AFFAIRE ANTONINI c. ITALIE

SECȚIUNEA A ANTONINI c. ITALIA (Cercetarea nr. 46993/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Antonini c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din: domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, renunță hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și cetățeni italieni, dnii Claudio și Arnaldo Antonini, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 3 octombrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Cererea a fost înregistrată la 22 martie 1999 sub numărul de dosar 46993/99. Reclamanții sunt reprezentați de dl E. Baroni, avocată la Bologna. Guvernul italian ( La 30 iulie 1979, reclamanții și F.A. i-au numit pe M.G. și M.G. în fața tribunalului din Rimini pentru a obține împărtășirea unei moșteniri. 1980 și 5 martie 1982, două au fost amânate din oficiu, dintre care una din cauza mutației judecătorului, cinci au vizat depunerea de memorii sau de documente și o admitere a martorilor. La 19 aprilie 1982, părțile au solicitat admiterea mai multor mijloace de probă și judecătorul și-a rezervat hotărârea; printr-o ordonanță în afara ședinței din 21 aprilie 1982 aprilie 1982, al cărui text a fost depus la grefa din ziua următoare, judecătorul a aprobat audierea părților și a martorilor, a ordonat părților să depună anumite documente și a fixat la amînarea următoare la 14 iunie 1982. Cu toate acestea, la cererea pârâtelor, printr-o decizie din 10 iunie 1982, al cărei text a fost depus la grefă la 16 iunie 1982. 1982, Tribunalul a revocat ordonanța cu privire la admiterea anumitor mijloace de probă și a amânat cauza la 11 octombrie 1982. Această audiere a fost amânată de două ori până la 3 octombrie 1983. Din cele unsprezece audieri stabilite între 3 octombrie 1983 și 25 iunie 1986, la 25 martie 1987, judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 11 noiembrie 1987, dintre cele nouă audieri stabilite între 5 aprilie 1988 și 2 decembrie. 1992, trei au fost amânate din oficiu, unul a fost respins la cererea părților și trei au fost retrimise deoarece expertul nu a depus la grefa raportul său. Între timp, la 16 martie 1991, domnul F.A. a murit. Cu toate acestea, judecătorul nu a fost informat cu privire la deces. Prezentarea concluziilor a avut loc la 30 iunie 1995. Lacul de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilit la 16 noiembrie. 1995, cu toate acestea, nu a avut loc decât la 20 februarie 1997 ca urmare a două trimiteri din oficiu. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 26 mai 1997, instanța a fost parțial îndreptățită la cererea reclamanților și a domnului F.A. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul în termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 iulie 1979 și a fost încheiată la 26 mai 1997. 11. Prin urmare, a durat aproape 17 ani și 10 luni pentru o instanță. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție14, în conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se dea la o parte pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamanții solicită fiecare 10 556 973 lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale, în măsura în care acestea nu au putut recupera suma care le-a fost recunoscută de instanță, deoarece domnul M.G. trăiește într-o stare de sănătate, și 60 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde per ansamblu fiecărui reclamant 56 000 000 ITL. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 17. Reclamanții solicită, de asemenea, 11 398 440 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 500 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă fiecărui solicitant. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 56 000 000 (cinci-șase milioane) lire italiene pentru daune materiale și morale și 2 500 000 (două milioane cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ANTONINI c. ITALIE

(Requête n°

46993/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 janvier 2001

DÉFINITIF

16/04/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Antonini c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de :

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

B.

Conforti

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Claudio et Arnaldo Antonini (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46993/99. Les requérants sont représentés par M

e

E. Baroni, avocate à Bologne. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.

EN FAIT

3.

Le 30 juillet 1979, les requérants et M. F.A. assignèrent M

me

M.G. et M

me

O.G. devant le tribunal de Rimini afin d’obtenir le partage d’un héritage.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 20 février 1980. Des huit audiences fixées entre le 7

mai

1980 et le 5 mars 1982, deux furent reportées d’office, dont une en raison de la mutation du juge, cinq concernèrent le dépôt de mémoires ou de documents et une l’admission de témoins. Le 19

avril 1982, les parties demandèrent l’admission de plusieurs moyens de preuve et le juge réserva sa décision

; par une ordonnance hors audience du 21

avril 1982, dont le texte fut déposé au greffe le jour suivant, le juge admit l’audition des parties et de témoins, ordonna aux parties de déposer certains documents et fixa l’audience suivante au 14 juin 1982.

5.

Toutefois, à la demande des défenderesses, par une décision du 10

juin

1982, dont le texte fut déposé au greffe le 16

juin

1982, le tribunal révoqua l’ordonnance quant à l’admission de certains moyens de preuve et ajourna l’affaire au 11

octobre 1982. Cette audience fut reportée deux fois d’office jusqu’au 3

octobre 1983. Des onze audiences fixées entre le 3

octobre

1983 et le 25

juin

1986, huit concernèrent l’audition des parties ou de témoins, une fut renvoyée d’office et une car l’une des défenderesses était malade. Le 25

mars 1987, le juge nomma un expert, qui prêta serment le 11

novembre

avril

1988 et le 2

décembre

1992, trois furent reportées d’office, une le fut à la demande des parties et trois furent renvoyées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport.

6.

Entre-temps, le 16 mars 1991, M. F.A. décéda. Toutefois, le juge ne fut pas informé du décès.

7.

La présentation des conclusions eut lieu le 30

juin 1995. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 16

novembre

1995, toutefois elle ne se tint que le 20 février 1997 suite à deux renvois d’office. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 26

mai

1997, le tribunal fit en partie droit à la demande des requérants et de M. F.A.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 30 juillet 1979 et s’est terminée le 26 mai 1997.

11.

Elle a donc duré presque dix-sept ans et dix mois pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Les requérants réclament chacun 10

556

973 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel, dans la mesure où ils n’ont pas pu récupérer la somme qui leur a été reconnue par le tribunal car M

me

M.G. vit dans un état d’indigence, et 60

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’ils auraient subis.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer globalement à chaque requérant 56

000

000

ITL.

B.

Frais et dépens

17.

Les requérants demandent également 11

398

440

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2

500

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 56

000

000 (cinquante-six millions) lires italiennes pour dommage matériel et moral et 2

500

000 (deux millions cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président