 49 și 52).

Curtea estimează totuși că acesta nu este cazul în speță, în măsura în care nimic nu permite să se afirme că, dacă plângerea reclamantului nu ar fi fost atinsă de prescripție, ea ar fi neapărat dus la condamnarea Statului pârât și la repararea prejudiciului pe care o alege.

Rezultă din aceasta că reclamantul nu poate se pretinde titular al unui "bun", în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispoziții Convenției în sensul articolului 35 § 3 a) și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

recursul inadmisibil.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Grefiera

Președintele